ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6007/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6007/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

la Tribunalul Arad, sub nr. 870/108/2010, reclamantul U.S. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P.

Arad, solicitând instanței constatarea caracterului politic al condamnării sale

la 2 ani închisoare corecțională, 2.000 RON amendă corecțională și un an interdicție

corecțională și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit, în cuantum de 500.000 euro.

Prin sentința civilă nr. 393 din 26 mai 2010,

Tribunalul Arad, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamant U.S., în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar

D.G.F.P. Arad.

A obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantului suma de 20.000

euro, sau echivalent în RON, la cursul Băncii Naționale a României, în ziua plății,

fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 449 din 25 martie

1949, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, în Dosar nr. 2481/1948, reclamantul

U.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională, 2.000 RON amendă corecțională

și 1 an interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale

prev. de art. 209 alin. (2) lit. e)., f) C. pen. combinat cu art. 157 C. pen. Sentința

a rămas definitivă, prin respingerea recursului, prin decizia penală nr. 358 din

11 februarie 1950 a Curții Militare de Casație și Justiție.

Prin sentința penală

nr. 476 din 9 mai 1966 a Tribunalului Popular al Raionului Arad, a fost admisă cererea

de reabilitare formulată de petentul U.S., cu privire la condamnarea suferită prin

sentința penală nr. 449 din 25 martie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara,

pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale.

Conform foii de carceră

și a mandatului de arestare din 1 februarie 1949, reclamantul U.S., condamnat pentru

crima de uneltire contra ordinei sociale, prev. de art. 209 C. pen., a fost arestat

la data de 7 decembrie 1948 și liberat la data de 27 februarie 1951, executând în

întregime pedeapsa de 2 ani închisoare, cu caracter politic.

Condamnarea suferită de

către reclamant constituie o condamnare cu caracter politic, conform art. 1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările pronunțate

în temeiul art. 209 C. pen.

Tribunalul a reținut că

Legea nr. 221/2009 nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, stabilind,

în art. 5 alin. (1), că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic,

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul

sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi,

obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

În lipsa unor alte criterii,

Tribunalul a apreciat că, la stabilirea și determinarea despăgubirilor cuvenite

pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării reclamantului, este

necesar a se avea în vedere durata de timp executată de 2 ani, 8 luni și 27 zile

închisoare, suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea la disprețul public,

atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei reclamantului, ca și consecințele

asupra familiei sale, a viitorului celor 2 copii.

Constatând că reclamantul

U.S. a suferit o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a concluzionat că, în condițiile în care un prejudiciu

moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume totale

de 20.000 euro, pentru întreg prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării,

este în măsură să constituie o reparație și, totodată, o satisfacție justă, echitabilă

și rezonabilă din partea Statului Român.

Împotriva sentinței civile

nr. 393 din 26 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad, a declarat apel pârâta D.G.F.P.

Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului

Român, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul

respingerii acțiunii cu privire la acordarea de daune morale, formulată de către

reclamant, ca fiind neîntemeiată și nedovedită, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului

despăgubirilor.

Prin decizia civilă

nr. 343/A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor

Publice, ca reprezentant al Statului Român; a schimbat, în parte, sentința civilă

atacată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului U.S. suma de

10.000 euro, echivalentă în RON la data plății, cu titlu de daune morale; a menținut,

în rest, dispozițiile sentinței civile atacate.

Curtea a constatat că

apelul este fondat, doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, celelalte

critici nefiind întemeiate.

Astfel, instanța de apel

a apreciat că nu se poate contesta faptul că, în perioada de 2 ani, 8 luni și 27

de zile, cât reclamantul a fost deținut ilegal, acesta a suportat o măsură care

i-a afectat demnitatea și a avut consecințe asupra familiei sale.

Împrejurarea că reclamantul

U.S. a beneficiat și de indemnizație lunară și de celelalte facilități prevăzute

de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu determină excluderea acestuia de la beneficiul

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 republicată, instanța trebuind

să țină seama, la stabilirea cuantumului despăgubirii, și de drepturile prevăzute

de legea menționată.

Nu este întemeiată susținerea

pârâtei apelante, în sensul că reclamantul trebuia să depună hotărârea de condamnare,

cu mențiunea „caracterului politic”, și nici cea referitoare la reconstituirea dosarului,

în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, având în vedere că, raportat la disp.art.

1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea reclamantului U.S., pentru

crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de disp.art. 209

C. pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Critica adusă hotărârii

privind cuantumul despăgubirilor a fost apreciată ca întemeiată.

S-a reținut corect că

prejudiciul moral suferit de reclamant este evident, astfel că acesta este îndreptățit

la despăgubirile prevăzute de disp.art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.

O.U.G. nr. 62/2010 a adus

modificări Legii nr. 221/2009, stabilind limite maxime ce nu pot fi depășite.

De asemenea, prin introducerea

unui nou alin., la art. 5 din lege, alin. (1

1

) au fost indicate, exemplificativ,

criterii ce trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale,

respectiv, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp ce s-a scurs

de la condamnare, consecințele negative produse în plan psihic, fizic și social

și măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G.

nr. 114/1999.

Raportat la aceste considerente,

în cauză, instanta de apel, a apreciat că se impune reducerea cuantumului despăgubirilor

acordate de prima instanță, până la suma de 10.000 euro, echivalentul în RON la

data plătii, acesta fiind maximul prevăzut de Legea nr. 221/2009 republicată, raportat

la probatoriul administrat în cauză.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea deciziei

civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor

formulate, pârâtul a arătat următoarele:

Instanța de apel, în mod

greșit, a respins susținerea pârâtei apelante, în sensul că reclamantul trebuia

să depună hotărârea de condamnare, cu mențiunea caracterului politic, în condițiile

în care această obligație îi revenea, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea

nr. 221/2009, la dosarul cauzei, neexistând depusă sentința nr. 449/1949.

Mai mult, așa cum prevede

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel avea obligația să dispună

reconstituirea dosarului, în care au fost pronunțate hotărârile de condamnare:

Instanța de apel nu a

ținut seama, la stabilirea cuantumului despăgubirii, și de drepturile prevăzute

de Decretul - Lege nr. 1189/1990, câtă vreme, la momentul acordării despăgubirilor,

nu a făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat, în condițiile în care

acesta a beneficiat, din data de 12 septembrie 1990, și beneficiază în continuare

de o indemnizație lunară de 548 RON/lună și de o serie de facilități prevăzute de

Decretul - Lege nr. 118/1990.

S-a învederat instanței

de recurs și faptul că, pentru perioada de detenție, reclamantul a beneficiat de

vechime în muncă, prin hotărârea nr. 235 din 12 septembrie 1990 a Comisiei pentru

aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990, care a fost depusă la dosarul cauzei.

În ceea ce privește consecințele

care s-au repercutat asupra vieții și evoluției reclamantului-intimat, acestea nu

sunt susținute de vreun document, fiind simple aprecieri ale instanței de apel.

Într-adevăr, stabilirea

prejudiciului moral este un atribut al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei,

dar acesta trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra stării de fapt, și nu una

pur formală și superficială, pentru a se stabili consecințele negative suferite

de cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate,

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a

fost afectată situația familială, profesională și socială, afectarea prestigiului

social.

În caz contrar, are loc

o greșită apreciere a cuantumului despăgubirilor, cum s-a întâmplat și în prezenta

cauză, deoarece stabilirea prejudiciului nu a avut la bază o apreciere rezonabilă,

pe baza

echității, nu este în legătură cu starea de fapt

existentă și nu este în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin

moral, susceptibile a înlocui valoarea de care reclamantul-intimat a fost privat.

De asemenea, nu este lipsit

de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp, de la data producerii

prejudiciului și până în prezent, 50 ani, deci nu se poate nega o atenuare semnificativă

a prejudiciului moral prin trecerea timpului.

S-a susținut că principiul

reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor

sume mari de bani. Mai mult, practica Curții Europene statuează, în baza principiului

restitutio in integrum, ca dauna suferită să fie reparată prin aceleași mijloace

prin care a fost produsă, respectiv o daună materială să fie reparată prin mijloace

materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoașterea și condamnare situației,

a fenomenului.

S-a învederat faptul că

despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva

decât să producă alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni, prin diminuarea

bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susținerii cheltuielilor

publice, prin lipsa fondurilor pentru susținerea sistemului public de sănătate,

de învățământ, de investiții publice, de care ar beneficia toți cetățenii țării,

ori repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.

S-a invocat faptul că

acțiunea a fost și este în continuare neîntemeiată, aspect confirmat prin Deciziile

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1354 din 20

octombrie 2010, ale căror considerente au fost citate.

