ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2241/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2241/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1992/D din 07 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a respins

acțiunea reclamantei Z.M., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice având ca obiect acordarea de despăgubiri în

temeiul dispoziției Legii nr. 221/2009.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Solicitarea de față

este neîntemeiată, deoarece reclamanta nu are vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009.

Cel puțin următoarele rațiuni fundamentează concluzia:

există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o

condamnare cu caracter politic;

dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989;

E drept că Legea nr. 221/2009,

are în vedere, în mod explicit, acest interval de timp doar în privința

condamnărilor cu caracter politic. (art. alin. (1), (3) și art. 4 alin. (1) din

lege), însă a fortiori ratione, și măsura administrativă trebuie să fi fost

luată în aceeași perioadă de referință.

Corectitudinea

acestei interpretări este atestată, în parte, de condiția prevăzută de art. 3

din lege – măsura să fi fost luată de organele fostei miliții sau securități –

de vreme ce aceste organe au aparținut exclusiv regimului totalitar comunist

instaurat la 6 martie 1945, și, în parte, de data edictării actelor normative

pe care se întemeiată măsurile administrative considerate de legiuitor ca având

caracter politic (art. 3 lit. a) – f)), toate situându-se în același interval.

În fine, fără a

ignora regula titulus non lex, și titlul legii dezvăluie univoc intenția

legiuitorului de a considera drept măsuri administrative cu caracter politic

doar acele măsuri care au fost luate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități ale

statului român, ci de forțele sovietice de ocupație, la 13 ianuarie 1945

guvernul Rădescu, înaintând chiar o notă de protest vicepreședintelui sovietic

al Comisiei Aliate de Control pentru România;

administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute

de art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 221/2009;

a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin.

(1) din O.U.G. nr. 214/1999.

Pentru considerentele

expuse, tribunalul în temeiul dispozițiilor legale enunțate, a respins, ca

fiind nefondată, cererea reclamantei.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta solicitând admiterea apelului și schimbarea

sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată,

respectiv obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale.

Critică sentința

pentru nelegalitate și netemeinicie arătând în acest sens că tribunalul a

reținut greșit inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 întrucât stabilirea

caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de antecesoarea sa,

se deprinde din contextul istoric din vremea respectivă, deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. lansată de forțele sovietice de ocupație

la 6 ianuarie 1945 constituind o măsură administrativă abuzivă recunoscută de

legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul

– Lege nr. 118/1990.

Intimații Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice au solicitat respingerea apelului arătând, în esență că deportarea în U.R.S.S.

nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009 și au invocat decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr.

90/2011, pronunțată la data de 30 martie 2011 de Curtea de Apel Oradea - secția

civilă mixtă, a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte

sentința apelată, în sensul că, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, a

fost constatat caracterul politic al măsurii de deportare pe teritoriul

U.R.S.S., în perioada 03 ianuarie 1945 – 02 decembrie 1946 dispusă față de

antecesoarea reclamantei și a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata sumei de 24.000 lei cu titlu de daune morale în

favoarea reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit prevederilor

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, beneficiul prevederilor art. 5, în sensul

acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, le este recunoscut

și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât

cele prevăzute la art. 3.

În acest sens s-a

avut în vederea trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie

1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art.

5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora

le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art.

1 din acest decret–lege face referire expresă la situația peroanelor deportate

și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

Din interpretarea

tuturor acestor dispoziții legale, s-a constatat că au fost supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele

care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în

fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este

de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs

urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorii reclamantei, de

vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei,

situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de

cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat

aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea,

răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6

martie 1945 acesta nu a depus diligențe pentru recuperarea propriilor cetățeni

sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Cu privire la

incidența deciziei Curții Constituționale s-a reținut că într-adevăr, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data

de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii.

