ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș - Severin la data de 6 aprilie 2010 sub nr. 1390/115/30 martie 2010, reclamanta B.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale. Prin sentința civilă nr. 1028 din 8 iunie 2010, Tribunalul Caraș - Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.E. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale, precum și obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită în cauză față de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Conform dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru orice alte fapte prevăzute de lege penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, ori deportarea cetățenilor români, de etnie germană, la munca de reconstrucție în U.R.S.S., reprezintă o măsură abuzivă.

Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit, care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prin O.U.G. nr. 214/1999, la art. 3 se stipulează că prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe, ca urmare a săvârșirii unor fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deținere sau pentru efectuarea de cercetări, internarea în spitale de psihiatrie, stabilirea de domiciliu obligatoriu, strămutarea într-o altă localitate și deportarea în străinătate după 23 august 1944, din motive politice.

Tribunalul a mai reținut că reclamanta B.E., la data de 15 ianuarie 1945 a fost deportată din localitatea de domiciliu, Nichidorf, județul Caraș-Severin, în Ucraina, U.R.S.S., pentru munca de reconstrucție, iar la data la care reclamanta fost obligată să părăsească localitatea, avea o situație materială bună. Obligată să lase în urmă tot ce a avut, reclamanta, deportată în U.R.S.S., nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind cazată în lagăre, împreună cu alte mii de persoane, în condiții insalubre, fără posibilitatea de mișcare sau de a păstra relații interumane datorită faptului că era sub strictă pază înarmată. Nu se putea mișca decât într-un perimetru restrâns, în curtea lagărului, acesta fiind împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată și păzită de soldații ruși cu armele încărcate.

S-a mai reținut că, prin decizia nr. 480 din 03 iulie 2009 a D.M.P.S. Caraș-Severin de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990 s-a acordat reclamantei o indemnizație lunară de 200 lei cu titlu de despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada comunistă. În consecință, prima instanță a constatat că reclamanta a făcut dovada încadrării sale în dispozițiile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 care o îndreptățesc a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma măsurii administrative a deportării în URSS. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 126/ A din 27 ianuarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

A fost respins apelul declarat de reclamanta B.E. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei B.E., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluție se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare ( facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Față de caracterul devolutiv a căii de atac a apelului, prin el se readuc în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Nu se poate reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamantă se impune a fi subliniat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, trecerea timpului făcând ca acesta să se atenueze substanțial, fiind reparat integral prin recunoașterea comportamentului abuziv al Statului Comunist, precum și prin beneficiile acordate prin Decretul Lege nr. 118/1990, nemaifiind necesară acordarea unor sume cu acest titlu.

Din acest punct de vedere, reparația acordată prin cele două componente ( una morală și una materială), de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste. Față de aceste considerente, instanța de apel a reținut că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile pârâtului apelant cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.E., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a arătat că, având în vedere că în speță sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, înțelege că completeze temeiul juridic al acțiunii ca fiind art. 998 și art. 999 C. civ., art. 504-507 C. proc. pen., precum și art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, alături de cele invocate prin acțiunea introductivă. Recurenta a mai arătat că temeiurile de drept comun indicate, care se completează reciproc, s-au aflat la baza dispoziției redate în art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 și sunt în concordanță cu prevederile dreptului comunitar care, de altfel, au aplicabilitate prioritară față de normele juridice interne.

Recurenta a susținut că, chiar după pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010, în urma înlăturării temeiului de drept indicat expres în cadrul acțiunii în despăgubiri, prin declararea articolului indicat drept neconstituțional, principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza emiterii acestui act normativ, respectiv la baza Legii nr. 221/2009, subzistă. S-a mai arătat că prin Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiției totalitare comuniste trebuie să stabilească reparații care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept pentru comiterea de crime, recurenta făcând trimitere în acest sens la prevederile art. 504 și art. 505 C. proc.

pen., precum și la Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992. Datorită faptului că, până în prezent, aceste încălcări ale drepturilor nu au fost reparate în niciun mod, recurenta le-a considerat ca fiind încălcări cu caracter continuu și neîntrerupt, astfel încât acestea intră sub incidența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Mai mult, recurenta a susținut că, în lipsa unei reglementări coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de încălcări în dreptul intern, judecătorul național are obligația să facă aplicațiunea dispozițiilor Convenției, ca parte integrantă ea însăși a dreptului intern. În consecință, recurenta a arătat că acțiunea în despăgubiri pe care a formulat-o se dovedește a fi în continuare întemeiată și îndreptățită, motiv pentru care a solicitat admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la plata despăgubirilor solicitate.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamanta B.E., care se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: În primul rând, instanța nu poate să analizeze pretențiile reclamantei din perspectiva art. 998-999 C. civ. și art. 504-507 C. proc. pen., așa cum s-a susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, s-ar schimba temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății, având în vedere că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanțele de fond și de apel au analizat cererea.

În condițiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) și alin. (3) și alin. (4) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță și în apel -, analizarea pretențiilor acesteia din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului. Or, atare act de procedură este contrar dispozițiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face cereri noi”. Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 316 C. proc.

civ., critica reclamantei pe acest aspect nu poate fi valorificată nici ca motiv de recurs, având în vedere că norma procedurală citată are caracter imperativ și împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată. Pe de altă parte, criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, decizie publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pe de altă parte, situația reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999. Reclamanta a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentă, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.E. împotriva Deciziei nr. 126/ A din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2012.