Examinând decizia recurată,

prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta

Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Asupra motivului de recurs,

prin care se invocă faptul că nu există suficiente probe pentru demonstrarea prejudiciului

moral, întrucât nu a fost depusă, la dosar, hotărârea de condamnare, cu mențiunea

caracterului politic și nu s-a dispus reconstituirea dosarului, în care au fost

pronunțate hotărârile de condamnare, Înalta Curte apreciază că acesta nu se înscrie

în sfera motivelor de nelegalitate reglementate, în mod exhaustiv, de dispozițiile

art. 304 C. proc. civ., în actuala reglementare, ci vizează aspecte de netemeinicie,

în vederea stabilirii situației de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii în recurs.

Mai mult, înscrisurile

depuse la dosar nu au fost contestate, prin mijloacele legale specifice, în fata

instanțelor care a administrat aceste probe.

În același sens, instanța

apreciază că invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (când instanța, interpretând

greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit neîndoielnic

al acestuia) este improprie, întrucât acest text legal nu se referă, așa cum pretinde

recurentul, la cererea de chemare în judecată, aceasta neputând fi considerată act

juridic, în sensul de negotium, al cărui conținut sau înțeles să fi fost alterat

de instanța de apel și care să poată determina modificarea soluției pronunțate în

cauză.

Asupra motivului de recurs,

prin care se critică acordarea și cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine

următoarele:

Este unanim acceptat că,

în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce

poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale

au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează

componente ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la

onoare și demnitate).

Cu toate acestea, despăgubirea

bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție,

o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității,

cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul

său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale

este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui

caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele

îndurate.

Cuantificarea valorică,

materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în

virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și mijloace de natură nepatrimonială,

întrucât aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul

suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate.

De altfel, art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri,

ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter

politic.

O soluție de această natură

este, contrar susținerii recurentului, în concordanță și cu jurisprudența în materie

a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul

moral suportat prin condamnare și privare de libertate nelegală doar la constatarea

încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile,

ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii.

Recurentul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad a contestat și cuantumul

daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității.

Rezultă că ceea ce se

impută instanței de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor

morale, ci și dimensionarea acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile

în materie.

În acest context, se poate

observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni

de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului

moral, în raport de probe certe, și la necesitatea judecării cauzei în echitate,

cu respectarea proporționalității între prejudiciu suportat de persoana în cauză

și reparația acordată.

Recurentul nu arată, însă,

argumentele concrete, pentru care suma acordată de instanța de apel - 10.000 euro

- ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale

consacrate pentru determinarea prejudiciului moral - valorile lezate prin măsura

condamnării, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra reclamantului și a vieții

familiei sale - pe care instanța le-a apreciat în concret, în cauza supusă analizei.

Astfel, deși se referă

la criteriul echității recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile

comise de instanța de apel, în sensul nerespectării acestor principii și nu face

nicio referire la situația particulară a reclamantului.

Mai mult, deși critică

decizia, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate, recurentul

nu solicită diminuarea acestuia, cu eventuala indicare a unui cuantum, pe care l-ar

considera adecvat, ci solicită respingerea în întregime a acțiunii.

Tot astfel, argumentele

legate de afectarea sau absenta resurselor bugetare ce ar putea determina, în opinia

recurentului, neacordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suportat

de persoanele ce intră în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 202/2011 sunt simple

judecăți de valoare, ce nu se pot circumscrie unor motive de nelegalitate, pe care

instanța de recurs să fie obligată a le cenzura.

În acest context, recurentul

ignoră faptul că, prin adoptarea acestei legi de reparație, pe plan intern, voința

statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat, în acord cu rezoluția

din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Măsurile de eliminare

a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste și Declarația asupra Principiilor

de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția din 29 noiembrie 1985, acte

internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu pot

fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces

la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații

pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

În același sens, critica

privind împrejurarea că, la stabilirea cuantumului despăgubirii, nu s-a ținut seama

și de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, întrucât, la momentul

acordării despăgubirilor, instanța nu a făcut un calcul total al sumelor de care

a beneficiat, este, de asemenea, nefondată, câtă vreme chiar art. 5 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică și persoanelor cărora

le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar despăgubirile

acordate, deși, aparent, ating maximul stabilit de art. I pct. 1 din O.U.G. nr.

62/2010, acest articol a fost declarat neconstituțional, prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010, astfel încât, în principiu, se puteau redimensiona despăgubirile,

însă, în absenta recursului reclamantului, nu era admisibil să i se îngreuneze recurentului

situația în propria cale de atac (non reformatio in pejus), conform art. 296 teza

a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ.

