ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2113/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1421 din 07 septembrie 2010 Tribunalul Caraș-Severin

a admis în parte acțiunea civilă formulată de către

reclamanta M.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a dispus obligarea pârâtului la plata

către reclamantă a sumei de 750 euro echivalată în lei în lei la data plății

reprezentând daune morale, precum și la plata sumei de 500 RON cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere

faptul că bunicul reclamantei, a fost mobilizat în vederea deportării în fosta

U.R.S.S. pentru a fi folosit la diferite munci, iar prin documentele depuse la

dosar, reclamanta a tăcut dovada încadrării sale în dispozițiile art. 3 și art.

5 din Legea nr. 221/2009 care o îndreptățește să solicite obligarea statului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamantei prin

dislocarea sa și a stabilit cuantumul acestora la 750 euro.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în

termenul legal, atât reclamanta cât și pârâtul.

Reclamanta M.S. a criticat hotărârea primei instanțe

susținând că este netemeinică și nelegală și a solicitat schimbarea acesteia în

sensul admiterii în întregime a acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei

de 500.000 euro, echivalent în lei la data plății, sumă pe care a considerat-o ca

fiind o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Pârâtul a solicitat, la rândul său, schimbarea în parte

a sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei, arătând că sentința atacată

este netemeinică și nelegală întrucât despăgubirile se pot acorda doar în cazul

condamnărilor și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare,

în conformitate cu dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu

se poate constata că bunicul reclamantei a fost supus unei măsuri administrative

cu caracter politic și nu a suferit o condamnare, nefiind, deci îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru a putea primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, cererea

reclamantei fiind nefondată.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 404 din 01 martie 2011,

a respins apelul

declarat de reclamanta M.S., împotriva sentinței civile nr. 1421 din 07 septembrie

2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva aceleiași sentințe pe

care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta

M.S.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere

următoarele considerente:

Deși bunicul reclamantei a fost supus unei măsuri administrative

cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui

la reconstrucția Uniunii Sovietice, în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiție

cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție

ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după

data de 6 martie 1945.

În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare

s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul

României, România fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată

sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944-6

martie 1945 având atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie

1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul

României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi,

au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați

pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la

reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă.

Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni

români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice

de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici

nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția

și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea

etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor

la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora.

în rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub

ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică

de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.

Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie

1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și înaltul Comandament al României vor asigura

Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul

României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență

posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului

Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O Comisie

Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și

control a prezentelor termene, sub comanda înaltului Comandament Sovietic".

În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „Guvernul

României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate

de Control definite", și că această comisie își va avea sediul la București.

A fost lansată astfel, somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor

sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere

deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți

bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între

18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an

și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui

M. și a Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie

germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni).

În consecință, curtea de apel a reținut că Legea nr. 221/2009

nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani

anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a

acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat

al autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați

în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990-republicată.

Mai mult, chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990

republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate

ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în

textul Legii nr. 221/2009.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel reclamanta

a declarat de recurs prin care a solicitat schimbarea în tot a deciziei atacate

în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a susținut,

în esență, următoarele:

La data introducerii cererii de chemare în judecată sub

imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri,

inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului, iar Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este incidență

raportului juridic dedus judecății.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este

și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006

privind cauza Blecic c/a Croația parag. 81).

Principiul neretroactivității legii civile noi este acea

regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se

ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau

actelor juridice petrecute anterior, principiu expres consacrat de art. 1 C. civ.,

precum și de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că acțiunii pe care

a formulat-o îi sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor

Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19,

art. 23, art. 24, art. 25 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3,

art. 5, art. 7 (în Anexa nr. 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE

nr. 1481 din 2006, etc, deoarece Constituția României la art. 20, prevede „Dispozițiile

constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate

și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu punctele

și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe

între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale,

cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai

favorabile".

Aceste prevederi legale internaționale, la care România

a aderat în decursul timpului sunt reglementările internaționale pe baza cărora

s-a emis Legea nr. 221/2009.

Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009, a unor acte normative

dinainte de anul 1989, ca având caracter politic, se recunoaște că acestea au fost

contrare Constituției din acea vreme, precum și Declarației Universale a Drepturilor

Omului (la care România a aderat în data de 10 decembrie 1948), Tratatelor și Acordurilor

Internaționale la care România era și este parte.

Recurenta-reclamantă a solicitat totodată obligarea paratului

la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.

Instanța de apel în mod corect a reținut că deși bunicul

reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o

unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția

Uniunii Sovietice, în speță nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă

inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă

sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.

În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se

referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior

datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora,

întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române.

Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului

legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009,

prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute

drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.

În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar

din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar

și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945,

precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce

însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie

temeiul de drept al acțiunii reclamantei, sunt clare și nu lasă loc de interpretări,

neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege.

Așa fiind, pentru considerentele menționate, se constată

că instanța de apel în mod corect a reținut că acțiunii reclamantei nu-i sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 221/2009 și de aceea nu pot fi primite criticile recurentei-reclamantei

formulate în sens contrar.

Nu pot fi primite nici susținerile reclamantei conform

cărora acțiunii pe care a formulat-o îi sunt incidente, în afara Legii nr. 221/2009

și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3,

art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24,

art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa

nr. 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, deoarece

în condițiile în care aceasta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri

Legea nr. 221/2009 analizarea pretențiilor acesteia din perspectiva altor prevederi

ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.

Or, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ.,

în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de

recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și

de temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța

pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin

cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât prevederile Declarației

Universale ale Drepturilor Omului și rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei nu creează de drept o normă internă.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la neaplicarea

în speță a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale exced cauzei

deoarece în motivarea deciziei instanței de apel nu se face referire la această

chestiune.

Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă,

ca nefondat, cu consecința respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 404 din

01 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

jn ședință publică, astăzi 22 martie 2012.