ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4556/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4556/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

A

supra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2268/D din 21

octombrie 2010, Tribunalul Satu-Mare

a

respins acțiunea reclamantei K.E. formulată în contradictoriu cu Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în

temeiul Legii nr. 221/2009 pentru prejudiciu moral creat prin măsura administrativă

a deportării în URSS suferită de autorii săi, S.G. și S.M. în perioada 03

ianuarie 1945-03 ianuarie 1947.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că în

speță nu există o

hotărâre judecătorească care să poată fi considerată

ca reprezentând o

condamnare cu caracter politic; că măsura nu a fost dispusă în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989; că măsura administrativă nu a fost dispusă de

organele fostei miliții sau securități ale statului român, ci de forțele

sovietice de ocupație, la 13 ianuarie 1945 guvernul R., înaintând chiar o notă

de protest vicepreședintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru

România; că măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele

administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea 221/2009, iar fapta

pentru care a fost dispusă măsura nu a

urmărit

niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

214/1999.

Împotriva acestei sentințe a formulat

recurs reclamanta K.E.,

arătând

că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile legale incidente în

cauză, neluând în considerare probele administrate în cauză, din care rezultă

că antecesorii săi au fost deportați în URSS, măsură administrativă care are

caracter politic, date fiind și trimiterile pe care Legea 221/2009 le face la

Decretul lege nr. 118/1990.

Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Oradea,

precizându-și

poziția procesuală, a solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că

deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei

condamnări, ci a unei măsuri administrative.

De asemenea, deportarea nu a fost

dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr.

221/2009, neavând, deci, caracter politic de drept.

Apoi analizată prin prisma art. 4 alin.

(2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și implicit art. 2 alin. (1)

din O.U.G. nr. 214/1999 se constată că deportarea nu satisface cerințele

prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii.

Arată în continuare că măsura nu se situează

în timp din punct de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă

anterior și fiind de natură etnică.

Intimatul a făcut referire la decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009, pe cale de

consecință considerând aceasta că instanța poate doar constat caracterul

politic al măsurii, rară a putea acorda daune morale .

Intimatul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice,

prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că măsura

administrativă

dispusă

față de antecesorii reclamantei nu are caracter politic și a invocat decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 potrivit căreia au fost declarate

neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea 221/2009.

Mai arată că, repararea prejudiciilor

cauzate în speța supusă

judecății a fost

instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G.

214/1999, iar

Legea 221/2009 nu are caracter de complinire , sens în care pretențiile

reclamantei sunt neîntemeiate.

In ședința publică din 25 mai 2011,

s-a recalificat calea de atac a recursului declarat în cauză în apel față de

valoarea obiectului litigiului, care se situează peste 100000 lei, prin

raportare la dispozițiile art. 282 ind. 1 C. proc. civ. și la decizia în

interesul legii nr. XXXII /2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 163 din 25 mai

2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă,

a admis apelul, a schimbat în parte

sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și, constatând

caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorii

acesteia, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 48.000 lei reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut că, deși măsura deportării în URSS nu este din punct de

vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri

administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative

enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, prin coroborarea dispozițiilor

acestei legi cu cele ale Decretului-lege nr. 118/1990, rezultă că au fost

supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr.

221/2009 și persoanele care au

fost

prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în

fosta

URSS în perioada de referință.

Faptul că măsura administrativă a fost

luată de fosta URSS înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura

răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii

administrative dispuse față de antecesorii reclamantei, de vreme ce

la data respectivă Rusia a fost aliata României

împotriva Germaniei,

situație în care Statul Român nu poate fi exonerat

de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie

deportați de un stat aliat pe teritoriul său tară a întreprinde nici o măsură

de împiedicare.

De asemenea, răspunderea Statului se impune

a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus

diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor

vădit abuzive luate față de aceștia .

Faptul că s-au acordat despăgubiri în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă

reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009,

întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire tară a înlătura

drepturile deja stabilite prin legile anterioare.

Referitor la incidența în cauză a

deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a constatat

că nu este aplicabilă cererilor introduse anterior acestei date, solicitanții

având o speranță legitimă de realizare a dreptului dedus judecății. O apreciere

contrară ar însemna încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție și art. 14 din aceasta, care interzice discriminarea.

