ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4908/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2605/D din 12

noiembrie 2010, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea reclamantei N.C.A., în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca

obiect acordarea de daune morale în baza Legii nr. 221/2009.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul a reținut că măsura invocată nu se încadrează în categoria

celor prevăzute de dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, nefiind dispusă

în temeiul actelor menționate la pct. a-f art. 3 din lege și

nici în dispozițiile art. 4, nefăcându-se dovada că măsura

dispusă ar fi fost consecința unor fapte săvârșite înainte de

06

martie

1945 sau după

această dată cu scop de împotrivire față de regimul totalitar instaurat la data

de 06 martie 1945.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs (recalificat drept apel prin încheierea din 26 aprilie 2011) reclamanta

N.C.A. arătând, în esență, că sentința este nelegală și netemeinică, deoarece reclamanta

este îndreptățită la plata daunelor morale potrivit Legii nr. 221/2009, pentru măsura

abuzivă a deportării în U.R.S.S. la care a fost supus autorul său, față de care,

prin actele depuse la dosar, a dovedit calitatea de succesor.

Prin întâmpinarea formulată,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a arătat că măsura deportării în U.R.S.S.

nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, iar dispozițiile

legale ce constituiau temeiul juridic al acordării daunelor morale au fost declarate

neconstituționale prin Decizia

Curții Constituționale

nr. 1358/2010, obligatorie pentru instanțe.

Prin întâmpinare, Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 suprimă acordarea daunelor morale

întemeiate pe acest text legal.

Prin decizia civilă

nr. 174/A din 14 iunie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis

apelul; a schimbat în parte sentința; a admis în parte acțiunea; a constatat caracterul

politic al măsurii administrative de deportare în U.R.S.S., pentru perioada 09

ianuarie 1945 - 15 octombrie 1949 a defunctului C.Ș., tatăl reclamantei și a obligat

pârâtul să plătească acesteia suma de 57.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că de dispozițiile Legii nr. 221/2009 beneficiază

și persoanele ori succesorii acestora, care au fost deportate sau prizoniere în

fosta Uniune Sovietică, deportarea și efectuarea prizonieratului și menținerea acestei

situații și după 23 august 1944, și apoi după încheierea armistițiului la 12 septembrie

1944 constituind o măsură administrativă cu caracter politic, în sensul prevăzut

prin dispozițiile legii reparatorii menționate.

Instanța de apel a mai

reținut că, chiar dacă măsura administrativă împotriva lui C.Ș., tatăl reclamantei,

a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era

aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat

de obligațiile față de cetățenii lui, obligații colaterale unor drepturi cetățenești

elementare printre care dreptul la viață, integritate corporală și siguranță personală.

În concluzie, caracterul

abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei nu numai că a continuat și

după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri Statul Român a fost complice

și a acceptat ca cetățenii săi să fie deportați de un alt stat aliat pe teritoriul

acestuia, fără a întreprinde nici o măsură de împiedicare a acesteia.

Așadar nu se poate susține

că la luarea măsurii deportării, Statul Român nu a avut nici o contribuție și nu

a avut nici o culpă și prin urmare, nu ar putea fi angajată răspunderea materială

a acestuia pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi.

Instanța de apel a mai

reținut că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire față de actele normative

similare, și nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, astfel

încât acordarea unor beneficii în baza altor legi de reparație nu exclude soluționarea

favorabilă a pretențiilor deduse judecății în prezenta cauză.

Referitor la Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a apreciat că această decizie

nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță sau căi de atac) la

data pronunțării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate

ulterior pronunțării sale.

A aprecia în alt mod,

ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată

a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același

timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect

fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor

aflate în cauză.

De asemenea, o interpretare

contrară ar echivala cu încălcarea principiului neretroactivității, al egalității

în fața legii, al nediscriminării și al practicii Curții Europene a Drepturilor

Omului în materie.

La stabilirea cuantumului

daunelor morale, instanța de apel s-a raportat la natura juridică a prejudiciului

suferit, și anume, atingerea adusă unor valori care definesc personalitatea umană,

viața și sănătatea acesteia, libertatea, integritatea corporală, demnitatea și alte

asemenea valori, precum și la principiul potrivit căruia daunele morale trebuie

să fie proporționale cu suferința provocată și să nu constituie un mijloc de îmbogățire

pentru victimă, apreciind ca fiind echitabilă acordarea sumei de 57.000 RON.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulând

următoarele critici:

I. În mod greșit instanța

de apel a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, pe care

le-a supraapreciat în mod nejustificat, fără a ține cont de regulile generale de

evaluare a prejudiciilor morale și practica Curții Europene a Drepturilor Omului

în materie, precum și de plafonările statuate prin O.U.G. nr. 62/2010.

II. Instanța de apel nu

a ținut cont de întreaga paletă de măsuri cu caracter reparatoriu conținute în reglementări

distincte, cum ar fi O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-Lege nr. 118/1990, în scopul

evitării unei duble despăgubiri.

III. Instanța de apel

a ignorat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care

au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I

din Legea nr. 221/2009, situație față de care reclamanta nu are o „speranță legitimă”

care să justifice soluționarea favorabilă a pretențiilor întemeiate pe o lege care

nu mai este în vigoare.

Recursul este fondat și

va fi admis, pentru considerentele ce se vor arăta:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că Decizia Curții Constituționale este general obligatorie,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă

imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică

actuală.

Împrejurarea că Deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Referitor la obligativitatea

efectelor Deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este

și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele

care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea

sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția

de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost

declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată”

și prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze Deciziilor Curții Constituționale

și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o

normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici Normele convenționale

europene nu i le legitimează.

Asupra efectelor și aplicabilității

deciziei de neconstituționalitate în discuție s-a pronunțat decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010,

iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 iunie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective,

rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

Pe de altă parte, chiar

în ipoteza în care textul legal ce reglementează acordarea daunelor morale în prezenta

cauză nu ar fi fost declarat neconstituțional, măsura administrativă față de care

s-a solicitat reparația morală în temeiul Legii nr. 221/2009 nu se circumscrie domeniului

de aplicare al acestui act normativ.

Astfel, perioada de referință

la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945

- 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform probelor

administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior intervalului de timp expres

prevăzut de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care

face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani

pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a

unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de

17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania

în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată

nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a

avut la bază criterii de apartenență etnică, ce fac obiectul unor acte speciale

de reparație, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.U.G. nr. 214/1999.

Autorul reclamantei a

fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului

comunist, astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura

nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului

totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului

fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au

prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

În atare situație, chiar

în absența Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, acțiunea reclamantei

ar fi fost neîntemeiată, cum, dealtfel, în mod corect a constatat prima instanță.

Față de cele arătate,

nu mai au nicio relevanță criticile privind modalitatea de evaluare a cuantumului

despăgubirilor morale acordate, prioritară fiind constatarea inexistenței temeiului

juridic în baza căruia s-ar fi putut acorda aceste despăgubiri.

Pentru aceste considerente,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

deciziei nr. 174/A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă,

și va modifica decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamantă

împotriva sentinței civile nr. 2605/D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu

Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei

nr. 174/A din 14 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Modifică decizia recurată,

în sensul că respinge apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile

nr. 2605/D din 12 noiembrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 iunie 2012.