ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3665/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2106/D din data de 14 octombrie 2010 Tribunalul Satu Mare a respins ca

nefondată cererea reclamantului R.J., formulată împotriva pârâtului Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere că prizonieratul de război,

deportarea la muncă forțată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea și stabilirea

domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în această categorie de măsuri

administrative cu caracter politic prevăzute de legea specială, lipsind cel

puțin scopul expres determinat de lege al faptei săvârșite.

Altminteri, și în

concepția art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, măsurile administrative abuzive sunt

orice măsuri luate de către organele fostei miliții sau securități ori de alte

organe, ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2

alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 (cele mai sus înșirate).

Nu mai puțin este

adevărat, că din însuși titlul Legii nr. 221/2009 rezultă, că obiectul ei este

acordarea de despăgubiri pentru condamnări cu caracter politic și măsuri administrative

cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Pentru aceste motive

s-a respins cererea cuprinzând cele două capete de cerere formulate (cea

principală, nepatrimonială, privind constatarea caracterului politic al

măsurii, neformulată expres dar subînțelesă și fără de care cererea în

despăgubiri ar fi inadmisibilă, respectiv cea accesorie, privind acordarea de

despăgubiri).

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel, înregistrat ca recurs, recalificat

ca apel în ședința publică din data de 02 iunie 2011, reclamantul R.J.,

solicitând admiterea acestuia, acordarea unor despăgubiri conform legii.

Prin motivele de apel

s-a invocat că tatăl său a fost prizonier în U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie

1945–15 septembrie 1947, și a fost supus la grele suferințe.

Curtea de Apel Oradea

prin decizia nr. 170/A din 2 iunie 2011 admis ca fondat apelul civil declarat

de apelantul reclamant R.J. și a modificat în întregime în sensul că: a admis

acțiunea formulată de reclamantul R.J., în parte, a constatat caracterul

politic al măsurii dispuse împotriva defunctului R.E., prizonier în U.R.S.S.,

în perioada 03 ianuarie 1945–15 septembrie 1947, și a obligat Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească reclamantului 32.000 lei,

despăgubiri civile.

În considerentele

deciziei s-a reținut că deportarea etnicilor germani și maghiari pe teritoriul

fostei U.R.S.S., lansată de forțele sovietice de ocupație la 6 ianuarie 1945,

în baza Ordinului nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor

etnicilor germani capabili de muncă, bărbați între 17-45 ani, femei între 18-30

ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor.

Culpa Statului Român

rezultă din împrejurarea că, în speță, nu există nici o dovadă că după luna

martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetățenilor săi sau

pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.

Cu privire la faptul

că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este

adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul

juridic al dreptului de a obține daune morale, a fost declarat neconstituțional

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Instanța consideră însă că

această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță

sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci eventual este

aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod,

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au

urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind

determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor

aflate în cauză.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel se

încalcă implicit art. 5 al Convenției Europene a Drepturilor Omului dreptul la

un proces echitabil schimbarea normelor de drept material pe durata derulării

unui litigiu contravenind acestui drept.

Pe de altă parte, la

data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului, altfel părților le este încălcat dreptul la un proces echitabil instituit

de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8

martie 2006 privind cauza B. c/a Croația).

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs pârâtul și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În recursul declarat

de pârât, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire

la cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că acestea au fost supraevaluate

întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situației materiale a reclamantului,

ca urmare a masurilor luate. De asemenea, după publicarea Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Astfel, în temeiul

prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita si dispune de către instanța

doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări si a masurilor

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.

Recursul declarat de

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost

întemeiat tot pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea

criticilor s-a arătat că deportarea și implicit prizonieratul nu satisface nici

unul din criteriile prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii.

De asemenea, măsura nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii

după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. Pe de altă parte, prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare

(O.U.G. nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă și general obligatorie,

conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din

Legea nr. 47/1992 rep.

Recursurile sunt

fondate pentru considerentele care succed.

Măsura deportării în

U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică

la sfârșitul anului 1944 și începutul anului 1945, exclusiv, de către

autoritățile sovietice de ocupație, date fiind competențele limitate ale

autorităților române aflate sub ocupație.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate

țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

În speță, nu se

aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și

persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de

autoritățile sovietice de ocupație.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul

unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999.

Autorul reclamantului

a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii lui într-o familie de etnie

germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum

impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009.

Această stare de fapt

excede condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu

echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu

o cale procesuală inadecvată. Din acest motiv, nu se poate reține că instanța

ar fi încălcat drepturile la nediscriminare și la un proces echitabil, astfel

cum se susține în motivarea recursului.

Având în vedere că

legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a

distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei

vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost

recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

Prin urmare, Înalta

Curte constată că autorul reclamantului, care a fost mutat forțat și internat

într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., nu a suferit o condamnare cu

caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate

de instanță și nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic sau al unei alte măsuri administrative, pentru ca reclamantul să

beneficieze de drepturile reglementate de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Ca atare, este de

prisos a se mai analiza critica privind incidența dispozițiilor deciziei Curții

Constituționale în cauză.

Față de motivele de

mai sus, recursurile sunt fondate și se vor admite, se va modifica decizia

atacată în sensul respingerii apelului reclamantului și menținerii sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare și de Ministerul Public –

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 170/A din 2

iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia

atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.J.

împotriva sentinței nr. 2106/D din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția

civilă pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 mai 2012.