ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 463/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 13 aprilie 2010, reclamanții H.O., T.R., K.B., H.M. și O.M., în calitate de moștenitori după defunctul tată H.M., au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., să se constate caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva autorului lor, conform art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009, să oblige pârâtul la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferințele suportate în perioada regimului comunist.

Prin sentința civilă nr. 1475 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S., luată împotriva tatălui reclamanților și a obligat pârâtul să plătească câte 2.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că printr-o Decizie a M.A.I., în data de 16 ianuarie 1945, tatăl reclamanților a fost ridicat cu forța de la domiciliul lui din Dognecea și sub paza armatei române și rusească a fost strămutat în U.R.S.S. la „munca de reconstruire", transportul efectuându-se în condiții josnice în trenuri care în mod obișnuit transportau animale.

I s-a citit ordinul de deportare și a avut timp doar să strângă câteva lucruri ce puteau încăpea într-un bagaj de mână, însă Iară a înțelege motivul pentru care s-a dispus o asemenea măsură. Ulterior a aflat că singura lui vină era faptul că era înstărit, și mai ales datorită faptului că provenea dintr-o familie de etnie germană. După mai multe zile de mers a fost coborât din tren în U.R.S.S. unde a fost cazat în lagăr, acolo urmând să fie domiciliul său până la sfârșitul anului 1945. Toată perioada cât a „locuit" acolo a stat sub pază armată, închis în lagăr împreună cu alte mii de suflete și a fost obligat să muncească într-o mină. Condițiile erau vitrege, nu avea hrană sau apă, hainele erau doar cele de pe el, iar paznicii lagărului îl păzeau cu armele, nu avea voie să vorbească sau să se întâlnească cu alte persoane, iar norma de munca în mină era inumană, cum inumane era tratamentele aplicate de paznicii ruși.

La întoarcerea acasă, în anul 1945, tatăl lor, a fost afectat psihic, întrucât tot restul vieții nu a mai vorbit decât despre suferințele din U.R.S.S. și despre impactul pe care l-a avut tratamentul de care a „beneficiat" acolo. Nu a mai putut urma nici cursurile școlilor, rămânând neșcolarizat, pentru că trebuia să muncească și să-și întrețină familia. Astfel, a fost împiedicat să își dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp un statut corespunzător așteptărilor lui.

Privarea de libertate în mișcare a tatălui reclamanților a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la liberate, cu consecințele inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație -precum și cele care se situează în domeniul afectiv la vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de ei. Această măsură administrativă luată de organele fostei miliții sau securități nu-și găsește temeiul în nici un act normativ al acelor vremuri.

Prin urmare s-a apreciat că reclamanții se încadrează în dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3, pot, de asemenea, să solicite instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Reclamanții au dovedit că în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 autorul lor a făcut obiectul unei măsuri administrative de deportare în U.R.S.S., măsură ce i-a creat mari prejudicii. Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei deportate trebuie să i se acorde despăgubiri morale, la întinderea cărora s-au avut în vedere consecințele negative suferite de reclamanți, atât pe plan fizic cât și psihic importanța valorilor morale lezate, intensitatea cu care reclamanții și tatăl lor au perceput consecințele vătămării.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile. Prin Decizia civilă nr. 273/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți, examinând hotărârea atacată în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului și a respins, ca neîntemeiată acțiunea. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin decizia Curții Constituționale arătată s-au declarat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 229/2009, prevederi ce au constituit temeiul juridic al prezentei acțiuni și care astfel și-au încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține nici că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții H.O., T.R., K.B., H.M., O.M., arătând că legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată este valabilă pe tot parcursul judecării cauzei, astfel încât decizia care a declarat neconstitutional textul de lege pe care aceștia și-au întemeiat pretențiile nu este aplicabilă în cauză, iar cererea introductivă de instanță a fost întemeiată inclusiv pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenția Europeană.

Reclamanții au mai arătat că neacordarea despăgubirilor solicitate încalcă principiul egalității în drepturi și al nediscriminării, iar, în lipsa unor reglementări interne, judecătorul trebuia să facă aplicarea normelor comunitare în materie, care, dealtfel, au fost invocate de către reclamanți în acțiune, alături și în completarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Recursul va fi respins pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamanților axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. În jurisprudentă instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudentă clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudentă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Pe de altă parte, situația autorului reclamanților nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte. Astfel, perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 – 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.

Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această țară, a unei părți din populația civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbați de 17-45 ani și femei de 18-30 de ani) și a caracterizat toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial. Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenență etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparație, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.

Autorul reclamanților a fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispozițiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliții ori a fostei securități a statului totalitarist, astfel cum condiționează aceeași lege, ci prin dispoziția guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forțată etnicii germani deportați. Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acțiunii nu ar fi fost declarat neconstituțional, pretențiile reclamanților nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparație. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții H.O., T.R., K.B., H.M., O.M. împotriva Deciziei nr. 273/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2012.