ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4841/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 martie 2010 la Tribunalul Caraș-Severin reclamanta M.I., a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.200.000 RON, cu titlu de daune morale. În motivarea acțiunii a arătat că, la sfârșitul anului 1944, toate persoanele de etnie germană din Reșița și din împrejurimi au fost înregistrate și luate în evidență, după care, la jumătatea lunii ianuarie 1945, au fost publicate liste cu persoanele care urmau să fie deportate în U.R.S.S.

În data de 16 ianuarie 1945, au fost luați și părinții reclamantei, pentru simpla "vină" de a fi etnici germani. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Sentința civilă nr. 1151 din 17 iunie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S. luată împotriva antecesorilor reclamantei B.B. (identic cu A.) și B.A. și a obligat pârâtul să plătească reclamantei M.I. suma de 400.000 RON, cu titlu de despăgubiri morale pentru măsura administrativă a deportării antecesorilor reclamantei în U.R.S.S., cu cheltuieli de judecată în valoare de 700 RON. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) Lg.

nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv). S-a mai reținut incidența dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 221/2009. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile cuantumul despăgubirii a fost stabilit la suma de 400.000 RON. Împotriva acestei sentințe pârâtul a declarat apel, arătând că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic. De asemenea, s-a arătat că prejudiciul invocat, și reținut de către prima instanță a fost remediat prin aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990 ceea ce exclude o nouă reparație în acest sens, nefiind justificată suma de 400.000 RON, acordată.

În apelul formulat de reclamantă s-a solicitat schimbarea sentinței sub aspectul admiterii în totalitate a acțiunii. Prin Decizia civilă nr. 1001 din 27 iulie 2011 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul respingerii acțiunii sub aspectul obligației de plată a daunelor morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că sub aspectul cuantumului sumei, solicitate de către apelanta reclamantă, apelul reclamantei este neîntemeiat deoarece prin efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a dispărut în totalitate temeiul juridic al acțiunii reclamantei.

Referitor la apelul declarat de către pârât, s-a reținut că deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională.

Curtea Constituțională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituțional deoarece fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existența unor reglementări paralele, cu aceleași conținut și finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituțională. De asemenea, Curtea Constituțională a mai reținut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag și încalcă regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariția unor soluții judiciare total diferite, pronunțate în cauze care au același temei juridic.

Sunt încălcate astfel regulile privind existența unei norme de drept accesibile precise și previzibile, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei). Nu poate subzista susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. În speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Împotriva acestei decizii reclamanta și pârâtul au declarat recurs. Reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

În critici se susține că: - Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol; a aprecia altfel ar însemna să se instituie un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deci s-ar încălca principiul egalității în fața legii; - la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri; această lege este aplicabilă pe tot parcursul procesului - principiul neretroactivității și al nediscriminării consacrat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale reclamanta avea o speranță legitimă și un bun în înțelesul art. 1 al Protocolului 1 din Convenție; - chiar dacă s-ar considera că nu mai poate beneficia de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, este îndreptățită la despăgubiri în temeiul art. 998 și 999 C. civ.

și art. 3 și 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; Pârâtul a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În critici se susține că situația reclamantei nu intră sub incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009, deoarece autorii săi au fost deportați în U.R.S.S. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul pârâtului este fondat, iar al reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente comune: Situația autorilor reclamantei nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, (dosar fond), deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S. Autorii reclamantei au fost deportați pentru simplul motiv al etniei lor germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul - Lege nr. 118/1990, republicată. Astfel, din perspectiva celor expuse, fără a mai analiza celelalte critici, recursul pârâtului va fi admis, recursul reclamantei va fi respins cu consecința modificării în parte a hotărârii atacate, în sensul că, admițând apelul pârâtului, va fi schimbată în tot sentința, iar, pe fond, va fi respinsă acțiunea.

Restul dispozițiilor deciziei vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 1001 din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte hotărârea atacată, în sensul că, admițând apelul pârâtului, schimbă în tot sentința, iar, pe fond, respinge acțiunea. Menține restul dispozițiilor deciziei. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.I. împotriva aceleiași hotărâri. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - AA