Referitor la cuantumul despăgubirilor,

instanța de apel a avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura și

consecințele produse, pentru a se asigura o proporționalitate între

despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv, sens în care a apreciat că suma

de 48.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice,

a

formulat următoarele critici:

I. Cuantumul despăgubirilor a fost supraevaluat,

raportat la prejudiciul efectiv produs, la jurisprudența CEDO în materie, la

asigurarea că prin reparația acordată nu se realizează o îmbogățire fără justă

cauză și a plafonările dispuse prin O.U.G. nr. 62/2010;

II. In mod greșit

instanța de apel a apreciat că în cauză nu este

incidență decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

decizie obligatorie pentru instanțe și care a lipsit de efecte juridice textul

legal în baza căruia puteau fi acordate despăgubiri morale.

Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea

a

formulat următoarele critici:

I.

In mod greșit

instanța de apel a constatat caracterul politic al

măsurii

deportării în URSS și a acordat despăgubiri morale, întrucât

această măsura administrativă nu a

fost dispusă pe criterii politice, nu se situează în perioada de referință a

Legii nr. 221/2009 și nu intră în sfera de aplicație a acestei legi;

II.

In mod greșit

instanța de apel a apreciat asupra cuantumului

daunelor morale, care sunt nejustificate față de perioada

de deportare, de practica CEDO în materie, de principiul respectării

proporționalității între prejudiciul efectiv suferit și valoarea reparației,

fiind, în acest sens, supraevaluate;

III.

In mod greșit instanța de apel a

constatat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a lipsit de

efecte temeiul juridic al acordării daunelor morale, prin declararea ca neconstituțional

a acestui text de lege, nu este incidență în cauză.

Această decizie este obligatorie

pentru instanța de judecată și este aplicabilă tuturor cauzelor în care nu s-a

pronunțat o hotărâre

definitivă, titularul

acțiunii neavând, până la acest moment un „bun"

în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție, care să paralizeze efectele celor

statuate de instanța de contencios constituțional.

Recursurile vor fi admise, pentru

următoarele argumente comune:

Referitor la incidența în cauză a

deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

prin care s-a

constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr.

221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Înalta

Curte constată că declararea ne constituționalității textului de lege arătat

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv

și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea

despăgubirilor întemeiate pe norma declarată

neconstituțională.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și

instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produce efecte numai

pentru viitor iar nu și

pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce

atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală,

cărora li se aplică legea nouă, în

măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de

formă, legii în

vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat

naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea,

principiul este

că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor,

chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine

publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea

dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu

poate fi considerată

ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce

privește dispozitivul deciziei,

dar și considerentele care îl

explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre

intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește

rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există

după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau

obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea

eficiență actelor normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

In sensul aplicabilității deciziei de

neconstituționalitate în discuție s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea

I,

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere

de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit.

a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în Monitorul Oficial."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 25

mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Referitor la măsura administrativă a

deportării în URSS, față de care s-a solicitat acordarea daunelor morale, Î

nalta Curte

constată că această măsură nu se circumscrie domeniului de aplicare

al

Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care

se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie

1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform

probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei

expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția

perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe

teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a

unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de

17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a

caracterizat toate țările aliate

cu Germania în perioada celui de-al

doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei

atitudini

ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate

politică

în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de

apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de

reparație, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990

ori O.G. nr. 214/1999.

Autoarea reclamantei a fost deportată

pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului

comunist

astfel cum impun dispozițiile art.

3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura

nu s-a concretizat printr-o decizie

a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum

condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici

Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă

forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care

temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional,

pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii

speciale de reparație.

Față de cele arătate, criticile

privind modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale nu se mai impun

a fi analizate.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea

împotriva deciziei nr. 163 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă mixtă; va modifica decizia recurată, în

sensul respingerii, ca nefondat, a apelului reclamantului împotriva

sentinței

nr. 2268/D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

deciziei nr.

163 din 25 mai 2011 a Curții

de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Admite recursul Ministerului Public - Parchetul

de pe lângă

Curtea de Apel Oradea împotriva

aceleiași decizii.

Modifică decizia recurată, în sensul

că respinge, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 2268/D

din 21

octombrie 2010 a Tribunalului Satu

Mare, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

15 iunie 2012.