ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3220/2011

Asupra cererii de față; Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin decizia nr. 1359/ R-CONT din 16 decembrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de contestatorul P.G.L.M., prin procurator P.S., având ca obiect contestație la încheierea nr. 37 din 22 mai 2009 a Curții de Apel Pitești, contestație la încheierea nr. 36/2009 a Curții de Apel Pitești, contestație la decizia nr. 570/ R-CC din 22 mai 2009 a Curții de Apel Pitești și contestație la încheierea nr. 36 din 22 mai 2009 a Curții de Apel Pitești.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în speță contestatorul a formulat contestație împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă o cerere de recuzare, contestație împotriva unei încheieri prin care a fost respinsă cererea privind lămurirea deciziei nr. 374 din 9 aprilie 2009, contestație împotriva deciziei nr. 374 din 9 aprilie 2009 prin care a fost respinsă contestația în anulare, contestație la modul de redactare a deciziei nr. 570/ R-CC din 22 mai 2009 și a încheierii nr. 36 din 22 mai 2009. În motivarea cererilor formulate au fost indicate ca temei de drept dispoziții din Constituția României (art. 16, 21, 53, 56 etc.), C. proc. civ. (art. 34, 35, 103, 105, 304 pct. 1 - 9 etc.), C.E.D.O., art. 105 pct. 2 și 3 din Legea nr. 161/2003, art. 4 din Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 554/2004.

Instanța a reținut faptul că în dezvoltarea pretinselor contestații, titularul acestora a exprimat punctele de vedere și nemulțumirea în legătură cu soluționarea cauzelor ce au alcătuit obiectul încheierilor și deciziilor menționate. S-a apreciat că, raportând susținerile din cererea ce face obiectul sesizării instanței la dispozițiile legale pe care s-a întemeiat, rezultă că acestea din urmă nu au nici o legătură cu situația de fapt la care se referă. S-a mai reținut, în considerentele hotărârii atacate, că în cauză s-au formulat contestații la încheieri și decizii irevocabile, ce nu mai pot fi atacate decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege, pe care contestatorul nu le-a indicat.

Împotriva acestei hotărâri, contestatorul P.G.L.M. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 4295 din 13 octombrie 2010, a respins recursul ca inadmisibil. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că dat fiind caracterul irevocabil al deciziei recurate și având în vedere dispozițiile art. 320 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată, aceasta nu mai poate fi supusă recursului, întrucât s-ar deschide calea recursului la recurs. A constatat Înalta Curte că aceste dispoziții legale reprezintă expresia procedurală a principiului „accesoriul urmează soarta principalului”, în sensul că o contestație în anulare are, sub aspect procedural, un caracter accesoriu în raport cu judecata propriu-zisă în fond sau în recurs.

A reținut, totodată că, în speță, hotărârile atacate inițial prin intermediul contestației în anulare formulată de recurentul P.L.M. (încheierea nr. 37 din 22 mai 2009, încheierea nr. 36/2009, decizia nr. 374 din 09 aprilie 2009, decizia nr. 570/ R-CC din 22 mai 2009 și decizia nr. 1359/ R-Cont din 16 decembrie 2009 ale Curții de Apel Pitești) sunt încheieri, respectiv hotărâri, irevocabile, nesusceptibile de a face obiectul vreunui recurs ulterior. Împotriva acestei hotărâri P.G.L.M. a formulat contestație în anulare invocând dispozițiile art. 317 – art. 321 C. proc. civ. Contestatorul a susținut, în esență, că hotărârea prin care recursul declarat împotriva deciziei nr. 1359/ R-Cont din 16 decembrie 2009, a fost respins ca inadmisibil, a fost luată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență și cu nerespectarea art. 313 și 314 C. proc.

civ. Că acest fapt a împiedicat accesul liber la justiție și înfăptuirea justiției prevăzută de art. 16, 21 și 124 din Constituția României. A susținut că nu a avut parte de un proces echitabil deoarece același complet de judecată a soluționat cauza în dosarul nr. 2094/90/2008, și contestația în anulare prin Decizia nr. 570/ R-CC din 22 mai 2009, același complet a respins cererea privind lămurirea Deciziei nr. 374/ R-C din 9 aprilie 2009. A mai arătat, deasemenea, contestatorul că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale constând în faptul că prin Decizia nr. 4295 din 13 octombrie 2010 s-a respins recursul ca inadmisibil. A făcut referiri la depunerea recursului în termenul reglementat de lege susținând că urmare a nerespectării art. 27 pct. 7 C. proc.

civ., s-a dat o interpretare greșită a art. 3, 15 și 24 din Legea nr. 96/1994 privind ratificarea Convenției dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Slovace și că acest fapt i-a produs o vătămare ce constă în aceea că suma de 1388,23 Euro reprezentând impozit pe salarii a fost reținută de două ori de către stat, din proprie inițiativă și de către angajatorul SC A. S.Q. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că cererea este neîntemeiată. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute în art. 317 și 318 C. proc.

civ. Nu pot fi invocate pe această cale, aspecte legate de greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care pot constitui doar motive de reformare a hotărârii în cadrul recursului. I. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 317 alin. (l) pct. l C. proc. civ. Potrivit art. 317 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., (1)„Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului: Când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență” (2) Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat, în fond.

Înalta Curte reține că, în cauză, motivul privind încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență nu este incident. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a soluționat recursul declarat împotriva deciziei nr. 1359/ R-CONT din 16 decembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, potrivit competențelor sale stabilite prin Legea nr. 304/2004, art. 21, 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 4 C. proc. civ. Potrivit prevederilor art. 21 din Legea nr. 304/2004 „secția civilă și de proprietate intelectuală, secția penală, secția comercială și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție” judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Deasemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 „Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”. Totodată, art. 4 C. proc. civ., reglementează competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilind, în alin. (l) că aceasta judecă „recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”.

În cauza de față, litigiu aparține instanței de contencios administrativ și fiscal, potrivit art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, astfel că, atât Curtea de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, au procedat la soluționarea pricinii cu respectarea dispozițiilor procedurale privind competența materială. II. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 318 C. proc. civ. Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze, din greșeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestatorul susține că hotărârea dată este rezultatul unei greșeli materiale, Înalta Curte reține, însă, că nu este incidență teză art. 318 C. proc. civ., referitoare la erorile materiale. Norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale.

în orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. În speță, contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs a respins în mod nelegal recursul declarat ca inadmisibil, făcând aprecieri privitoare încălcarea dreptului privind un proces echitabil și la vătămarea pe care i-a produs-o hotărârea. Astfel, în concepția Înaltei Curți, contestatoarea invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc.

civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse. Prin urmare, instanța supremă reține faptul că susținerile contestatorului fac trimitere la greșeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare și nu o cale de reformare a soluției atacate. Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestator în sprijinul incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 317 și 318 teza I C. proc. civ. În consecință, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de P.G.L.M. împotriva Deciziei nr. 4295 din 13 octombrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2011.