ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2241/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1992/D din 07 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a respins acțiunea reclamantei Z.M., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul dispoziției Legii nr. 221/2009. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente: Solicitarea de față este neîntemeiată, deoarece reclamanta nu are vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009. Cel puțin următoarele rațiuni fundamentează concluzia: 1. în speță, nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic; 2. măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; E drept că Legea nr. 221/2009, are în vedere, în mod explicit, acest interval de timp doar în privința condamnărilor cu caracter politic.

(art. alin. (1), (3) și art. 4 alin. (1) din lege), însă a fortiori ratione, și măsura administrativă trebuie să fi fost luată în aceeași perioadă de referință. Corectitudinea acestei interpretări este atestată, în parte, de condiția prevăzută de art. 3 din lege – măsura să fi fost luată de organele fostei miliții sau securități – de vreme ce aceste organe au aparținut exclusiv regimului totalitar comunist instaurat la 6 martie 1945, și, în parte, de data edictării actelor normative pe care se întemeiată măsurile administrative considerate de legiuitor ca având caracter politic (art. 3 lit. a) – f)), toate situându-se în același interval.

În fine, fără a ignora regula titulus non lex, și titlul legii dezvăluie univoc intenția legiuitorului de a considera drept măsuri administrative cu caracter politic doar acele măsuri care au fost luate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. 3. măsura administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități ale statului român, ci de forțele sovietice de ocupație, la 13 ianuarie 1945 guvernul Rădescu, înaintând chiar o notă de protest vicepreședintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România; 4. măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 221/2009; 5. fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. Pentru considerentele expuse, tribunalul în temeiul dispozițiilor legale enunțate, a respins, ca fiind nefondată, cererea reclamantei. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, respectiv obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale. Critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie arătând în acest sens că tribunalul a reținut greșit inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 întrucât stabilirea caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de antecesoarea sa, se deprinde din contextul istoric din vremea respectivă, deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S.

lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945 constituind o măsură administrativă abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul – Lege nr. 118/1990. Intimații Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au solicitat respingerea apelului arătând, în esență că deportarea în U.R.S.S. nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 și au invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr. 90/2011, pronunțată la data de 30 martie 2011 de Curtea de Apel Oradea - secția civilă mixtă, a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, a fost constatat caracterul politic al măsurii de deportare pe teritoriul U.R.S.S., în perioada 03 ianuarie 1945 – 02 decembrie 1946 dispusă față de antecesoarea reclamantei și a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 24.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, beneficiul prevederilor art. 5, în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens s-a avut în vederea trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret–lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, s-a constatat că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S.

în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorii reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare. De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Cu privire la incidența deciziei Curții Constituționale s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției s-a observat că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României). Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

S-a mai arătat că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate. (cauza Driha împotriva României). În ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic precum și consecințele produse prin măsura respectivă, pentru a se asigura astfel o proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv produs, astfel că, având în vedere și practica constantă a instanței în cazuri similare a fost obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral în cuantum de 24.000 lei.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, au declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului Satu-Mare. 1. În susținerea motivelor de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că hotărârea este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente: Condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009 ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului Român. Potrivit normelor de drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea etnicilor germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație la aceea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice. Deși armistițiul din septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și implicit legalizat sub forma prestațiilor în muncă deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S. Măsuri reparatorii pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au fost acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G.

nr. 105/1999 aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, în privința unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate, cărora nu le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica dispozițiile DL nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la aceste situații. A criticat decizia recurată și cu referire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în sumă de 24.000 lei, apreciind că sunt exagerate raportat la practica Î.C.C.J. și C.E.D.O. în materie, constituie o îmbogățire fără just temei și au fost supraevaluate, deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantei ca urmare a măsurilor luate față de aceasta.

A solicitat să se aibă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie. Astfel, Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit cât obținerea unei satisfacții de ordin moral, prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care este în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și cu practica constantă a C.E.D.O.

Din analiza prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, rezultă că există norme juridice paralele - pe de o parte art. 4 din DL nr. 118/1990 precum și O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009, toate cu aceeași finalitate, respectiv acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 având același scop ca și indemnizația prev. de art. 4 din DL nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile, astfel încât în baza prev. Legii nr. 221/2009 se poate solicita și dispune de către instanță doar constatarea caracterului politic al condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără a se putea acorda despăgubiri morale. Față de aceste aspecte Curtea Constituțională a constatat că disp. art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prev. Art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și față de faptul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, din momentul publicării în M. Of.

este obligatorie și se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul instanței, reclamanta nu este îndreptățită la despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiunea sa. 2. Statul Roman reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Satu-Mare, prin motivele de recurs formulate a susținut, în esență, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantei, ca urmare a măsurilor luate, că nu au fost verificate eventualele despăgubiri și potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005, că Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire și că trebuiau reținute reglementările O.U.G.

nr. 62/2010. De asemenea a susținut că în cauză trebuiau reținute efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Analizând pe rând cele două recursuri, constată că este fondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și tardiv cel declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Satu Mare, pentru următoarele considerente: 1. Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, autoarea reclamantei a fost prizonieră de război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru perioada de după 23 august 1944. Situația dedusă judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Fără a nega traumele prizonieratului pe care l-a suportat autoarea reclamantei, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22 decembrie 1989. În consecință, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior,

derulându-se și după 6 martie 1945. Deși prin motivele de recurs recurentul a invocat și neaplicabilitatea în speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă, subsecventă stabilirii incidenței, în cauză, a Legii nr. 221/2009. Or, potrivit celor reținute în analiza recursului, incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă în prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că, nu se mai pune problema aplicabilității sau nu a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății de dispozițiile Legii nr. 221/2009. În consecință, criticile recurentului-intimat susmenționate nu se mai impun a fi analizate, soluția de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale, pronunțată în fond, fiind justificată de inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009.

Dat fiind că situația de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 este irelevant cele stabilite prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. 2. Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Satu Mare. Față de data comunicării deciziei recurate și de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte a supus dezbaterii excepția tardivității declarării acestei căii de atac. Conform textului de lege sus-menționat, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel.

În speță, decizia recurată a fost comunicată recurentului pârât la data de 4 mai 2011, potrivit dovezii de la fila 23 dosar apel, ultima zi de depunere a căii de atac, calculată în condițiile art. 101 alin. (1) din același cod, fiind 20 mai 2011. După cum s-a arătat, recursul a fost înregistrat cu depășirea termenului limită de depunere, respectiv la 25 mai 2011, astfel încât va fi respins ca tardiv declarat. În raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 90/2011 din data de 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă, pe care o modifică în tot, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul reclamantei Z.M. împotriva sentinței nr. 1992/D din data de 7 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare – secția civilă. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Satu Mare împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.