Din examinarea

jurisprudenței din ultimii ani ai C.E.D.O. reflectată în hotărârile de

condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al

Convenției s-a observat că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc

în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor

drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că

aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în

conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea

de speranță legitimă, Curtea a afirmat că atunci când interesul patrimonial la

care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind

valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul

intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită

a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva

României).

Ori, cum până la

publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, practica

Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, s-a apreciat

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

S-a mai arătat că

acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O.,

ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată

fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate

într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare

a Statului Român anterior datei mai sus arătate. (cauza Driha împotriva

României).

În ce privește

cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere perioada pentru

care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic precum și

consecințele produse prin măsura respectivă, pentru a se asigura astfel o

proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv produs,

astfel că, având în vedere și practica constantă a instanței în cazuri similare

a fost obligat pârâtul Statul Român la plata despăgubirilor pentru prejudiciul

moral în cuantum de 24.000 lei.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, au declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și Statul Roman reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala a Finanțelor Publice a

județului Satu-Mare.

motivelor de recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că

hotărârea este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

Condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, prevăzute de Legea nr. 221/2009

ce constituie temeiul acordării de despăgubiri trebuie să fie ale Statului

Român.

Potrivit normelor de

drept internațional, o astfel de măsură aparține Statului Român în măsura în

care este luată de instituțiile sale și prepușii acestora.

Deportarea etnicilor

germani și maghiari începând cu 01 ianuarie 1945 în fosta U.R.S.S. la munca de

reconstrucție, a fost o măsură impusă de Statul Sovietic, ca stat de ocupație

la aceea vreme și executată sub supravegherea armatei sovietice.

Deși armistițiul din

septembrie 1944 nu prevedea deportări ale populației civile, conferințele de la Postdam, Yalta și Paris au confirmat și implicit legalizat sub forma prestațiilor în muncă

deportarea etnicilor germani la munca de reconstrucție în U.R.S.S.

Măsuri reparatorii

pentru deportările în lagăre de concentrare din străinătate, pentru motive

etnice în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 martie 1945 au

fost acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990, republicat, iar pentru perioada

6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 prin O.G. nr. 105/1999 aprobată cu modificări

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, în privința

unor măsuri precum prizonieratul și deportarea în străinătate, cărora nu le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009, urmează a li se aplica

dispozițiile DL nr. 118/1990, respectiv O.G. nr. 105/1999, care se referă la

aceste situații.

A criticat decizia

recurată și cu referire la cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, în

sumă de 24.000 lei, apreciind că sunt exagerate raportat la practica Î.C.C.J.

și C.E.D.O. în materie, constituie o îmbogățire fără just temei și au fost

supraevaluate, deoarece nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a

reclamantei ca urmare a măsurilor luate față de aceasta.

A solicitat să se

aibă în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761/2010, prin care au fost declarate neconstituționale

prevederile art. 5, alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie

fiind definitivă și general obligatorie.

Astfel, Curtea

Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele

morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât

repararea prejudiciului suferit cât obținerea unei satisfacții de ordin moral,

prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului,

principiu care este în deplină concordanță cu recomandările Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei și cu practica constantă a C.E.D.O.

Din analiza

prevederilor actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune

morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada

comunistă, rezultă că există norme juridice paralele - pe de o parte art. 4 din

DL nr. 118/1990 precum și O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de

luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse,

din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care

au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România, iar pe de altă parte Legea nr. 221/2009,

toate cu aceeași finalitate, respectiv acordarea unor sume de bani persoanelor

persecutate de dictatura instaurată la data de 6 martie 1945, precum și celor

deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 având același scop ca și

indemnizația prev. de art. 4 din DL nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte,

echitabile și rezonabile, astfel încât în baza prev. Legii nr. 221/2009 se

poate solicita și dispune de către instanță doar constatarea caracterului

politic al condamnărilor cu caracter politic și măsurilor administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

fără a se putea acorda despăgubiri morale.

