ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2510/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2510/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 2094 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Satu - Mare a respins, ca nefondată,

cererea reclamantului L.K., formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin

M.F.P., privind acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit de

antecesorul său prin măsura deportării în U.R.S.S.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că prizonieratul de război,

deportarea la muncă forțată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea și stabilirea

domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în categoria de măsuri

administrative cu caracter politic pentru care Legea nr. 221/2009 prevede

posibilitatea acordării daunelor morale în repararea prejudiciului suferit.

În acest sens,

tribunalul a reținut că art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 definește măsurile

administrative abuzive ca fiind orice măsuri luate de către organele fostei

miliții sau securități ori de alte organe, iar obiectul Legii nr. 221/2009 îl

constituie acordarea de despăgubiri pentru condamnări și măsuri administrative

cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în

perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, niciuna din aceste situații

neincluzând deportarea în U.R.S.S.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamantul L.K., arătând că în mod greșit instanța de

fond a reținut inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, întrucât

stabilirea caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de

antecesorul său rezultă din contextul istoric din vremea respectivă, precum și

din trimiterile pe care Legea nr. 221/2009 le face la Decretul-lege nr. 118/1990

și O.U.G. nr. 214/1999, deportarea pe teritoriul fostei U.R.S.S. la muncă de

reconstrucție constituind o măsură abuzivă.

Prin decizia civilă

nr. 112 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis

apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința, a admis acțiunea și,

constatând caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de

antecesorul reclamantului, a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la

plata, în favoarea acestuia, a sumei de 58.000 lei reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a

constatat că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantului nu

justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în condițiile în

care, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor

art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le

este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative

altele decât cele prevăzute la art. 3.

În acest sens se va

avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie

1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri,

art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele

cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr.

118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația

peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944.

Așadar din

interpretarea tuturor acestor dispoziții legale, se constată că au fost supuse unor

măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și

persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de

reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință.

Faptul că măsura

administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este

de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs

urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului, de

vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei,

situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de

cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat

aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea,

răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6

martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni

sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia.

Faptul că s-au

acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar

ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul

Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de

complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Referitor la

incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța

de apel a reținut că până la publicarea sa, practica Curții de Apel Oradea a

fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr.

221/2009, astfel că, pentru acțiunile introduse anterior acestei date,

solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform

jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.

Prin urmare, în cazul

acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României,

prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994,

face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea

fundamentală.

Instanța de apel a

mai reținut că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art.

14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând

fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte

peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut

hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, a se

vedea în acest Cauza D. împotriva României.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere perioada pentru

care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic precum și

consecințele produse prin măsura respectivă, pentru a se asigura astfel o

proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv produs,

apreciind suma de 58.000 lei o reparație echitabilă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Recurentul-pârât

Statul Român, prin M.F.P., a formulat următoarele critici:

I. În mod greșit și

în contradicție cu practica judiciară în materie, instanța de apel a evaluat

cuantumul despăgubirilor la suma de 58.000 lei, fără a lua în considerare

măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative similare de

reparație.

II. În mod greșit

instanța de apel nu a luat în considerare decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, care a declarat neconstituțional textul legal ce reglementa

acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, decizie aplicabilă în

speță în virtutea caracterului obligatoriu și raportat la faptul că reclamantul

nu dispune de un „bun" sau o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

Recurentul Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat următoarele

critici:

I. În mod greșit

instanța de apel a apreciat că măsura administrativă abuzivă a deportării în

U.R.S.S. se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât

acest act normativ de reparație privește numai condamnările sau măsurile

administrative dispuse pe criterii politice, or, deportarea nu reprezintă o

astfel de măsură și nu a avut la bază criterii politice, ci criterii etnice.

Pe de altă parte, măsura

deportării este anterioară perioadei de referință prevăzută de Legea nr.

221/2009 și nu a fost luată de Statul Român, ci a fost impusă de autoritățile

sovietice de ocupație.

II. Cuantumul

prejudiciului moral este nejustificat față de practica judiciară în materie și

reprezintă, prin modalitatea de evaluare, o îmbogățire fără justă cauză.

În acest sens,

instanța de apel trebuia să se raporteze la perioada de deportare, la măsurile

reparatorii acordate în temeiul altor acte normative de reparație și să aibă în

vedere menținerea unui raport de rezonabilitate între prejudiciul efectiv și

valoarea despăgubirilor.

III. Instanța de apel

nu a avut în vedere decizia nr. 1358/2010, prin care norma ce reglementa

acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr. 221/2009 a fost declarată

neconstituțională, lipsind astfel, de temei juridic, acțiunile întemeiate pe

acest text de lege.

La data publicării

acestei decizii în M. Of., reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă și

irevocabilă, deci, nu avea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, astfel încât acesta nu este îndreptățit la

despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiune.

Recursurile vor fi

admise, pentru următoarele considerente comune:

Legea nr. 221/2009

are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor

care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate

măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale

și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările

și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele

însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate

din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale

solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență

nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca

temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel

cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici

nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție

legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori

să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ

similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată

strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare

la celelalte acte normative speciale de reparație.

Este de necontestat

că măsura deportării în U.R.S.S. suferită de autorul reclamantului i-a creat

acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra

vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare

și reputație, însă în speță, situația autorului reclamantului nu se circumscrie

domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată în

22 ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest

aspect nefiind îndeplinită condiția intervalului de timp la care face trimitere

actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în

această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de

muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate

țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma

arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist,

nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.

221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul

unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999.

Autorul reclamantului

a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii sale într-o familie de etnie

germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum

impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat

printr-o decizia a fostei miliții ori a fostei securități a statului

totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege.

Această măsură a fost

instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative

Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani

deportați, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond.

Mobilizarea tuturor

etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de

legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din

Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la

stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată

conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care reclamanta a și

beneficiat.

Această măsură însă

excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009,

ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă

judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.

Pe de altă parte, în

mod greșit instanța de apel a apreciat că decizia de neconstituționalitate nr.

1358/2010 nu ar fi incidență în cauză, în condițiile în care obligativitatea

acestei este consacrată de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, iar

problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acțiunilor în curs, a fost

rezolvată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a

stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data

publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Ca atare, urmare a

deciziilor de neconstituționalitate arătate, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor Curții Constituționale în M. Of.

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 13 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat

neconstituțional nu își mai poate produce efectele juridice.

Sub acest aspect,

indiferent dacă pretențiile deduse judecății s-ar fi circumscris sau nu

domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, dat fiind că dispozițiile legale

ce au reglementat acordarea daunelor morale în condițiile actului normativ

arătat, au fost lipsite de efecte juridice prin decizia de

neconstituționalitate anterior evocată, incidență în cauză, acestea ar fi fost

oricum înlăturate, ca neîntemeiate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul

Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 112 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul respingerii

apelului formulat de reclamant împotriva sentinței nr. 2094/ D din 14 octombrie

2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 112 din 13

aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamant împotriva

sentinței nr. 2094/ D din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 aprilie 2012.