ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4553/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 8 martie 2010 pe rolul Tribunalul Timiș, reclamanta M.E.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii deportării în URSS a mamei sale, D.S., și obligarea pârâtului la plata daunelor morale de 200.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa ca urmare a măsurii administrative abuzive. In motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că mama sa, la vârsta de 31 de ani, a fost ridicată de acasă și deportată în URSS împreună cu alți etnici germani, sub pretextul că populația de etnie germană din Banat se împotrivește aplicării legilor sovietice și controlului exercitat de trupele sovietice.

Odată ajunsă în URSS, a fost supusă la muncă forțată și a suportat condiții vitrege timp de 2 ani, 2 luni și 26 de zile. Concret, lucra la reconstrucția căilor ferate iar munca o desfășura de dimineața până seara, tară oprire, tară hrană corespunzătoare și în ger cumplit, întorcându-se în România în aprilie 1947, cu sănătatea vădit șubrezită și transformată după traumele prin care a trecut. Prin sentința civilă nr. 1666/PI din 22 iunie 2010, Tribunalul Timiș a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând că Legea nr. 221/2009 reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru prejudiciile morale cauzate prin aplicarea măsurilor abuzive privative de libertate, și nu pentru măsurile administrative, cum este cea a deportării.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta M.E.E. , arătând că, deși s-a reținut caracterul politic al măsurii deportării în URSS a mamei sale, în mod greșit prima instanță i-a respins acțiunea pe considerentul inexistenței unei hotărâri de condamnare, Legea nr. 221/2009 asimilând măsurile administrative cu caracter politic, condamnărilor cu caracter politic. Prin decizia civilă nr. 932 din 8 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta nu se încadrează în situațiile avute în vedere de art. 5 din Legea nr. 221/2009, nu pentru că mama acesteia nu a fost condamnată printr-o hotărâre judecătorească, ci pentru că măsura administrativă la care a fost supusă nu a fost dispusă de către organele fostei miliții sau securității din România în perioada cuprinsă între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, neintrând astfel în domeniul de aplicare al actului normativ de reparație anterior citat. Instanța de apel a mai reținut că și în situația în care măsura deportării în URSS ar fi făcut obiectul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 221/2009, după constatarea ca fiind neconstituțional a art. 5 alin. (1) lit. a) din lege prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, nu mai există temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta M.E.E., formulând următoarele critici: I. Hotărârea instanței de apel este contradictorie, în sensul că, pe de o parte, reține că măsura deportării în URSS nu se înscrie în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 221/2009, iar pe de altă parte, că temeiul juridic al cererii introductive de instanță a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, incidență în speță, sens în care a încălcat art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil și art. 15 alin. (2) din Constituția României privind neretroactivitatea legii civile; II. Aplicarea deciziei de neconstituționalitate sus-menționate echivalează cu o intervenție a legislativului în actul de justiție și are drept consecință acordarea unui tratament juridic diferențiat unor persoane aflate în situații similare, determinând încălcarea art. 14 din Convenție privind interzicerea discriminării; III.

Decizia instanței de apel încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și statuările acesteia în materie, care au prioritate de aplicare în dreptul intern. Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente: I. In mod corect instanța de apel a constatat că măsura deportării în URSS nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Autoarea reclamantei a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație, aspect ce nu constituie o motivare contradictorie, cum greșit susține recurenta-reclamantă, ci reprezintă un argument suplimentar în justificarea soluției adoptate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia de neconstituționalitate în discuție nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial." Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 8 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Prin constatarea neconstituționalității textului legal ce a constituit temeiul juridic al acțiunii și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice. Dreptul de acces la un tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenție nu înseamnă recunoașterea unui drept ce nu mai are nici un fel de legitimitate juridică internă, astfel încât critica formulată sub acest aspect nu poate fi primită. II.

Prin soluționarea cauzei din perspectiva deciziei de neconstituționalitate, nu se încalcă nici dreptul la nediscriminare, care nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându- se controlul a posteriori de constituționalitate.

În speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susține recurenta-reclamantă, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens. III. Decizia de neconstituționalitate nu încalcă nici dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție cu referire la noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă". Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). In mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. In jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). Noțiunea de „speranță legitimă" nu are însă o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prioritatea de aplicare a dispozițiilor legale internaționale în materie, reglementată de art. 20 din Constituția României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidență în speță, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaționale arătate, situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.E. împotriva deciziei nr. 932 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.