ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 463/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 463/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 13

aprilie 2010, reclamanții H.O., T.R., K.B., H.M. și O.M., în calitate de

moștenitori după defunctul tată H.M., au solicitat, în contradictoriu cu Statul

Român, prin M.F.P., să se constate caracterul politic al măsurii administrative

dispuse împotriva autorului lor, conform art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) și art.

5 din Legea nr. 221/2009, să oblige pârâtul la plata sumei de 150.000 euro,

reprezentând daune morale pentru suferințele suportate în perioada regimului

comunist.

Prin sentința civilă nr. 1475 din 15

septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea, a

constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S.,

luată împotriva tatălui reclamanților și a obligat pârâtul să plătească câte

2.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data

efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că printr-o Decizie a M.A.I., în data de 16 ianuarie

1945, tatăl reclamanților a fost ridicat cu forța de la domiciliul lui din Dognecea

și sub paza armatei române și rusească a fost strămutat în U.R.S.S. la „munca

de reconstruire", transportul efectuându-se în condiții josnice în trenuri

care în mod obișnuit transportau animale.

I s-a citit ordinul de deportare și a

avut timp doar să strângă câteva lucruri ce puteau încăpea într-un bagaj de

mână, însă Iară a înțelege motivul pentru care s-a dispus o asemenea măsură.

Ulterior a aflat că singura lui vină era faptul că era înstărit, și mai ales

datorită faptului că provenea dintr-o familie de etnie germană.

După mai multe zile de mers a fost

coborât din tren în U.R.S.S. unde a fost cazat în lagăr, acolo urmând să fie

domiciliul său până la sfârșitul anului 1945.

Toată perioada cât a „locuit"

acolo a stat sub pază armată, închis în lagăr împreună cu alte mii de suflete

și a fost obligat să muncească într-o mină.

Condițiile erau vitrege, nu avea hrană

sau apă, hainele erau doar cele de pe el, iar paznicii lagărului îl păzeau cu

armele, nu avea voie să vorbească sau să se întâlnească cu alte persoane, iar

norma de munca în mină era inumană, cum inumane era tratamentele aplicate de

paznicii ruși.

La întoarcerea acasă, în anul 1945,

tatăl lor, a fost afectat psihic, întrucât tot restul vieții nu a mai vorbit

decât despre suferințele din U.R.S.S. și despre impactul pe care l-a avut

tratamentul de care a „beneficiat" acolo.

Nu a mai putut urma nici cursurile

școlilor, rămânând neșcolarizat, pentru că trebuia să muncească și să-și

întrețină familia.

Astfel, a fost împiedicat să își

dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de

vedere social și profesional și să dobândească în timp un statut corespunzător

așteptărilor lui.

Privarea de libertate în mișcare a tatălui

reclamanților a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la liberate, cu consecințele

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație -precum și cele care se situează în

domeniul afectiv la vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări

care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de ei.

Această măsură administrativă luată de

organele fostei miliții sau securități nu-și găsește temeiul în nici un act

normativ al acelor vremuri.

Prin urmare s-a apreciat că

reclamanții se încadrează în dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative,

altele decât cele prevăzute de art. 3, pot, de asemenea, să solicite instanței

de judecată să constate caracterul politic al acestora.

Reclamanții au dovedit că în perioada

06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 autorul lor a făcut obiectul unei măsuri

administrative de deportare în U.R.S.S., măsură ce i-a creat mari prejudicii.

Date fiind gravitatea și numărul

încălcărilor constatate în cauză, persoanei deportate trebuie să i se acorde

despăgubiri morale, la întinderea cărora s-au avut în vedere consecințele

negative suferite de reclamanți, atât pe plan fizic cât și psihic importanța

valorilor morale lezate, intensitatea cu care reclamanții și tatăl lor au

perceput consecințele vătămării.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel toate părțile.

Prin Decizia civilă nr. 273/ A din 17

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, fără a supune analizei

motivele de apel invocate de părți, examinând hotărârea atacată în raport de

conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a respins apelul

reclamantei, a admis apelul pârâtului și a respins, ca neîntemeiată acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că prin decizia Curții Constituționale arătată s-au

declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 229/2009,

prevederi ce au constituit temeiul juridic al prezentei acțiuni și care astfel

și-au încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu se poate reține nici că reclamanții

aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă

o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter

devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra

temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Față de cele reținute anterior, nu mai

prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de

apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu

atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de

asemenea declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții H.O., T.R., K.B., H.M., O.M., arătând că legea în vigoare la

momentul introducerii cererii de chemare în judecată este valabilă pe tot

parcursul judecării cauzei, astfel încât decizia care a declarat neconstitutional

textul de lege pe care aceștia și-au întemeiat pretențiile nu este aplicabilă

în cauză, iar cererea introductivă de instanță a fost întemeiată inclusiv pe

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția Europeană.

Reclamanții au mai arătat că

neacordarea despăgubirilor solicitate încalcă principiul egalității în drepturi

și al nediscriminării, iar, în lipsa unor reglementări interne, judecătorul

trebuia să facă aplicarea normelor comunitare în materie, care, dealtfel, au

fost invocate de către reclamanți în acțiune, alături și în completarea

dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Recursul va fi respins pentru

următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității

textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor

nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstitutional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce

efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de

ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă

efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în

ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a

dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă

anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act

normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia

nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că

„deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității

își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamanților axate pe ideea

priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor

Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate

de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și

rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun",

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009

a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță

în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea,

de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudentă instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1

din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudentă clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudentă nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul

intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior

dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere

de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în

mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl

constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Pe de altă parte, situația autorului

reclamanților nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009

sub mai multe aspecte.

Astfel, perioada de referință la care

se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 – 2 decembrie

1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor

administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres

prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la

care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe

teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară,

a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați

de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu

Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.

Deportarea în forma arătată nu a

reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost

generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci

a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte

speciale de reparație, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Autorul reclamanților a fost deportat

pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului

comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura

nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a

statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin

dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse,

sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați.

Ca atare, chiar în ipoteza în care

temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional,

pretențiile reclamanților nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii

speciale de reparație.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții H.O., T.R., K.B., H.M., O.M. împotriva Deciziei nr. 273/

A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

27 ianuarie 2012.