ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8123/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13

aprilie 2010, reclamanta M.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva

defunctului său soț N.I. și pârâtul să fie obligat la plata sumei 650.000 euro

daune morale, invocând incidența dispozițiilor art. 2 lit. f), art. 3 lit. e)

și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În motivarea cererii,

reclamanta a susținut că soțul său a fost ridicat în data de 16 ianuarie 1945

de la domiciliul său din localitatea Docnecea și sub paza armată română și

rusească a fost deportat în U.R.S.S. la „munca de reconstruire”, transportul

efectuând-se în condiții josnice, în trenuri în care în mod obișnuit erau

transportate animale, unde a rămas până în anul 1948, în cei 4 ani fiind supus

unor munci în condiții inumane și îndurând suferințe fizice și psihice

specifice lagărelor de muncă.

Prin Sentința civilă

nr. 1243 din 23 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis în

parte cererea și a constatat caracterul politic al măsurii internării într-o

colonie de muncă a defunctului N.I. pentru perioada 16 ianuarie 1945 - 8 iunie

1949 și a obligat pe pârât să plătească reclamantei contravaloarea în lei a

sumei de 80.000 euro la data executării.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că, prin măsura deportării în U.R.S.S., familiei

autorului reclamantei i-au fost cauzate prejudicii morale ce se impun a fi

reparate, motiv pentru care, având în vedere consecințele negative ale acestei

măsuri abuzive, precum și importanța valorilor morale lezate, se justifică

acordarea unei indemnizații în sumă de 80.000 euro.

În argumentarea

soluției instanța a reținut incidența dispozițiilor art. 3, 4 și art. 5 alin.

(1) din Legea nr. 221/2009, dispozițiile art. 6 și 8 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, respectiv jurisprudența Curții Europene - Cauza Kudla vs

Polonia, precum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul adițional la Convenție

și art. 41 din Convenție.

Prin Decizia civilă

nr. 474 din 14 decembrie 2010, Curtea de apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârât și a schimbat sentința, în sensul că a respins, în

întregime, cererea.

În motivarea

hotărârii, instanța a reținut că autorul reclamantei a fost supus măsurii

administrative a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu într-o

unitate de muncă din U.R.S.S. în scopul de a contribui la reconstrucția acestei

țări.

Deși este o măsură

administrativă cu caracter politic, instanța de apel a constatat că aceasta nu

îndeplinește cea de-a doua condiție prevăzută de prevederile de art. 3 din

Legea 221/2009, anume condiția ca această măsură să fi luată de organele fostei

miliții sau securități, sub regimul comunist instaurat în România după data de

16 martie 1945.

Aceasta, întrucât

măsura administrativă analizată a fost dispusă de trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată

la acel moment un stat ostil pentru U.R.S.S. și aflată sub armistițiu,

guvernele provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având

atribuții limitate în conducerea țării.

Anume, instanța de

apel a constatat că trupele sovietice de ocupație, în intervalul de timp

cuprins între lunile octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie

1945, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și a aliaților săi,

au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă

aflați pe teritoriul României cu excepția bătrânilor și a copiilor, pentru a

ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin

prestație în muncă.

Cum, dispozițiile

Legii nr. 221/2009 nu reglementează situațiile și persecuțiile suferite de

etnici germani anterioare datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de

deportate în U.R.S.S. a acestora dispuse de autoritățile sovietice de ocupație,

cu concursul limitat al autorităților administrative românești, instanța a

statuat că nu poate primi cererea de despăgubire, cu mențiunea că, de

altminteri, etnicilor germani aflați în această situație le-au fost recunoscute

pentru repararea prejudiciilor suferite anumite drepturi prin Decretul-lege nr.

118/1990, act normativ care prevedea expres o astfel de posibilitate.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența dispozițiilor art. 304

C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamanta a susținut că deportarea soțului său în U.R.S.S. a fost

dispusă anterior datei de 6 martie 1945, dar că această măsură a fost menținută

și după această dată, sens în care se impunea recunoașterea caracterului

politic al acestei măsuri în condițiile art. 4 alin. (2) și urm. din Legea nr.

221/2009.

Pârâta a susținut,

totodată, că o atare interpretare a dispozițiilor legii se impune a fi

realizată cât timp în cuprinsul acesteia se face trimitere la dispozițiile

Decretului-lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. 214/1999 care prevăd, în mod expres,

că reprezintă infracțiuni săvârșite din motive politice și acele infracțiuni

care au avut ca drept scop înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate

sau de origine etnică, de limbă ori de religie de apartenență politică, de

avere ori socială, cu mențiunea că în ordonanța de urgență se constată, prin

dispozițiile art. 3 lit. E), caracterul politic al măsurii deportării în

străinătate menținută după data de 23 august 1944.

Analizând criticile

formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite

pentru următoarele considerente:

În drept, prevederile

Legii nr. 221/2009 au ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în

favoarea persoanelor care au suferit condamnări penale cu caracter politic sau

față de care au fost dispuse măsuri administrative având același caracter,

politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ

adoptat după aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a

completat cadrul legislativ existent referitor la acordarea reparațiilor morale

și materiale pentru prejudiciile suportate de victimele regimului totalitar.

Drepturile prevăzute

și acordate în temeiul dispozițiilor Decretului-lege nr. 118/1990 ori ale

O.U.G. nr. 214/1999 reprezintă ele însele măsuri cu caracter reparatoriu pentru

persoanele care au fost persecutate din motive politice, ce pot fi avute în

vedere la cuantificarea daunelor morale solicitate a fi acordate în temeiul

Legii nr. 221/2009, dar a căror existență nu determină de plano nici admiterea

și nici respingerea acțiunii având ca temei juridic dispozițiile legii de reparație

menționate, astfel cum eronat invocă reclamanta.

Aceasta, întrucât nu

există nicio dispoziție legală cuprinsă în vreunul din actele de reparație

amintite care să impună ori să excludă aplicarea concomitentă a dispozițiilor

acestora, motiv pentru care aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 221/2009

este determinată strict de îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de

aceasta, și nu prin raportare la celelalte acte normative speciale de

reparație.

În speța supusă

analizei, se constată că situația autorului reclamantei nu se circumscrie

domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009, astfel cum corect a statuat

instanța de apel.

Astfel, perioada de

referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, în timp ce măsura deportării în U.R.S.S. a

autorului reclamantei a fost dispusă anterior acestei date, anume la 16

ianuarie 1945, fiind irelevant faptul că aceasta și-a încetat efectele ulterior

datei de 6 martie 1945, cât timp prevederile legii nu fac o astfel de

distincție.

Apoi, este de

observat că deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a

reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația

civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17 - 45 ani și femei de

18 - 30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada

celui de-al doilea război mondial.

Această măsură

abuzivă a reprezentat consecința faptului nașterii autorului reclamantei într-o

familie de etnie germană, fiind dispusă pe criterii etnice și nu consecința

unei atitudini ostile manifestată de acesta față de regimul comunist, cerință

impusă de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Totodată, este de

observat că măsura deportării nu a fost dispusă prin decizia fostei miliții ori

a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează

dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci prin dispoziția Guvernului fostei Republici

Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă

forțată etnicii germani deportați.

În fine, se constată

că persoanele care au făcut obiectul deportărilor dispuse pe criterii etnice au

avut dreptul la reparație pentru prejudiciile suferite în temeiul altor acte

speciale, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta M.A. împotriva Deciziei nr. 474 din

14 decembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.