ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1001/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1001/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Pitești, reclamanții S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M.,

D.M., F.M., R.C., B.M., V.M., S.D.D., G.I., T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O.,

C.D.C. au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Apel Pitești, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună suspendarea executării deciziei

nr. 115 din 28 iulie 2010, emisă de pârâtă în baza Ordinului nr. 1870/C din 23 iulie

2010 emis de Ministerul Justiției.

Prin sentința

nr. 173/F-C din 18 august 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, a respins cererea reclamanților.

Pentru a pronunța

o asemenea soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că nu sunt întrunite

în mod concomitent cele două cerințe prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

Cât privește

condiția cazului bine justificat, prima instanță a constatat că reclamanții au susținut

apărări de fond, prin critica adusă actului administrativ aflat în litigiu pentru

neconcordanța cu unele dispoziții legale interne și internaționale, ceea ce ar fi

presupus nu doar cercetarea sumară a acestora, pipăirea fondului, ci însăși soluționarea

pe fond a cererii în anulare, ceea ce nu ar fi fost permis în cadrul procedurii

de suspendare.

Prin urmare,

în opinia Curții de apel, reclamanții nu au relevat împrejurări legate de starea

de fapt și de drept, de natură să exprime indicii temeinice de nelegalitate, pentru

admisibilitatea cererii de suspendare a actului administrativ.

De asemenea,

prima instanță a reținut că reclamanții nu au demonstrat că există o pagubă iminentă

ca reprezentând un prejudiciu material, viitor sau previzibil cu evidență; prin

urmare, diminuarea drepturilor salariale cu 25% pe o perioadă determinată nu conduce

la incidența celei de-a doua condiții instituite de art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

î

mpotriva

acestei hotărâri judecătorești s-a promovat recurs în termen legal de către reclamanții

S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M., D.M., F.M., R.C., B.M., V.M., S.D.D., G.I.,

T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O., C.D.C., care au solicitat admiterea recursului,

modificarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond, admiterea acțiunii.

În dezvoltarea

căii de atac, recurenții consideră că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., întrucât instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită

a legii.

În concepția

recurenților, cele două condiții legale sunt îndeplinite, în contextul în care paguba

iminentă este evidentă, în condițiile în care drepturile salariale nu sunt plătite

conform legii la această dată, fiind prejudiciați în drepturile garantate constituțional.

Pe de altă

parte, recurenții arată că instanța a ignorat dispozițiile art. 164 C. mun., care

reglementează principiul potrivit căruia reținerile ori suspendarea salariului nu

poate fi operată decât pentru cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Sub acest aspect,

recurenții menționează că obligația de plată a salariului este una principală, de

la care angajatorul nu se poate sustrage prin invocarea lipsurilor de fonduri bănești.

În plus, recurenții

sunt de părere că, prin dispoziția de diminuare a drepturilor salariale, au fost

încălcate și prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția Organizației Internaționale

a Muncii privind protecția salariatului nr. 95/1949, ratificată de România prin

Decretul nr. 284/1973.

În temeiul

acestor dispoziții, orice modificare adusă cu privire la plata salariului, rețineri,

diminuări, nu se pot face decât în condițiile și limitele prescrise de legea națională

sau stabilite prin contracte colective de muncă.

O altă critică

adusă de recurenți vizează insuficienta motivare a hotărârii, având în vedere și

faptul că în preambulul și dispozitivul acesteia s-a făcut precizarea că decizia

a fost emisă în baza Ordinului nr. 1870/C din 23 iulie 2010 emis de Ministerul Justiției.

Se învederează

că acest ultim act administrativ se referă la „…alte drepturi salariale ale judecătorilor,

asistenților judiciari și personalul din cadrul serviciilor de probațiune de pe

lângă tribunale…”.

Analizând sentința

atacată, în raport de criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că se impune, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., prin raportare la art. 20 și art. 28 din Legea

nr. 554/2004, respingerea recursului ca nefondat.

