Sari la conținut
ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 29.03.2012
respins

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2322/2012

HOTĂRÂRE
29.03.2012
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2322/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 50/115/2010, reclamanta R.A., născută D., fostă căsătorită D., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunț a să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro daune morale. Prin sentința civilă nr. 267 din 22 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 50/115/2010 a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta R.A. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

În consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 300.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro cu titlu de daune morale, echivalent al suferințelor cauzate de împușcarea soțului său pentru activitatea sa anticomunistă. Tribunalul a avut în vedere suferințele cauzate de urmărirea și executarea soțului reclamantei, consecințele măsurii asupra vieții acesteia și, ținând seama că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1, art. 4, art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, a apreciat că se impune repararea prejudiciului suferit, însă într-un cuantum rezonabil.

Prin decizia civilă nr. 341 din 23 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a a dmis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a executării soțului său, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Ambele decizii au fost publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată și ale art.147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice. Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat – cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți. În fine, un alt argument reținut de instanța de apel în favoarea incidenței în cauză a deciziilor Curții Constituționale menționate l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

În concluzie, instanța de apel a constatat că în cauză sunt respectate dispozițiile art.15 al.2 din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.A. , invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, deoarece decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol ( în primă instanță sau în căile de atac ) la data pronunțării acesteia, ci numai acelor cauze care au fost înregistrate pe rolul instanțelor ulterior publicării sale.

Recurenta a susținut acest punct de vedere prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil și obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă. De asemenea, recurenta a invocat preeminența tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, consfințită prin art. 20 alin. (2) Constituție, precum și necesitatea respectării principiului egalității în fața legii și evitării creării unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, prin raportare la dispozițiile art. 16 din Constituția României și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, care permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și de decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc , ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale Europene nu i le legitimează.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate. Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 – 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurenta. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A. împotriva deciziei nr. 341 din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 martie 2012.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2010-09-09
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6276/2011
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 septembrie 2009 la Tribunalul Caraș-Severin reclamanta B.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor P
ÎCCJ 2012-04-24
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2725/2012
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiș, reclamanta M.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor P
ÎCCJ 2011-11-08
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7933/2011
. Tribunalul Caraș-Severin prin Sentința civilă nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4130/115/2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.A. (născută P.), împotriva pârâtului Statul Român - reprezentat prin Mini
ÎCCJ 2012-05-17
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3409/2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 538 din 30 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă în parte cererea precizată formulată de reclamanta G.E. împotriva pârâtului Statul Român rep
ÎCCJ 2011-07-27
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4691/2012
Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Sever in sub nr. 1078/115/2010 la data de 17 martie 2010, reclamantul S.T. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Fi
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă