ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2113/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1421 din 07 septembrie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanta M.S. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 750 euro echivalată în lei în lei la data plății reprezentând daune morale, precum și la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că bunicul reclamantei, a fost mobilizat în vederea deportării în fosta U.R.S.S.

pentru a fi folosit la diferite munci, iar prin documentele depuse la dosar, reclamanta a tăcut dovada încadrării sale în dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 care o îndreptățește să solicite obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de antecesorul reclamantei prin dislocarea sa și a stabilit cuantumul acestora la 750 euro. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, atât reclamanta cât și pârâtul. Reclamanta M.S. a criticat hotărârea primei instanțe susținând că este netemeinică și nelegală și a solicitat schimbarea acesteia în sensul admiterii în întregime a acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plății, sumă pe care a considerat-o ca fiind o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Pârâtul a solicitat, la rândul său, schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei, arătând că sentința atacată este netemeinică și nelegală întrucât despăgubirile se pot acorda doar în cazul condamnărilor și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, în conformitate cu dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu se poate constata că bunicul reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare, nefiind, deci îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a putea primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, cererea reclamantei fiind nefondată.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 404 din 01 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta M.S., împotriva sentinței civile nr. 1421 din 07 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva aceleiași sentințe pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta M.S. Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Deși bunicul reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, în cauză nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, România fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944-6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. în rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române aflate sub ocupație, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S.

a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945. Armistițiul semnat cu România la Moscova pe 12 septembrie 1944 stipula în articolul 3 că Guvernul și înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor și altor forțe aliate facilități pentru a se mișca liber pe teritoriul României în orice direcție, fiind oferită unor astfel de mișcări orice asistență posibilă cu propriile mijloace de comunicare românești și pe cheltuiala Statului Român indiferent că erau pe pământ, apă sau în aer, iar art. 18 preciza că „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită și va prelua sarcina de punere în practică și control a prezentelor termene, sub comanda înaltului Comandament Sovietic". În anexa la art. 18, era specificat clar faptul că „Guvernul României și toate organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control definite", și că această comisie își va avea sediul la București.

A fost lansată astfel, somația din 6 ianuarie 1945 a forțelor sovietice de ocupație, de a mobiliza pe toți germanii cetățeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare sovietic avea în vedere toți bărbații cu vârstele cuprinse între 17 și 45 de ani și toate femeile cu vârste între 18 și 30 de ani, fiind excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an și persoanele inapte de muncă și a fost pus în executare în ciuda protestelor Regelui M. și a Guvernului R., măsura afectând peste 70.000 de cetățeni români de etnie germană (sași, șvabi bănățeni și șvabi sătmăreni). În consecință, curtea de apel a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române, indiferent că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990-republicată. Mai mult, chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990 republicat, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel reclamanta a declarat de recurs prin care a solicitat schimbarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a susținut, în esență, următoarele: La data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, iar Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este incidență raportului juridic dedus judecății. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația parag.

81). Principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, principiu expres consacrat de art. 1 C. civ., precum și de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că acțiunii pe care a formulat-o îi sunt incidente și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa nr. 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, etc, deoarece Constituția României la art. 20, prevede „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu punctele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile". Aceste prevederi legale internaționale, la care România a aderat în decursul timpului sunt reglementările internaționale pe baza cărora s-a emis Legea nr. 221/2009. Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009, a unor acte normative dinainte de anul 1989, ca având caracter politic, se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din acea vreme, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului (la care România a aderat în data de 10 decembrie 1948), Tratatelor și Acordurilor Internaționale la care România era și este parte.

Recurenta-reclamantă a solicitat totodată obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecată. Recursul este nefondat pentru considerentele care succed. Instanța de apel în mod corect a reținut că deși bunicul reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, în speță nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În speță, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.

Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată. În această privință, așa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-Lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În consecință, dispozițiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantei, sunt clare și nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie și altor situații decât cele prevăzute de lege. Așa fiind, pentru considerentele menționate, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut că acțiunii reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 221/2009 și de aceea nu pot fi primite criticile recurentei-reclamantei formulate în sens contrar.

Nu pot fi primite nici susținerile reclamantei conform cărora acțiunii pe care a formulat-o îi sunt incidente, în afara Legii nr. 221/2009 și prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa nr. 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și Rezoluția APCE nr. 1481 din 2006, deoarece în condițiile în care aceasta a invocat ca temei juridic al cererii în despăgubiri Legea nr. 221/2009 analizarea pretențiilor acesteia din perspectiva altor prevederi ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc.

civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și de temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult cu cât prevederile Declarației Universale ale Drepturilor Omului și rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nu creează de drept o normă internă. Susținerile recurentei-reclamante referitoare la neaplicarea în speță a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale exced cauzei deoarece în motivarea deciziei instanței de apel nu se face referire la această chestiune.

Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, cu consecința respingerii cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 404 din 01 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată jn ședință publică, astăzi 22 martie 2012.