Sentința atacată

este legală și temeinică, în speță nefiind întrunite cerințele impuse de art. 304

și art. 304

1

C. proc. civ. în vederea casării sau modificării sentinței.

Instanța de

fond a reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat

în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată în funcție de situația faptică.

Așa cum s-a

reținut anterior, obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă suspendarea executării

actului administrativ individualizat anterior.

Prin sentința

atacată cu recurs în prezenta cauză, instanța de contencios administrativ a dispus

respingerea cererii de suspendare.

Sub acest aspect,

nu trebuie ignorat conținutul actului administrativ aflat în discuție.

Astfel, prin

decizia nr. 115 din 28 iulie 2010, intimata-pârâtă Curtea de Apel Pitești a hotărât

ca, în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, cuantumul brut al salariilor, inclusiv

sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale ale personalului auxiliar de specialitate,

personalului conex, funcționarilor publici și personalului contractual de la instanțele

din circumscripția Curții de Apel Pitești, stabilite în conformitate cu prevederile

Legii-cadru nr. 330/2009 și ale O.U.G. nr. 1/2010 se diminuează cu 25%.

În altă ordine

de idei, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele care

vor fi expuse în continuare.

Potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată,

în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea,

în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună

suspendarea executării actului administrative, unilateral, până la pronunțarea instanței

de fond.

Din lecturarea

textelor legale anterior arătate rezultă că o primă cerință pentru a interveni această

măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea

de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit

art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis

de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării

legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice.

În mod evident,

decizia mai sus indicată reprezintă un act administrativ.

În plus, măsura

supusă analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea

organizării executării unei norme cu putere de lege.

Pe de altă

parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este

un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței

de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea

publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele

asupra celor vizați.

După cum se

cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică

a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există.

Actul administrativ

se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția

de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el

însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte,

a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu

a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un

stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt

îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am

amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură

este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform

art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate

presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare,

condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care

se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului

administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus,

pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie

să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu

fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai

a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul

juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16

alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul

că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.

Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu

este mai presus de lege.

În cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor

și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate.

Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora

legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În speța de

față, Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unui caz bine justificat, în

raport de împrejurarea că, așa cum a reținut și prima instanță, reclamanții au realizat

o serie de afirmații care vizează fondul unei cereri de anulare.

În alți termeni,

reclamanții au criticat actul administrativ supus judecății pentru o neconcordanță

cu unele prevederi legale interne și internaționale, ceea ce ar fi presupus nu doar

pipăirea fondului, ci chiar soluționarea pe fond a unei acțiuni în anulare, ceea

ce nu este permis în cadrul unei proceduri, care se finalizează cu o măsură provizorie

și cu caracter excepțional, cum este cea de față.

Pe de altă

parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin

noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

În concepția

instanței de control judiciar îndeplinirea condiției pagubei iminente nu se mai

impune a fi analizată, de vreme ce, pentru a opera suspendarea unui act administrativ,

trebuie să fie întrunite în mod cumulativ cele dou

ă

condiții,

respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Prin urmare,

în speța de față, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 14 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea efectelor deciziei nr. 115/2010.

În altă ordine

de idei, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită critica recurenților sub

aspectul insuficientei motivări a hotărârii judecătorești, întrucât constată că,

în litigiul dedus judecății, au fost respectate cerințele statuate de art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că nu se impune incidența motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Așa cum s-a

relevat mai sus, prima instanță și-a prezentat argumentele pentru care a respins

cererea de suspendare, atât din punct de vedere faptic, cât și juridic.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.N.E., S.E.R., S.M., M.I., B.G., P.M., D.M., F.M., R.C., B.M., V.M.,

S.D.D., G.I., T.M., P.B., C.N., G.E., L.A.V., L.O., C.D.C. împotriva sentinței

nr. 173/F-C din 18 august 2010 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 februarie 2011.