ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4695/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 14 iunie 2010 la Tribunalul Satu Mare reclamanta N.M.T. a solicitat, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata unei despăgubiri morale de 500.000 lei pentru faptul deportării în U.R.S.S. la muncă de reconstrucție a tatălui său B.I. Prin Sentința civilă nr. 2684/ D din 18 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a respins acțiunea reclamantei N.M.T., formulată împotriva pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul dispoziției Legii nr. 221/2009.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că solicitarea este neîntemeiată, deoarece reclamanta nu are vocație la beneficiul Legii nr. 221/2009. În speță, nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic și măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Legea nr. 221/2009, are în vedere, în mod explicit, acest interval de timp doar în privința condamnărilor cu caracter politic, însă este evident că și măsura administrativă trebuie să fi fost luată în aceeași perioadă de referință.

Corectitudinea acestei interpretări este atestată, în parte, de condiția prevăzută de art. 3 din lege - măsura să fi fost luată de organele fostei miliții sau securități - de vreme ce aceste organe au aparținut exclusiv regimului totalitar comunist instaurat la 6 martie 1945, și, în parte, de data edictării actelor normative pe care se întemeiază măsurile administrative considerate de legiuitor ca având caracter politic (art. 3 lit. a) – f)), toate situându-se în același interval.

S-a mai reținut că titlul legii dezvăluie univoc intenția legiuitorului de a considera drept măsuri administrative cu caracter politic doar acele măsuri care au fost luate în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. În speță măsura administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități ale statului român, ci de forțele sovietice de ocupație, la 13 ianuarie 1945 guvernul Rădescu, înaintând chiar o notă de protest vicepreședintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România. Măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 221/2009. Fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999. În fine, la data adoptării soluției, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept în virtutea prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, ca efect al publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei juridice enunțate. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta. S-a susținut că, măsura administrativă dispusă față de antecesorul său, are caracter politic prin prisma dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea 221/2009, respectiv prin trimiterea la dispozițiile Decretului - Lege 118/1990. Prin decizia nr. 181/ A din 29 iunie 2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării pe teritoriul U.R.S.S.

la muncă de reconstrucție dispuse față de tatăl reclamantei( B.I. în perioada 3 ianuarie 1945-18 octombrie 1949). A obligat pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice la paiața sumei de 57.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Astfel, este adevărat faptul că această măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens s-a avut în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest Decret-lege face referire expresă la situația persoanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale,

s-a reținut că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare. Cât privește apărarea intimatului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin raportare la decizia Curții Constituționale s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de fată. Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției s-a reținut că, într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță legitimă CEDO a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României). Ori, cum până la publicarea deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală. Acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha împotriva României.

În ce privește cuantumul despăgubirilor s-a apreciat că suma de 57.000 lei acoperă prejudiciul suferit. Împotriva acestei decizii pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare a declarat recurs. În critici s-a susținut, cu privire la prejudiciul moral, că valoarea despăgubirilor a fost supraevaluată, regulile de evaluare a prejudiciului moral impunând asigurarea unei satisfacții morale pe baza raportării la împrejurările speței, cu respectarea proporției față de suferința provocată și nu urmărirea unui scop exclusiv patrimonial, un mijloc de îmbogățire. S-a mai susținut că la stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii instanța este ținută să aibă în vedere întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu stabilite prin cadrul legislativ existent, sens în care s-a arătat că prin O.U.G.

nr. 62/2010 s-au instituit plafoane de despăgubiri și criterii de acordare. În fine, printr-o altă critică se arată că potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Curtea Europeană în legătură cu speranța legitimă, în spețe similare, a stabilit că reclamanții nu pot susține că au o speranță legitimă că cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după invalidarea ei. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul. Situația autorului reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, (fila 1 dosar fond),deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea. Deportarea autorului reclamantei pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S.

Tatăl recurentei nu a fost deportat pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, din perspectiva celor expuse, recursul va fi admis, cu consecința modificării deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta N.M.T. împotriva Sentinței nr. 2684/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare împotriva deciziei nr. 181/ A din 29 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta N.M.T. împotriva sentinței nr. 2684/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 21 iunie 2012.