ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2510/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2094 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Satu - Mare a respins, ca nefondată, cererea reclamantului L.K., formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., privind acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit de antecesorul său prin măsura deportării în U.R.S.S. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prizonieratul de război, deportarea la muncă forțată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea și stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în categoria de măsuri administrative cu caracter politic pentru care Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării daunelor morale în repararea prejudiciului suferit.

În acest sens, tribunalul a reținut că art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999 definește măsurile administrative abuzive ca fiind orice măsuri luate de către organele fostei miliții sau securități ori de alte organe, iar obiectul Legii nr. 221/2009 îl constituie acordarea de despăgubiri pentru condamnări și măsuri administrative cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, niciuna din aceste situații neincluzând deportarea în U.R.S.S. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul L.K., arătând că în mod greșit instanța de fond a reținut inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, întrucât stabilirea caracterului politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul său rezultă din contextul istoric din vremea respectivă, precum și din trimiterile pe care Legea nr. 221/2009 le face la Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, deportarea pe teritoriul fostei U.R.S.S. la muncă de reconstrucție constituind o măsură abuzivă. Prin decizia civilă nr. 112 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința, a admis acțiunea și, constatând caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului, a obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata, în favoarea acestuia, a sumei de 58.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a constatat că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantului nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în condițiile în care, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale,

se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantului, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Referitor la incidența în cauză a deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a reținut că până la publicarea sa, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, astfel că, pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe. Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Instanța de apel a mai reținut că acțiunea se impune a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O., ce consacră principiul nediscriminării, reclamantul neputând fi discriminat fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte peroane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate, a se vedea în acest Cauza D. împotriva României. În ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura administrativă cu caracter politic precum și consecințele produse prin măsura respectivă, pentru a se asigura astfel o proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv produs, apreciind suma de 58.000 lei o reparație echitabilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat următoarele critici: I. În mod greșit și în contradicție cu practica judiciară în materie, instanța de apel a evaluat cuantumul despăgubirilor la suma de 58.000 lei, fără a lua în considerare măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative similare de reparație. II. În mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a declarat neconstituțional textul legal ce reglementa acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, decizie aplicabilă în speță în virtutea caracterului obligatoriu și raportat la faptul că reclamantul nu dispune de un „bun" sau o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat următoarele critici: I. În mod greșit instanța de apel a apreciat că măsura administrativă abuzivă a deportării în U.R.S.S. se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât acest act normativ de reparație privește numai condamnările sau măsurile administrative dispuse pe criterii politice, or, deportarea nu reprezintă o astfel de măsură și nu a avut la bază criterii politice, ci criterii etnice. Pe de altă parte, măsura deportării este anterioară perioadei de referință prevăzută de Legea nr. 221/2009 și nu a fost luată de Statul Român, ci a fost impusă de autoritățile sovietice de ocupație.

II. Cuantumul prejudiciului moral este nejustificat față de practica judiciară în materie și reprezintă, prin modalitatea de evaluare, o îmbogățire fără justă cauză. În acest sens, instanța de apel trebuia să se raporteze la perioada de deportare, la măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative de reparație și să aibă în vedere menținerea unui raport de rezonabilitate între prejudiciul efectiv și valoarea despăgubirilor. III. Instanța de apel nu a avut în vedere decizia nr. 1358/2010, prin care norma ce reglementa acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr. 221/2009 a fost declarată neconstituțională, lipsind astfel, de temei juridic, acțiunile întemeiate pe acest text de lege.

La data publicării acestei decizii în M. Of., reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă și irevocabilă, deci, nu avea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel încât acesta nu este îndreptățit la despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiune. Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente comune: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S.

suferită de autorul reclamantului i-a creat acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație, însă în speță, situația autorului reclamantului nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată în 22 ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția intervalului de timp la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Autorul reclamantului a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii sale într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizia a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege. Această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond.

Mobilizarea tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care reclamanta a și beneficiat. Această măsură însă excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.

Pe de altă parte, în mod greșit instanța de apel a apreciat că decizia de neconstituționalitate nr. 1358/2010 nu ar fi incidență în cauză, în condițiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acțiunilor în curs, a fost rezolvată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituționalitate arătate, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale în M. Of. Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 13 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituțional nu își mai poate produce efectele juridice.

Sub acest aspect, indiferent dacă pretențiile deduse judecății s-ar fi circumscris sau nu domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, dat fiind că dispozițiile legale ce au reglementat acordarea daunelor morale în condițiile actului normativ arătat, au fost lipsite de efecte juridice prin decizia de neconstituționalitate anterior evocată, incidență în cauză, acestea ar fi fost oricum înlăturate, ca neîntemeiate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 112 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul respingerii apelului formulat de reclamant împotriva sentinței nr. 2094/ D din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 112 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul formulat de reclamant împotriva sentinței nr. 2094/ D din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.