ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2322/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2322/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 4 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub

nr. 50/115/2010, reclamanta R.A., născută D., fostă căsătorită D., a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunț a să se dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro daune morale.

Prin sentința civilă

nr. 267 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul

nr. 50/115/2010 a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009

de reclamanta R.A. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

În consecință,

pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 300.000 Euro sau

echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro cu titlu de daune morale, echivalent

al suferințelor cauzate de împușcarea soțului său pentru activitatea sa

anticomunistă.

Tribunalul a avut în

vedere suferințele cauzate de urmărirea și executarea soțului reclamantei,

consecințele măsurii asupra vieții acesteia și, ținând seama că în cauză sunt

incidente dispozițiile art. 1, art. 4, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, a

apreciat că se impune repararea prejudiciului suferit, însă într-un cuantum

rezonabil.

Prin decizia civilă nr.

341 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara

a a

dmis apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în

judecată.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că, solicitând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a executării soțului său, reclamanta și-a

întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia nr. 1358

din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea

Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, act

normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele decizii au

fost publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel,

obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45

de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus

prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste

norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin.

(3) din Legea 47/1992 republicată și ale art.147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma

legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale

formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice.

Este adevărat că

această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei

hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții

Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se observă însă, că

încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a

raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009

beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și

destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte,

constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data

adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici

Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu

Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care

este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor

juridice deja legate între părți.

În fine, un alt

argument reținut de instanța de apel în favoarea incidenței în cauză a deciziilor

Curții Constituționale menționate l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010

a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv

admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și

a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

ordonanță.

În concluzie, instanța

de apel a constatat că în cauză sunt respectate dispozițiile art.15 al.2 din

Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.A.

, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol ( în

primă instanță sau în căile de atac ) la data pronunțării acesteia, ci numai

acelor cauze care au fost înregistrate pe rolul instanțelor ulterior publicării

sale.

Recurenta a susținut acest punct de vedere prin prisma

dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care

garantează dreptul la un proces echitabil și obligă la respectarea principiului

neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre

judecătorească, chiar nedefinitivă.

De asemenea, recurenta a invocat preeminența

tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

consfințită prin art. 20 alin. (2) Constituție, precum și necesitatea

respectării principiului egalității în fața legii și evitării creării unor

situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri

definitive, prin raportare la dispozițiile art. 16 din Constituția României și

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile

formulate, care permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a

dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse

judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al

României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr.

789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru

instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în

care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus

regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ

creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală

și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și ex nunc

, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea

normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei

sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din

Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte,

și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția

cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție,

în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema

de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții

Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care

au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată,

că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care

să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 – 15 noiembrie

2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul

art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art.

330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate

în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la

diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate

fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care

intenționează să o obțină recurenta.

Având în vedere considerentele expuse, urmează a se

reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi

respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A. împotriva deciziei nr. 341

din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.