ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4695/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 14 iunie 2010 la Tribunalul Satu Mare

reclamanta N.M.T. a solicitat, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia

la plata unei despăgubiri morale de 500.000 lei pentru faptul deportării în U.R.S.S.

la muncă de reconstrucție a tatălui său B.I.

Prin Sentința civilă nr. 2684/ D din

18 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a respins acțiunea

reclamantei N.M.T., formulată împotriva pârâtului Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul

dispoziției Legii nr. 221/2009.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut că solicitarea este neîntemeiată, deoarece reclamanta nu are vocație la

beneficiul Legii nr. 221/2009.

În speță, nu există o hotărâre

judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu

caracter politic și măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Legea nr. 221/2009, are în vedere, în

mod explicit, acest interval de timp doar în privința condamnărilor cu caracter

politic, însă este evident că și măsura administrativă trebuie să fi fost luată

în aceeași perioadă de referință.

Corectitudinea acestei interpretări

este atestată, în parte, de condiția prevăzută de art. 3 din lege - măsura să

fi fost luată de organele fostei miliții sau securități - de vreme ce aceste

organe au aparținut exclusiv regimului totalitar comunist instaurat la 6 martie

1945, și, în parte, de data edictării actelor normative pe care se întemeiază măsurile

administrative considerate de legiuitor ca având caracter politic (art. 3 lit.

a) – f)), toate situându-se în același interval.

S-a mai reținut că titlul legii

dezvăluie univoc intenția legiuitorului de a considera drept măsuri

administrative cu caracter politic doar acele măsuri care au fost luate în

perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.

În speță măsura administrativă nu a

fost dispusă de organele fostei miliții sau securități ale statului român, ci

de forțele sovietice de ocupație, la 13 ianuarie 1945 guvernul Rădescu,

înaintând chiar o notă de protest vicepreședintelui sovietic al Comisiei Aliate

de Control pentru România. Măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul

din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 221/2009.

Fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile

prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.

În fine, la data adoptării soluției,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau suspendate

de drept în virtutea prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

republicată, ca efect al publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei juridice enunțate.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel reclamanta.

S-a susținut că, măsura administrativă

dispusă față de antecesorul său, are caracter politic prin prisma dispozițiilor

art. 3 și 4 din Legea 221/2009, respectiv prin trimiterea la dispozițiile

Decretului - Lege 118/1990.

Prin decizia nr. 181/ A din 29 iunie

2011 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul, a schimbat în

parte sentința, a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al

măsurii administrative a deportării pe teritoriul U.R.S.S. la muncă de

reconstrucție dispuse față de tatăl reclamantei( B.I. în perioada 3 ianuarie

1945-18 octombrie 1949). A obligat pârâtul Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice la paiața sumei de 57.000 lei cu titlu de daune morale în

favoarea reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel instanța a

reținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că măsura administrativă

luată față de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea

dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Astfel, este adevărat faptul că această

măsură nu este din punct de vedere al naturii sale juridice urmare a unei

condamnări ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia

din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă potrivit

prevederilor art. 4 alin. (2) din lege beneficiul prevederilor art. 5 în sensul

acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut

și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât

cele prevăzute la art. 3.

În acest sens s-a avut în vedere

trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr.

118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive

politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor

deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând

că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute

drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest

Decret-lege face referire expresă la situația persoanelor deportate și a celor

constituite prizonieri după 23 august 1944.

Așadar din interpretarea tuturor

acestor dispoziții legale, s-a reținut că au fost supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele

care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în

fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura administrativă a fost

luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura

răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii

administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data

respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care

Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta

acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său

fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea statului se

impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a

depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea

măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Faptul că s-au acordat despăgubiri în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă

reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009,

întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura

drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Cât privește apărarea intimatului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin raportare la decizia

Curții Constituționale s-a reținut că într-adevăr, Curtea Constituțională a

declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010,

dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, însă până la

publicare deciziei practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea

acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel

din cauza de fată.

Din examinarea jurisprudenței din

ultimii ani ai CEDO reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru

încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției s-a reținut că,

într-un mare număr de cazuri condamnarea a avut loc în situația în care

cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost

examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță

legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile

legale interne și cu jurisprudența instanțelor.

Cât despre noțiunea de speranță

legitimă CEDO a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă

este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare

patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de

exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilită a

instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României).

Ori, cum până la publicarea deciziei

de neconstituționalitate nr. 1358/2010 din 15 noiembrie 2010 - practica Curții

de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum s-a arătat mai sus, se apreciază

că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau

speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până

atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul acestor acțiuni

poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce

impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei

din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din

dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Acțiunea se impune a fi admisă și prin

prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul

nediscriminării, reclamanta neputând fi discriminată fără o justificare

obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație

similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului

Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha

împotriva României.

În ce privește cuantumul

despăgubirilor s-a apreciat că suma de 57.000 lei acoperă prejudiciul suferit.

Împotriva acestei decizii pârâtul

Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare a

declarat recurs.

În critici s-a susținut, cu privire la

prejudiciul moral, că valoarea despăgubirilor a fost supraevaluată, regulile de

evaluare a prejudiciului moral impunând asigurarea unei satisfacții morale pe

baza raportării la împrejurările speței, cu respectarea proporției față de

suferința provocată și nu urmărirea unui scop exclusiv patrimonial, un mijloc de

îmbogățire.

S-a mai susținut că la stabilirea

cuantumului măsurilor reparatorii instanța este ținută să aibă în vedere

întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu stabilite prin cadrul

legislativ existent, sens în care s-a arătat că prin O.U.G. nr. 62/2010 s-au

instituit plafoane de despăgubiri și criterii de acordare.

În fine, printr-o altă critică se

arată că potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989. Curtea Europeană în legătură cu speranța legitimă, în

spețe similare, a stabilit că reclamanții nu pot susține că au o speranță

legitimă că cererile lor să fie soluționate în temeiul unei legi, după

invalidarea ei.

Examinând hotărârea instanței de apel

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul.

Situația autorului reclamantei nu

intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Perioada de referință la care se

raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Or, măsura deportării în U.R.S.S.,

fiind luată în ianuarie 1945, (fila 1 dosar fond),deci anterior perioadei

prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face

trimitere legea.

Deportarea autorului reclamantei pe

teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a

regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a

reprezentat o măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S.

Tatăl recurentei nu a fost deportat

pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din

Legea nr. 221/2009.

Legea nr. 221/2009 prin însuși titlul

ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Astfel, din perspectiva celor expuse, recursul va fi admis, cu consecința

modificării deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta N.M.T.

împotriva Sentinței nr. 2684/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare,

secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare

împotriva deciziei nr. 181/ A din 29 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă.

Modifică decizia în sensul că respinge

apelul formulat de reclamanta N.M.T. împotriva sentinței nr. 2684/ D din 18

noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi

21 iunie 2012.