Față de aceste

aspecte Curtea Constituțională a constatat că disp. art. 5 alin. (1) lit. a),

teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

contravin prev. Art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și față de faptul că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, din momentul publicării în M.

Of. este obligatorie și se aplică pentru toate cauzele aflate pe rolul

instanței, reclamanta nu este îndreptățită la despăgubirile civile pe care le

solicită prin acțiunea sa.

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Satu-Mare, prin motivele de recurs formulate a susținut, în

esență, cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost

supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a

reclamantei, ca urmare a măsurilor luate, că nu au fost verificate eventualele

despăgubiri și potrivit Legii nr. 10/2001, respectiv a Legii nr. 247/2005, că Legea

nr. 221/2009 nu are caracter de complinire și că trebuiau reținute

reglementările O.U.G. nr. 62/2010.

De asemenea a

susținut că în cauză trebuiau reținute efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.

Analizând pe rând

cele două recursuri, constată că este fondat recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Oradea și tardiv cel declarat de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Satu Mare, pentru următoarele considerente:

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Astfel cum reiese din

cuprinsul cererii de chemare în judecată și potrivit situației de fapt reținute

de instanțele de fond, autoarea reclamantei a fost prizonieră de război în

Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acțiunea promovată

reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat de acesta pentru

perioada de după 23 august 1944.

Situația dedusă

judecății nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ

prin care legiuitorul a intenționat acordarea anumitor reparații pentru

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Fără a nega traumele

prizonieratului pe care l-a suportat autoarea reclamantei, Înalta Curte

constată că Legea nr. 221/2009 nu și-a propus repararea și a acestui tip de

prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referință

privind repararea consecințelor condamnărilor cu caracter politic și a

măsurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada comunistă,

respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, și până la 22

decembrie 1989.

În consecință, legea

nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct și

nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situațiilor

determinate de război chiar dacă acestea au avut consecințe și ulterior,

derulându-se și după 6 martie 1945.

Deși

prin motivele de recurs recurentul a invocat și neaplicabilitatea în speță a

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, chestiunea efectelor acesteia

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării ei este, însă,

subsecventă stabilirii incidenței, în cauză, a Legii nr. 221/2009.

Or, potrivit celor

reținute în analiza recursului, incidența Legii nr. 221/2009 este exclusă în

prezenta cauză, raportat la considerentele precedente, astfel că, nu se mai

pune problema aplicabilității sau nu a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

a cărei premisă este guvernarea raportului juridic dedus judecății de

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În consecință,

criticile recurentului-intimat susmenționate nu se mai impun a fi analizate,

soluția de respingere a cererii privind acordarea daunelor morale, pronunțată

în fond, fiind justificată de inaplicabilitatea, în cauză, a Legii nr. 221/2009.

Dat fiind că situația

de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009

este irelevant cele stabilite prin decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale.

de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a județului Satu Mare.

Față de data

comunicării deciziei recurate și de dispozițiile art. 301 C. proc. civ., Înalta

Curte a supus dezbaterii excepția tardivității declarării acestei căii de atac.

Conform textului de

lege sus-menționat, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea

hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel.

În speță, decizia

recurată a fost comunicată recurentului pârât la data de 4 mai 2011, potrivit

dovezii de la fila 23 dosar apel, ultima zi de depunere a căii de atac,

calculată în condițiile art. 101 alin. (1) din același cod, fiind 20 mai 2011.

După cum s-a arătat,

recursul a fost înregistrat cu depășirea termenului limită de depunere,

respectiv la 25 mai 2011, astfel încât va fi respins ca tardiv declarat.

În raport de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 90/2011

din data de 30 martie 2011 a Curții de Apel Oradea – secția civilă mixtă, pe

care o modifică în tot, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul reclamantei Z.M.

împotriva sentinței nr. 1992/D din data de 7 octombrie 2010 a Tribunalului Satu-Mare – secția civilă.

Respinge, ca tardiv,

recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Satu Mare împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.