ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3665/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2106/D din data de 14 octombrie 2010 Tribunalul Satu Mare a respins ca nefondată cererea reclamantului R.J., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere că prizonieratul de război, deportarea la muncă forțată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea și stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în această categorie de măsuri administrative cu caracter politic prevăzute de legea specială, lipsind cel puțin scopul expres determinat de lege al faptei săvârșite. Altminteri, și în concepția art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, măsurile administrative abuzive sunt orice măsuri luate de către organele fostei miliții sau securități ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999 (cele mai sus înșirate). Nu mai puțin este adevărat, că din însuși titlul Legii nr. 221/2009 rezultă, că obiectul ei este acordarea de despăgubiri pentru condamnări cu caracter politic și măsuri administrative cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Pentru aceste motive s-a respins cererea cuprinzând cele două capete de cerere formulate (cea principală, nepatrimonială, privind constatarea caracterului politic al măsurii, neformulată expres dar subînțelesă și fără de care cererea în despăgubiri ar fi inadmisibilă, respectiv cea accesorie, privind acordarea de despăgubiri). Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel, înregistrat ca recurs, recalificat ca apel în ședința publică din data de 02 iunie 2011, reclamantul R.J., solicitând admiterea acestuia, acordarea unor despăgubiri conform legii.

Prin motivele de apel s-a invocat că tatăl său a fost prizonier în U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945–15 septembrie 1947, și a fost supus la grele suferințe. Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 170/A din 2 iunie 2011 admis ca fondat apelul civil declarat de apelantul reclamant R.J. și a modificat în întregime în sensul că: a admis acțiunea formulată de reclamantul R.J., în parte, a constatat caracterul politic al măsurii dispuse împotriva defunctului R.E., prizonier în U.R.S.S., în perioada 03 ianuarie 1945–15 septembrie 1947, și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului 32.000 lei, despăgubiri civile.

În considerentele deciziei s-a reținut că deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17-45 ani, femei între 18-30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor. Culpa Statului Român rezultă din împrejurarea că, în speță, nu există nici o dovadă că după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetățenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora. Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Instanța consideră însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale. A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.

În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel se încalcă implicit art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului dreptul la un proces echitabil schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravenind acestui drept. Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, altfel părților le este încălcat dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croația). Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. În recursul declarat de pârât, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate.

De asemenea, după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita si dispune de către instanța doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări si a masurilor administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale. Recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor s-a arătat că deportarea și implicit prizonieratul nu satisface nici unul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, măsura nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. Pe de altă parte, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare (O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie, conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 rep.

Recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed. Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație, date fiind competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999. Autorul reclamantului a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009. Această stare de fapt excede condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.

Din acest motiv, nu se poate reține că instanța ar fi încălcat drepturile la nediscriminare și la un proces echitabil, astfel cum se susține în motivarea recursului. Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că autorul reclamantului, care a fost mutat forțat și internat într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanță și nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sau al unei alte măsuri administrative, pentru ca reclamantul să beneficieze de drepturile reglementate de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Ca atare, este de prisos a se mai analiza critica privind incidența dispozițiilor deciziei Curții Constituționale în cauză. Față de motivele de mai sus, recursurile sunt fondate și se vor admite, se va modifica decizia atacată în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 170/A din 2 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.J. împotriva sentinței nr. 2106/D din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 mai 2012.