ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2112/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2112/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1515 din 22 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul

Caraș-Severin în Dosarul nr. 1074/115/2010

a fost admisă în parte acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de

reclamanții M.C. și D.A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin, iar consecință, pârâtul a fost obligat să plătească

reclamanților contravaloarea în lei a sumei de câte 6000 euro pentru fiecare

reclamant, actualizată în lei la data executării.

Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că

reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.000.000 euro reprezentând

daune morale pentru prejudiciul suferit de familia lor ca urmare a deportării în

Bărăgan, în baza Deciziei 200/1951 a Ministerului Administrației și Internelor.

Având în vedere suferințele suportate de reclamanți și

de familia acestora ca urmare a deportării în Bărăgan, de consecințele acestei măsuri

asupra vieții lor, ținând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului

astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii

nr. 221/2009, instanța a dispus conform celor mai sus arătate.

Împotriva sentinței, pe care au criticat-o pentru netemeinicie

și nelegalitate, au declarat apel atât reclamanții cât și pârâtul.

Reclamanții au solicitat schimbarea sentinței în sensul

admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, criticând greșita cuantificare

de către instanță a prejudiciului moral suferit, nefiind avute în vedere toate elementele

constitutive ale prejudiciului care le-a fost cauzat.

Pârâtul a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii

cererii de chemare în judecată, invocând O.U.G. nr. 62/2010, împrejurarea că reclamanții

nu au fost condamnați și că prima instanță nu a respectat principiul proportionalitătii

și nici criteriul echității la stabilirea și acordarea despăgubirilor.

Prin decizia nr. 515 din 09 martie 2011, Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă,

a admis apelul

declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, împotriva sentinței civile

nr. 1515 din 22 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul

nr. 1074/115/2010, în contradictoriu cu reclamanții M.C. și D.A.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins

în tot acțiunea reclamanților.

A respins apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

ca urmare a condamnării politice suferite alături de familia lor, reclamanții și-au

întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională

a declarat neconstituționale disp. art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din

20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri

pot fi acordate.

Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010,

devenind, astfel, obligatorii, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici

Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu

dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice,

conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale

art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii

în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanți și-a încetat efectele

juridice.

Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior

sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție

dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea

printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat

prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea

de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor

norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după

cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ

în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se

prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor

juridice deja legate între părți.

În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței

în cauză a sus­menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea

prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc.

civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația

în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză

și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

În concluzie, în cauză sunt respectate dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs

reclamanții,

întemeiat în drept pe art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut

că hotărârea instanței de apel este nelegală pentru următoarele argumente:

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie

2010, decizie prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu este incidență cauzelor aflate deja pe

rol la data pronunțării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabila, eventual, doar

acțiunilor introduse după pronunțarea deciziei Curții Constituționale.

În acest sens recurenții-reclamanții au invocat faptul

că au dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, articol care obliga la respectarea principiului neretroactivității

și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătoreasca chiar nedefînitiva.

Preeminenta tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului, unanim acceptata și de altfel consfințită de principiu și

in Constituția României, impune reținerea cu titlu de exemplu a acel puțin două

soluții ale Curții Europene, respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002,

și cauza Pressos Compania Naviera SA vs. Belgia, din 20 noiembrie 1995.

În esență, în ambele situații este vorba de hotărâri judecătorești

nedefinitive care nu au intrat in puterea lucrului judecat și fata de care autoritățile

naționale (prin norme legale retroactive în cazul Belgiei și interpretative în cazul

Greciei) au răpit părților speranța legitima de a li se concretiza creanțele.

În ambele cazuri Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a decis în unanimitate că a existat o încălcare a art. 6 parag. 1 și art. 1 din

Protocolul 1.

Concluzionând se poate retine faptul ca aplicarea unei

decizii a Curții Constituționale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului

neretroactivității, respectării prevederilor Convenției și nu în ultimul rând jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că în sensul aplicării

principiului neretroactivității este și jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor

Omului (hotărârea din 8 Martie 2006 în cauza Blecic c/a Croației)

Recurenții-reclamanți au mai susținut că prin aplicarea

efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în soluționarea raportului

juridic dedus judecății se încalcă principiul egalității de drepturi în fața legii,

principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite și se creează situații juridice discriminatorii

față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, fapt ce contravine art.

1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 și art. 20 alin

(2) din Constituție care prevede că „dacă există neconcordanțe între pactele și

tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este

parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile",

precum și cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În considerarea argumentelor expuse, recurenții-reclamanți

au cerut admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

acțiunii așa cum a fost formulată, prin acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat

în acțiune.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei

Curți

de Casație și Justiție pronunțată în

recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele care succed.

Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010,

s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea neconstituționalității textului de lege menționat

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și

are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor

întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile

Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile

publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune),

iar nu și pentru trecut (ex tune).

Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar,

ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc

efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela

al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi

definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind

în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a

face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi

juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru

a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât

aceasta a fost voința părților).

Se va face, astfel, distincție între situații juridice

de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde

în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea

ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații

sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică,

de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată

însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în

vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale,

în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și,

de aceea, intră sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi

de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se

verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție

de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea

cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi

juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdictional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic

sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista

o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu

se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul

la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este

de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența

unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04

aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă aplicarea unui

act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai

există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de

constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate

să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstitutionale".

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri,

pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, Înalta

Curte s-a pronunțat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.".

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale

au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia

instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci,

soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că

textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare

la momentul soluționării apelului, instanța consideră că nu a fost obstaculat dreptul

de acces la un tribunal și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil,

astfel cum susțin recurenții-reclamanți, întrucât, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în

interesul legii s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios

constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate,

s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea

unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte,

ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui

menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor

Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate,

nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi

confirme dreptul la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această materie, situația de dezavantaj în care

s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră

soluționate, de o manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre

mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ

intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă

și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei „discriminării" constă, astfel,

în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale

deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței,

care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În același timp nu poate fi decelată nici o încălcare

a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă

de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui drept prevăzut

de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare,

limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".

În situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile

pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Tot astfel, pentru considerentele anterior expuse, reținute

în cuprinsul deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, referitoare la efectele în timp al Deciziei

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și față de prevederile

art. 330

7

C. proc. civ., se constată că susținerea vizând nelegalitatea

hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate nu poate fi

primită și că nu se mai impune examinarea cuantumului despăgubirilor morale, care

nu se mai poate face atâta timp cât dispozițiile legale care au constituit temeiul

juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale și-au încetat efectele.

Având în vedere temeiurile arătate, constatând că în cauză

este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie

de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții M.C. și D.A. împotriva deciziei

nr. 515 din 09 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.