ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4908/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2605/D din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea reclamantei N.C.A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că măsura invocată nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă în temeiul actelor menționate la pct. a-f art. 3 din lege și nici în dispozițiile art. 4, nefăcându-se dovada că măsura dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de 06 martie 1945 sau după această dată cu scop de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs (recalificat drept apel prin încheierea din 26 aprilie 2011) reclamanta N.C.A.

arătând, în esență, că sentința este nelegală și netemeinică, deoarece reclamanta este îndreptățită la plata daunelor morale potrivit Legii nr. 221/2009, pentru măsura abuzivă a deportării în U.R.S.S. la care a fost supus autorul său, față de care, prin actele depuse la dosar, a dovedit calitatea de succesor. Prin întâmpinarea formulată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că măsura deportării în U.R.S.S. nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, iar dispozițiile legale ce constituiau temeiul juridic al acordării daunelor morale au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, obligatorie pentru instanțe. Prin întâmpinare, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 suprimă acordarea daunelor morale întemeiate pe acest text legal.

Prin decizia civilă nr. 174/A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul; a schimbat în parte sentința; a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul politic al măsurii administrative de deportare în U.R.S.S., pentru perioada 09 ianuarie 1945 - 15 octombrie 1949 a defunctului C.Ș., tatăl reclamantei și a obligat pârâtul să plătească acesteia suma de 57.000 RON cu titlu de daune morale. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că de dispozițiile Legii nr. 221/2009 beneficiază și persoanele ori succesorii acestora, care au fost deportate sau prizoniere în fosta Uniune Sovietică, deportarea și efectuarea prizonieratului și menținerea acestei situații și după 23 august 1944, și apoi după încheierea armistițiului la 12 septembrie 1944 constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut prin dispozițiile legii reparatorii menționate.

Instanța de apel a mai reținut că, chiar dacă măsura administrativă împotriva lui C.Ș., tatăl reclamantei, a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești elementare printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală. În concluzie, caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei nu numai că a continuat și după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri Statul Român a fost complice și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.

Așadar nu se poate susține că la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nici o contribuție și nu a avut nici o culpă și prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi. Instanța de apel a mai reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de actele normative similare, și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, astfel încât acordarea unor beneficii în baza altor legi de reparație nu exclude soluționarea favorabilă a pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză. Referitor la Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză. De asemenea, o interpretare contrară ar echivala cu încălcarea principiului neretroactivității, al egalității în fața legii, al nediscriminării și al practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel s-a raportat la natura juridică a prejudiciului suferit, și anume, atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană, viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte asemenea valori, precum și la principiul potrivit căruia daunele morale trebuie să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire pentru victimă, apreciind ca fiind echitabilă acordarea sumei de 57.000 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulând următoarele critici: I. În mod greșit instanța de apel a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, pe care le-a supraapreciat în mod nejustificat, fără a ține cont de regulile generale de evaluare a prejudiciilor morale și practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, precum și de plafonările statuate prin O.U.G. nr. 62/2010. II. Instanța de apel nu a ținut cont de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu conținute în reglementări distincte, cum ar fi O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-Lege nr. 118/1990, în scopul evitării unei duble despăgubiri.

III. Instanța de apel a ignorat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, situație față de care reclamanta nu are o „speranță legitimă” care să justifice soluționarea favorabilă a pretențiilor întemeiate pe o lege care nu mai este în vigoare.

Recursul este fondat și va fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că Decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Referitor la obligativitatea efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale europene nu i le legitimează. Asupra efectelor și aplicabilității deciziei de neconstituționalitate în discuție s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice. Pe de altă parte, chiar în ipoteza în care textul legal ce reglementează acordarea daunelor morale în prezenta cauză nu ar fi fost declarat neconstituțional, măsura administrativă față de care s-a solicitat reparația morală în temeiul Legii nr. 221/2009 nu se circumscrie domeniului de aplicare al acestui act normativ.

Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior intervalului de timp expres prevăzut de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999. Autorul reclamantei a fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

În atare situație, chiar în absența Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, acțiunea reclamantei ar fi fost neîntemeiată, cum, dealtfel, în mod corect a constatat prima instanță. Față de cele arătate, nu mai au nicio relevanță criticile privind modalitatea de evaluare a cuantumului despăgubirilor morale acordate, prioritară fiind constatarea inexistenței temeiului juridic în baza căruia s-ar fi putut acorda aceste despăgubiri. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 174/A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă, și va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2605/D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 174/A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2605/D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 iunie 2012.