ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2511/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2656/ D din 18 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea reclamantei G.C., formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru măsura administrativă abuzivă a deportării în U.R.S.S. a autorului său. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a constatat că, pe de o parte, în speță, nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic, iar pe de altă parte, măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități ale statului român, ci de forțele sovietice de ocupație, nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea nr. 221/2009, fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

nr. 214/1999, iar la data adoptării soluției, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau suspendate de drept în virtutea prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, ca efect al publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei juridice enunțate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.C., arătând că în mod greșit s-a reținut inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, deportarea a fost o măsură administrativă, cu caracter politic, recunoscută de legiuitor prin Decretul-lege nr. 118/1990, care a permis cumularea Legii nr. 221/2009 cu compensațiile oferite de Decretul-lege nr. 118/1990.

Prin decizia civilă nr. 128/ A din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă a admis apelul, a schimbat sentința atacată, a admis în totalitate acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în U.R.S.S. suferite de autorul reclamantei și a acordat acesteia despăgubiri morale în cuantum de 32.000 lei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că în mod greșit instanța de fond a constatat că măsura administrativă luată față de antecesorul reclamantei nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, în condițiile în care, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din lege, beneficiul prevederilor art. 5 în sensul acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit le este recunoscut și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative altele decât cele prevăzute la art. 3. În acest sens se va avea în vedere trimiterea pe care Legea nr. 221/2009 o face la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura comunistă instaurată după 6 martie 1945, precum și acelor deportate în străinătate sau constituite prizonieri, art. 5 alin. (4) prevăzând că de măsurile reparatorii beneficiază persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar art. 1 din acest decret-lege face referire expresă la situația peroanelor deportate și a celor constituite prizonieri după 23 august 1944. Așadar din interpretarea tuturor acestor dispoziții legale,

se constată că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta U.R.S.S. în perioada de referință. Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta U.R.S.S. înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorul reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia. Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire fără a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Referitor la incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prin care s-au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a reținut că această decizie este, eventual, aplicabilă, acțiunilor înregistrate ulterior pronunțării sale, altfel s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 C.E.D.O., părțile neputând fi puse în situația de-a suporta modificări ale legislației care la data promovării litigiului le conferea dreptul la acordarea unor despăgubiri, având astfel o speranță legitimă de dobândire a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al acestei Convenții.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Recurentul-pârât Statul Român, prin M.F.P., a formulat următoarele critici: I. În mod greșit și în contradicție cu practica judiciară în materie, instanța de apel a evaluat cuantumul despăgubirilor la suma de 32.000 RON, fără a lua în considerare măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative similare de reparație.

II. În mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a declarat neconstituțional textul legal ce reglementa acordarea daunelor morale în temeiul Legii nr. 221/2009, decizie aplicabilă în speță în virtutea caracterului obligatoriu și raportat la faptul că reclamantul nu dispune de un „bun" sau o „speranță legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, a formulat următoarele critici: I. În mod greșit instanța de apel a apreciat că măsura administrativă abuzivă a deportării în U.R.S.S. se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, întrucât acest act normativ de reparație privește numai condamnările sau măsurile administrative dispuse pe criterii politice, or, deportarea nu reprezintă o astfel de măsură și nu a avut la bază criterii politice, ci criterii etnice.

Pe de altă parte, măsura deportării este anterioară perioadei de referință prevăzută de Legea nr. 221/2009 și nu a fost luată de Statul Român, ci a fost impusă de autoritățile sovietice de ocupație. II. Cuantumul prejudiciului moral este nejustificat față de practica judiciară în materie și reprezintă, prin modalitatea de evaluare, o îmbogățire fără justă cauză. În acest sens, instanța de apel trebuia să se raporteze la perioada de deportare, la măsurile reparatorii acordate în temeiul altor acte normative de reparație și să aibă în vedere menținerea unui raport de rezonabilitate între prejudiciul efectiv și valoarea despăgubirilor. III. Instanța de apel nu a avut în vedere decizia nr. 1358/2010, prin care norma ce reglementa acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr. 221/2009 a fost declarată neconstituțională, lipsind astfel, de temei juridic, acțiunile întemeiate pe acest text de lege.

La data publicării acestei decizii în M. Of., reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă și irevocabilă, deci, nu avea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, astfel încât acesta nu este îndreptățit la despăgubirile civile pe care le solicită prin acțiune. Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente comune: Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau față de care au fost luate măsuri administrative asimilate condamnărilor politice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările și completările ulterioare, ori în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce vor fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic actul normativ arătat.

Existența, în paralel cu Legea nr. 221/2009, a actelor normative anterior citate, nu atrage și nici nu înlătură incidența acesteia în cauză, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite, care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor cuprinse în actul normativ similar, astfel încât aplicabilitatea Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație. Este de necontestat că măsura deportării în U.R.S.S.

suferită de autorul reclamantei i-a creat acestuia prejudicii ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație, însă în speță, situația acestuia nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată în 3 ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția intervalului de timp la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Autorul reclamantei a fost deportat pentru simplul fapt al nașterii sale într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizia a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege. Această măsură a fost instituită prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond.

Mobilizarea tuturor etnicilor germani capabili de muncă constituie o măsură abuzivă recunoscută de legiuitor prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizații lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din același act, dispoziții de care reclamanta a și beneficiat. Această măsură însă excede cadrului procesual și condițiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaștere a măsurii abuzive dedusă judecății, ci doar cu o cale procesuală inadecvată.

Pe de altă parte, în mod greșit instanța de apel a apreciat că decizia de neconstituționalitate nr. 1358/2010 nu ar fi incidență în cauză, în condițiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acțiunilor în curs, a fost rezolvată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituționalitate arătate, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale în M. Of. Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 28 aprilie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituțional nu își mai poate produce efectele juridice.

Sub acest aspect, indiferent dacă pretențiile deduse judecății s-ar fi circumscris sau nu domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, dat fiind că dispozițiile legale ce au reglementat acordarea daunelor morale în condițiile actului normativ arătat, au fost lipsite de efecte juridice prin decizia de neconstituționalitate anterior evocată, incidență în cauză, acestea ar fi fost oricum înlăturate, ca neîntemeiate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 128/ A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, pe care o va modifica în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinței nr. 2656/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, împotriva deciziei nr. 128/ A din 28 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul reclamantei împotriva sentinței nr. 2656/ D din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2012.