ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4556/2012

A supra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2268/D din 21 octombrie 2010, Tribunalul Satu-Mare a respins acțiunea reclamantei K.E. formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru prejudiciu moral creat prin măsura administrativă a deportării în URSS suferită de autorii săi, S.G. și S.M.

în perioada 03 ianuarie 1945-03 ianuarie 1947. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că în speță nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic; că măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; că măsura administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securități ale statului român, ci de forțele sovietice de ocupație, la 13 ianuarie 1945 guvernul R., înaintând chiar o notă de protest vicepreședintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România; că măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea 221/2009, iar fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G.

214/1999. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta K.E., arătând că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile legale incidente în cauză, neluând în considerare probele administrate în cauză, din care rezultă că antecesorii săi au fost deportați în URSS, măsură administrativă care are caracter politic, date fiind și trimiterile pe care Legea 221/2009 le face la Decretul lege nr. 118/1990. Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precizându-și poziția procesuală, a solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative. De asemenea, deportarea nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, neavând, deci, caracter politic de drept.

Apoi analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 și 3 din lege și implicit art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 se constată că deportarea nu satisface cerințele prevăzute și de care depinde caracterul politic al măsurii. Arată în continuare că măsura nu se situează în timp din punct de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior și fiind de natură etnică.

Intimatul a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe cale de consecință considerând aceasta că instanța poate doar constat caracterul politic al măsurii, rară a putea acorda daune morale . Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că măsura administrativă dispusă față de antecesorii reclamantei nu are caracter politic și a invocat decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 potrivit căreia au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009.

Mai arată că, repararea prejudiciilor cauzate în speța supusă judecății a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. 214/1999, iar Legea 221/2009 nu are caracter de complinire , sens în care pretențiile reclamantei sunt neîntemeiate. In ședința publică din 25 mai 2011, s-a recalificat calea de atac a recursului declarat în cauză în apel față de valoarea obiectului litigiului, care se situează peste 100000 lei, prin raportare la dispozițiile art. 282 ind. 1 C. proc. civ. și la decizia în interesul legii nr. XXXII /2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin decizia civilă nr. 163 din 25 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și, constatând caracterul politic al măsurii administrative dispuse față de antecesorii acesteia, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 48.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, deși măsura deportării în URSS nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, prin coroborarea dispozițiilor acestei legi cu cele ale Decretului-lege nr. 118/1990, rezultă că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 și persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucție în fosta URSS în perioada de referință.

Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta URSS înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse față de antecesorii reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situație în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligațiile față de cetățenii lui acesta acceptând ca cetățenii săi să fie deportați de un stat aliat pe teritoriul său tară a întreprinde nici o măsură de împiedicare.

De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată și prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetățeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate față de aceștia . Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparație în cazul acordării despăgubirilor și în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire tară a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare. Referitor la incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că nu este aplicabilă cererilor introduse anterior acestei date, solicitanții având o speranță legitimă de realizare a dreptului dedus judecății.

O apreciere contrară ar însemna încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și art. 14 din aceasta, care interzice discriminarea. Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanța de apel a avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura și consecințele produse, pentru a se asigura o proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul efectiv, sens în care a apreciat că suma de 48.000 lei reprezintă o satisfacție echitabilă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat următoarele critici: I. Cuantumul despăgubirilor a fost supraevaluat, raportat la prejudiciul efectiv produs, la jurisprudența CEDO în materie, la asigurarea că prin reparația acordată nu se realizează o îmbogățire fără justă cauză și a plafonările dispuse prin O.U.G.

nr. 62/2010; II. In mod greșit instanța de apel a apreciat că în cauză nu este incidență decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, decizie obligatorie pentru instanțe și care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia puteau fi acordate despăgubiri morale. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a formulat următoarele critici: I. In mod greșit instanța de apel a constatat caracterul politic al măsurii deportării în URSS și a acordat despăgubiri morale, întrucât această măsura administrativă nu a fost dispusă pe criterii politice, nu se situează în perioada de referință a Legii nr. 221/2009 și nu intră în sfera de aplicație a acestei legi; II.

In mod greșit instanța de apel a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, care sunt nejustificate față de perioada de deportare, de practica CEDO în materie, de principiul respectării proporționalității între prejudiciul efectiv suferit și valoarea reparației, fiind, în acest sens, supraevaluate; III. In mod greșit instanța de apel a constatat că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, care a lipsit de efecte temeiul juridic al acordării daunelor morale, prin declararea ca neconstituțional a acestui text de lege, nu este incidență în cauză. Această decizie este obligatorie pentru instanța de judecată și este aplicabilă tuturor cauzelor în care nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă, titularul acțiunii neavând, până la acest moment un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care să paralizeze efectele celor statuate de instanța de contencios constituțional.

Recursurile vor fi admise, pentru următoarele argumente comune: Referitor la incidența în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Înalta Curte constată că declararea ne constituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe norma declarată neconstituțională.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

In sensul aplicabilității deciziei de neconstituționalitate în discuție s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 25 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Referitor la măsura administrativă a deportării în URSS, față de care s-a solicitat acordarea daunelor morale, Î nalta Curte constată că această măsură nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999. Autoarea reclamantei a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație. Față de cele arătate, criticile privind modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale nu se mai impun a fi analizate. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 163 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă; va modifica decizia recurată, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului reclamantului împotriva sentinței nr. 2268/D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 163 din 25 mai 2011 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Admite recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiași decizii. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței nr. 2268/D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.