ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8123/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2010, reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva defunctului său soț N.I. și pârâtul să fie obligat la plata sumei 650.000 euro daune morale, invocând incidența dispozițiilor art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că soțul său a fost ridicat în data de 16 ianuarie 1945 de la domiciliul său din localitatea Docnecea și sub paza armată română și rusească a fost deportat în U.R.S.S.

la „munca de reconstruire”, transportul efectuând-se în condiții josnice, în trenuri în care în mod obișnuit erau transportate animale, unde a rămas până în anul 1948, în cei 4 ani fiind supus unor munci în condiții inumane și îndurând suferințe fizice și psihice specifice lagărelor de muncă. Prin Sentința civilă nr. 1243 din 23 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis în parte cererea și a constatat caracterul politic al măsurii internării într-o colonie de muncă a defunctului N.I. pentru perioada 16 ianuarie 1945 - 8 iunie 1949 și a obligat pe pârât să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 80.000 euro la data executării.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că, prin măsura deportării în U.R.S.S., familiei autorului reclamantei i-au fost cauzate prejudicii morale ce se impun a fi reparate, motiv pentru care, având în vedere consecințele negative ale acestei măsuri abuzive, precum și importanța valorilor morale lezate, se justifică acordarea unei indemnizații în sumă de 80.000 euro. În argumentarea soluției instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 3, 4 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, dispozițiile art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene - Cauza Kudla vs Polonia, precum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenție și art. 41 din Convenție.

Prin Decizia civilă nr. 474 din 14 decembrie 2010, Curtea de apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat sentința, în sensul că a respins, în întregime, cererea. În motivarea hotărârii, instanța a reținut că autorul reclamantei a fost supus măsurii administrative a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu într-o unitate de muncă din U.R.S.S. în scopul de a contribui la reconstrucția acestei țări.

Deși este o măsură administrativă cu caracter politic, instanța de apel a constatat că aceasta nu îndeplinește cea de-a doua condiție prevăzută de prevederile de art. 3 din Legea 221/2009, anume condiția ca această măsură să fi luată de organele fostei miliții sau securități, sub regimul comunist instaurat în România după data de 16 martie 1945. Aceasta, întrucât măsura administrativă analizată a fost dispusă de trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acel moment un stat ostil pentru U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate în conducerea țării. Anume, instanța de apel a constatat că trupele sovietice de ocupație, în intervalul de timp cuprins între lunile octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S.

a tuturor etnicilor germani valizi de muncă aflați pe teritoriul României cu excepția bătrânilor și a copiilor, pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestație în muncă. Cum, dispozițiile Legii nr. 221/2009 nu reglementează situațiile și persecuțiile suferite de etnici germani anterioare datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportate în U.R.S.S. a acestora dispuse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative românești, instanța a statuat că nu poate primi cererea de despăgubire, cu mențiunea că, de altminteri, etnicilor germani aflați în această situație le-au fost recunoscute pentru repararea prejudiciilor suferite anumite drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, act normativ care prevedea expres o astfel de posibilitate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanta a susținut că deportarea soțului său în U.R.S.S. a fost dispusă anterior datei de 6 martie 1945, dar că această măsură a fost menținută și după această dată, sens în care se impunea recunoașterea caracterului politic al acestei măsuri în condițiile art. 4 alin. (2) și urm. din Legea nr. 221/2009. Pârâta a susținut, totodată, că o atare interpretare a dispozițiilor legii se impune a fi realizată cât timp în cuprinsul acesteia se face trimitere la dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G.

214/1999 care prevăd, în mod expres, că reprezintă infracțiuni săvârșite din motive politice și acele infracțiuni care au avut ca drept scop înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie de apartenență politică, de avere ori socială, cu mențiunea că în ordonanța de urgență se constată, prin dispozițiile art. 3 lit. E), caracterul politic al măsurii deportării în străinătate menținută după data de 23 august 1944. Analizând criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, prevederile Legii nr. 221/2009 au ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care au suferit condamnări penale cu caracter politic sau față de care au fost dispuse măsuri administrative având același caracter, politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Acest act normativ adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar. Drepturile prevăzute și acordate în temeiul dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990 ori ale O.U.G.

nr. 214/1999 reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce pot fi avute în vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic dispozițiile legii de reparație menționate, astfel cum eronat invocă reclamanta. Aceasta, întrucât nu există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație amintite care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor acestora, motiv pentru care aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de reparație.

În speța supusă analizei, se constată că situația autorului reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, astfel cum corect a statuat instanța de apel. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în timp ce măsura deportării în U.R.S.S. a autorului reclamantei a fost dispusă anterior acestei date, anume la 16 ianuarie 1945, fiind irelevant faptul că aceasta și-a încetat efectele ulterior datei de 6 martie 1945, cât timp prevederile legii nu fac o astfel de distincție. Apoi, este de observat că deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de 18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Această măsură abuzivă a reprezentat consecința faptului nașterii autorului reclamantei într-o familie de etnie germană, fiind dispusă pe criterii etnice și nu consecința unei atitudini ostile manifestată de acesta față de regimul comunist, cerință impusă de dispozițiile Legii nr. 221/2009. Totodată, este de observat că măsura deportării nu a fost dispusă prin decizia fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci prin dispoziția Guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. În fine, se constată că persoanele care au făcut obiectul deportărilor dispuse pe criterii etnice au avut dreptul la reparație pentru prejudiciile suferite în temeiul altor acte speciale, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G.

nr. 214/1999. Așa fiind, pentru considerentele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva Deciziei nr. 474 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.