ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4553/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4553/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

data de 8 martie 2010 pe rolul Tribunalul Timiș, reclamanta M.E.E.

a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul

politic al măsurii deportării în URSS a

mamei

sale, D.S., și obligarea pârâtului la plata daunelor

morale de 200.000

Euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral suferit de

autoarea sa ca urmare a măsurii administrative abuzive.

In motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că mama sa, la vârsta

de 31 de ani, a

fost ridicată de acasă și deportată în URSS împreună

cu alți etnici germani, sub pretextul

că populația de etnie germană din Banat se împotrivește aplicării legilor

sovietice și controlului exercitat de trupele sovietice.

Odată ajunsă în URSS, a fost supusă la

muncă forțată și a suportat condiții vitrege timp de 2 ani, 2 luni și 26 de

zile. Concret, lucra la reconstrucția căilor ferate iar munca o desfășura de

dimineața până seara, tară oprire, tară hrană corespunzătoare și în

ger cumplit, întorcându-se în România în aprilie

1947, cu sănătatea

vădit șubrezită și transformată după traumele prin

care a trecut.

Prin sentința civilă nr. 1666/PI din

22 iunie 2010, Tribunalul Timiș

a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând că Legea nr. 221/2009

reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru prejudiciile

morale cauzate prin aplicarea măsurilor abuzive

privative de libertate, și nu pentru măsurile administrative, cum este

cea

a deportării.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta M.E.E.

,

arătând că, deși s-a reținut caracterul politic

al măsurii

deportării în URSS a mamei sale, în mod greșit prima instanță

i-a respins acțiunea pe considerentul inexistenței unei hotărâri de condamnare,

Legea nr. 221/2009 asimilând măsurile administrative

cu caracter politic, condamnărilor cu caracter politic.

Prin decizia civilă nr. 932 din 8

iunie 2011, Curtea de Apel

Timișoara,

secția civilă,

a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență,

că reclamanta nu

se încadrează în situațiile avute în vedere de art. 5

din Legea nr. 221/2009, nu pentru că

mama acesteia nu a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească, ci pentru

că măsura administrativă la care a fost supusă nu a fost dispusă de către

organele fostei miliții sau securității din România în perioada cuprinsă între

6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, neintrând astfel în domeniul de aplicare al

actului normativ de reparație anterior citat.

Instanța de apel a mai reținut că și

în situația în care măsura deportării în URSS ar fi făcut obiectul măsurilor

reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituțional

a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea

despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta M.E.E., formulând următoarele critici:

I.

Hotărârea instanței de apel este

contradictorie, în sensul că, pe de o parte, reține că măsura deportării în

URSS nu se înscrie în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 221/2009, iar pe de

altă parte, că temeiul juridic al cererii introductive de instanță a fost

declarat

neconstituțional prin decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale,

incidență în speță, sens în care a

încălcat art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil și art. 15 alin.

(2) din Constituția României privind neretroactivitatea legii civile;

II. Aplicarea deciziei de

neconstituționalitate sus-menționate echivalează cu o intervenție a

legislativului în actul de justiție și are

drept

consecință acordarea unui tratament juridic diferențiat unor

persoane

aflate în situații similare, determinând încălcarea art. 14 din Convenție

privind interzicerea discriminării;

III.

Decizia

instanței de apel încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la

Convenție și statuările acesteia în materie, care au prioritate de aplicare în

dreptul intern.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele argumente:

I.

In mod corect instanța de apel a

constatat că măsura deportării în URSS nu se circumscrie domeniului de aplicare

al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care

se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie

1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform

probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei

expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția

perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe

teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a

unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de

17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a

caracterizat toate țările aliate

cu Germania în perioada celui de-al

doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei

atitudini ostile

regimului comunist, nu a fost generată de o activitate

politică în forma

prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență

etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de

reparație,

cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Autoarea reclamantei a fost deportată

pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului

comunist

astfel cum impun dispozițiile art.

3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura

nu s-a concretizat printr-o decizie

a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum

condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici

Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă

forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care

temeiul juridic al acțiunii nu

ar fi fost

declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în

domeniul de aplicare al legii speciale de reparație, aspect ce nu constituie o

motivare contradictorie, cum greșit susține

recurenta-reclamantă, ci

reprezintă un argument suplimentar în justificarea soluției adoptate.

Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă

principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de

soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea

dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor

formulate, norma juridică nu mai există și nici nu

poate fi considerată

ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea

I,

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a

statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial."

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 8

iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării

deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu

își mai pot produce efectele juridice.

Prin constatarea

neconstituționalității textului legal ce a constituit temeiul juridic al

acțiunii și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și ex nunc

nu este

afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând

abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost

determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

stabilității juridice.

Dreptul de acces

la un tribunal și protecția oferită de art. 6 din

Convenție nu înseamnă recunoașterea unui

drept ce nu mai are nici un fel de legitimitate juridică internă, astfel încât

critica formulată sub acest aspect nu poate fi primită.

II.

Prin soluționarea cauzei din

perspectiva deciziei de neconstituționalitate, nu se încalcă nici dreptul la

nediscriminare, care nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existenta unor motive

obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de

neconstituționalitate

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic,

în care

fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor

obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, s-a dat

eficiență unui mecanism

normal într-un stat democratic, realizându-

se controlul a posteriori de

constituționalitate.

În speță, pretențiile deduse judecății

nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susține

recurenta-reclamantă, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de

justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate

independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

III. Decizia de

neconstituționalitate nu încalcă nici dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție cu referire la noțiunea de „bun" și de „speranță

legitimă".

Referitor la

noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței

europene, aceasta poate cuprinde atât

„bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate

pretinde că are

cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul

efectiv al

unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care

sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de

verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. al României, Partea

I,

nr. 189 din 19 martie

2007).

In mod

asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu

și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea

imobilului trebuie să fie

soluționată în cadrul procedurii judiciare pe

care o demaraseră".

Rezultă că nu

este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite

de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive,

astfel

încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o

astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1

din Protocolul nr. 1.

In jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât

dacă

ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în

puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra

Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de

creanță, el nu poate

fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de

protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudența

clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

Noțiunea de „speranță legitimă"

nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală

declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era

nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor

legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția

României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidență în speță,

întrucât

jurisprudența

Curții

Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea

controlului de neconstituționalitate, a

lipsei

conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și

prevalenta

reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului

care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată

de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în

cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul

de

recomandare al normelor internaționale

arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât

cele deja expuse.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.E.

împotriva deciziei nr. 932 din 8 iunie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.