ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4841/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 23 martie 2010 la Tribunalul Caraș-Severin reclamanta

M.I., a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei

și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 2.200.000 RON, cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii

a arătat că, la sfârșitul anului 1944, toate persoanele de etnie germană din

Reșița și din împrejurimi au fost înregistrate și luate în evidență, după care,

la jumătatea lunii ianuarie 1945, au fost publicate liste cu persoanele care

urmau să fie deportate în U.R.S.S. În data de 16 ianuarie 1945, au fost luați

și părinții reclamantei, pentru simpla "vină" de a fi etnici germani.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă

nr. 1151 din 17 iunie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea,

a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta

U.R.S.S. luată împotriva antecesorilor reclamantei B.B. (identic cu A.) și B.A.

și a obligat pârâtul să plătească reclamantei M.I. suma de 400.000 RON, cu

titlu de despăgubiri morale pentru măsura administrativă a deportării

antecesorilor reclamantei în U.R.S.S., cu cheltuieli de judecată în valoare de

700 RON.

Pentru a hotărî

astfel tribunalul a reținut că legitimitatea procesuală a reclamantei este

dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) Lg. nr. 221/2009 (care

dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei

îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al

II-lea inclusiv).

S-a mai reținut

incidența dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile cuantumul despăgubirii a

fost stabilit la suma de 400.000 RON.

Împotriva acestei

sentințe pârâtul a declarat apel, arătând că beneficiază de dreptul la

despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic.

De asemenea, s-a

arătat că prejudiciul invocat, și reținut de către prima instanță a fost

remediat prin aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990 ceea ce exclude o nouă

reparație în acest sens, nefiind justificată suma de 400.000 RON, acordată.

În apelul formulat de

reclamantă s-a solicitat schimbarea sentinței sub aspectul admiterii în

totalitate a acțiunii.

Prin Decizia civilă

nr. 1001 din 27 iulie 2011 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul

reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte hotărârea atacată

în sensul respingerii acțiunii sub aspectul obligației de plată a daunelor

morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut că sub aspectul cuantumului sumei,

solicitate de către apelanta reclamantă, apelul reclamantei este neîntemeiat

deoarece prin efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a dispărut în totalitate temeiul juridic al acțiunii

reclamantei.

Referitor la apelul

declarat de către pârât, s-a reținut că deși acesta are o motivare care, sub

anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta

este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010.

Prin Decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ

a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată

neconstituțională. Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de

legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă,

prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor

reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este

admisibil pentru ordinea constituțională.

De asemenea, Curtea

Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat,

este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei

juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții

judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel

regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și

previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene

a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).

Nu poate subzista

susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost

proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și

în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de

către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară

întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale

și juridice.

În speță nu sunt

aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt

domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în

prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat

în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul

comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de

către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și,

desigur, al acțiunii introductive.

Împotriva acestei

decizii reclamanta și pârâtul au declarat recurs.

Reclamanta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

În critici se susține

că:

- Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol; a

aprecia altfel ar însemna să se instituie un tratament distinct aplicat persoanelor

îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul

la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă,

deci s-ar încălca principiul egalității în fața legii;

- la data

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a

născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri; această lege este

aplicabilă pe tot parcursul procesului - principiul neretroactivității și al

nediscriminării consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului;

- la data pronunțării

Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale reclamanta avea o speranță

legitimă și un bun în înțelesul art. 1 al Protocolului 1 din Convenție;

- chiar dacă s-ar

considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009,

este îndreptățită la despăgubiri în temeiul art. 998 și 999 C. civ. și art. 3

și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale;

Pârâtul a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În critici se susține

că situația reclamantei nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr.

221/2009, deoarece autorii săi au fost deportați în U.R.S.S.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul pârâtului este

fondat, iar al reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente

comune:

Situația autorilor

reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Perioada de referință

la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în

ianuarie 1945, (dosar fond), deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este

îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini

ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci

a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană,

capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada

celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului

fostei U.R.S.S.

Autorii reclamantei

au fost deportați pentru simplul motiv al etniei lor germane și nu pentru fapte

de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr.

221/2009.

Legea nr. 221/2009 nu

se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani

anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat

al autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei

vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi

prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată.

Astfel, din

perspectiva celor expuse, fără a mai analiza celelalte critici, recursul

pârâtului va fi admis, recursul reclamantei va fi respins cu consecința

modificării în parte a hotărârii atacate, în sensul că, admițând apelul

pârâtului, va fi schimbată în tot sentința, iar, pe fond, va fi respinsă

acțiunea. Restul dispozițiilor deciziei vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei nr. 1001 din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

hotărârea atacată, în sensul că, admițând apelul pârâtului, schimbă în tot

sentința, iar, pe fond, respinge acțiunea.

Menține restul

dispozițiilor deciziei.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva aceleiași hotărâri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - AA