ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș - Severin la data de 6

aprilie 2010 sub nr. 1390/115/30 martie 2010, reclamanta B.E. a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând

despăgubiri morale.

Prin sentința civilă nr. 1028 din 8 iunie 2010,

Tribunalul Caraș - Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.E.

împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a dispus

obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro echivalată

în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale, precum și

obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în

esență, că legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită în cauză față

de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Conform dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 221/2009

constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea

pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte

fapte prevăzute de lege penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul

din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor

condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor

împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative

abuzive, ori deportarea cetățenilor români, de etnie germană, la munca de

reconstrucție în U.R.S.S., reprezintă o măsură abuzivă.

Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană

care a suferit, care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit prin condamnare.

Prin O.U.G. nr. 214/1999, la art. 3 se stipulează că

prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele

fostei miliții sau securități ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unor

fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus

privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări,

internarea în spitale de psihiatrie, stabilirea de domiciliu obligatoriu,

strămutarea într-o altă localitate și deportarea în străinătate după 23 august 1944,

din motive politice.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta B.E., la data

de 15 ianuarie 1945 a fost deportată din localitatea de domiciliu, Nichidorf,

județul Caraș-Severin, în Ucraina, U.R.S.S., pentru munca de reconstrucție, iar

la data la care reclamanta fost obligată să părăsească localitatea, avea o

situație materială bună.

Obligată să lase în urmă tot ce a avut, reclamanta,

deportată în U.R.S.S., nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind

cazată în lagăre, împreună cu alte mii de persoane, în condiții insalubre, fără

posibilitatea de mișcare sau de a păstra relații interumane datorită faptului

că era sub strictă pază înarmată. Nu se putea mișca decât într-un perimetru

restrâns, în curtea lagărului, acesta fiind împrejmuit cu un gard de sârmă

ghimpată și păzită de soldații ruși cu armele încărcate.

S-a mai reținut că, prin decizia nr. 480 din 03 iulie 2009

a D.M.P.S. Caraș-Severin de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990 s-a acordat

reclamantei o indemnizație lunară de 200 lei cu titlu de despăgubire pentru

măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada comunistă.

În consecință, prima instanță a constatat că

reclamanta a făcut dovada încadrării sale în dispozițiile art. 3 și art. 5 din

Legea nr. 221/2009 care o îndreptățesc a solicita obligarea statului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma măsurii administrative a

deportării în URSS.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 126/

A din 27 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

A fost respins apelul declarat de reclamanta B.E. împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că

motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal,

care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie  2010 a Curții Constituționale, decizie

publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic

fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000,

determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor

reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice

în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie

având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop

identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența

constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații

lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990

și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin

prevederilor art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se

constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii

și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie  2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord

prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei B.E., și-a încetat efectele

juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea

acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare ( facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Față de caracterul devolutiv a căii de atac a apelului,

prin el se readuc în fața instanței de control judiciar toate problemele de

fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra

fondului.

Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior

deciziei Curții Constituționale un „bun” în sensul jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre

definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța

fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității

hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât

pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010,

reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii

unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională

legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamantă se

impune a fi subliniat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, trecerea

timpului făcând ca acesta să se atenueze substanțial, fiind reparat integral

prin recunoașterea comportamentului abuziv al Statului Comunist, precum și prin

beneficiile acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990, nemaifiind necesară

acordarea unor sume cu acest titlu. Din acest punct de vedere, reparația

acordată prin cele două componente ( una morală și una materială), de către

actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral

prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste.

Față de aceste considerente, instanța de apel a

reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile pârâtului apelant cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai

mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea

declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta B.E., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a

arătat că, având în vedere că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii

delictuale, înțelege că completeze temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 998

și art. 999 C. civ., art. 504-507 C. proc. pen., precum și art. 2 și 3 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, alături de cele invocate prin acțiunea

introductivă.

Recurenta a mai arătat că temeiurile de drept comun

indicate, care se completează reciproc, s-au aflat la baza dispoziției redate

în art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și sunt în concordanță cu prevederile dreptului

comunitar care, de altfel, au aplicabilitate prioritară față de normele

juridice interne.

Recurenta a susținut că, chiar după pronunțarea și

publicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, în

urma înlăturării temeiului de drept indicat expres în cadrul acțiunii în

despăgubiri, prin declararea articolului indicat drept neconstituțional,

principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza emiterii

acestui act normativ, respectiv la baza Legii nr. 221/2009, subzistă.

S-a mai arătat că prin Rezoluția nr. 1096 din 1996 a

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei se prevede în mod expres faptul că

măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției

totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici

decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime, recurenta

făcând trimitere în acest sens la prevederile art. 504 și art. 505 C. proc.

pen., precum și la Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.

6615 din 7 mai 1992.

Datorită faptului că, până în prezent, aceste

încălcări ale drepturilor nu au fost reparate în niciun mod, recurenta le-a

considerat ca fiind încălcări cu caracter continuu și neîntrerupt, astfel încât

acestea intră sub incidența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Mai mult, recurenta a susținut că, în lipsa unei

reglementări coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de

încălcări în dreptul intern, judecătorul național are obligația să facă

aplicațiunea dispozițiilor Convenției, ca parte integrantă ea însăși a

dreptului intern.

În consecință, recurenta a arătat că acțiunea în

despăgubiri pe care a formulat-o se dovedește a fi în continuare întemeiată și

îndreptățită, motiv pentru care a solicitat admiterea acțiunii și obligarea

pârâtei la plata despăgubirilor solicitate.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate de reclamanta B.E., care se circumscriu sferei de aplicabilitate a

motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

În primul rând, instanța nu poate să analizeze

pretențiile reclamantei din perspectiva art. 998-999 C. civ. și art. 504-507 C.

proc. pen., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar

proceda astfel, s-ar schimba temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății,

având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009,

în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat cererea.

În condițiile în care reclamanta a invocat temeiul

juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 1 alin.

(2), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009

- examinate ca atare în primă instanță și în apel -, analizarea pretențiilor

acesteia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea

cauzei juridice în timpul procesului.

Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art.

294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate

schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată

și nici nu se pot face cereri noi”.

Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art.

316 C. proc. civ., critica reclamantei pe acest aspect nu poate fi valorificată

nici ca motiv de recurs, având în vedere că norma procedurală citată are

caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării

cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de

chemare în judecată.

Pe de altă parte, criticile referitoare la respingerea

cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor

art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din

7 noiembrie 2011.

Problema de drept care se pune în speță este aceea

dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe

care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, situația reclamantei nu se

circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care se raportează

Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989,

iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate

în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege,

sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere

actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S.

a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația

civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de

18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada

celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat

consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o

activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază

criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de

reparație, cum ar fi Decretul Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Reclamanta a fost deportată pentru că era etnic

german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun

dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat

printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului

totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția

guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui

autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al

acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu

s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de recurentă, față de prevederile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta B.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

B.E. împotriva Deciziei nr. 126/ A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie

2012.