Pe cale de consecință,

criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu pot determina modificarea

deciziei recurate, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea

de Apel Timișoara.

În ceea ce privește invocarea,

în conținutul motivelor de recurs, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, care ar lipsi de temei juridic cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantul U.S., Înalta Curte va expune următoarele considerații:

Susținerea caracterului

nelegal al soluției cu referire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, în funcție de care, dispărând temeiul juridic al pretenției, acțiunea

ar fi trebuit respinsă, nu poate fi primită atât din perspectiva normelor interne,

cât și a celor convenționale.

Astfel, la data adoptării

soluției în apel – 12 octombrie 2010, decizia Curții Constituționale nu fusese dată

publicității, publicarea acesteia în M. Of. fiind ulterioară (a se vedea M. Of.

nr. 761/15 noiembrie 2010).

Or, potrivit art. 147

alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, de la data publicării lor în M. Of.

Aceleași prevederi sunt

preluate în art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale.

Prin critica formulată

însă, recurentul-pârât tinde la un control de legalitate, prin prisma efectelor

unei decizii a organului jurisdicțional constituțional, inexistentă la data judecății

în apel.

În acest context, trebuie

subliniat că, în calea extraordinară de atac a recursului, cenzura de legalitate

vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluționării apelului.

Aceasta, întrucât, în absența unei devoluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea

unei situații juridice noi, care să poată fi rezolvată din perspectiva altui cadru

normativ, apărut ulterior pronunțării soluției definitive din apel, prin declararea

neconstituționalității textului care reprezenta temeiul juridic al pretențiilor

deduse judecății.

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, au fost

declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În acest context, este

cert faptul că efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamant, și pentru

orice alt solicitant aflat în situația acestuia, sunt defavorabile, deoarece suprimă,

practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea

acestei decizii de către prezenta instanță se privește de către instanța de recurs

ca fiind incompatibilă cu art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european, articole ce

vor genera o analiză pe branșe distincte, analiza de convenționalitate ce intră

în competenta instanței de recurs, conform statuărilor Curții Europene a Drepturilor

Omului din cauza Dumitru Popescu contra României (nr. 2), hotărârea din 26 aprilie

2007 (a se vedea, în acest sens, par.

101, 102 și 103

din hotărâre, care se citesc după cum urmează: 101. În cauza de față, Curtea observa

că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial București, ce a statuat

în primă instanță, a refuzat sa trimită Curții Constituționale, în vederea soluționării,

excepția de neconstituționalitate a art. 911 C. proc. pen., această omisiune a fost

rectificată în apel, după ce Curtea Militara de Apel a sesizat instanța constituțională

cu excepția invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea

legislației naționale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor

telefonice, cu art. 8 [parag. (32) de mai sus]. Or, prin Decizia din 3 februarie

2000, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale

în cauza cu art. 8 din Convenție și cu principiile care se degaja din jurisprudența

Curții în materie.

concluzie este în contradicție, desigur, cu aprecierile Curții enunțate in parag.

84 și 85, însă, oricât de regretabilă ar fi această situație, trebuie totuși să

reamintim că, în general, nu este de datoria Curții să analizeze erorile de fapt

sau de drept pretins comise de o instanță internă. (…) Acest aspect este valabil

și în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței

Curții de către judecătorul constituțional național.

în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproș la

adresa instanțelor naționale sesizate sa analizeze temeinicia acuzației penale îndreptate

împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea

legislației naționale cu art. 8 din Convenție, Curtea apreciază ca un sistem bazat

pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor

naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat

de Convenție și de protocoalele sale adiționale. Nu este lipsit de importanța să

reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004, Comitetul

Miniștrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenției făceau parte integrantă

din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implica obligația

pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le

preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără

să fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor).

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, „Orice persoană fizică

sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit

de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute

de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri” din

textul menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale,

ci și asupra altor drepturi și interese, care constituie active, și pot fi considerate

„bunuri”, în sensul autonom al acestei dispoziții.

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv

creanțe, în temeiul cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță

legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea

de „speranță legitimă”, Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial

vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”,

în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în

dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine

stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).

Prin urmare, persoanele

care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, și, în special, cele

care suportaseră o condamnare pe care însăși legea o definește ca având caracter

politic, aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod

legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile

și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând

chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri

pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o

jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantul

a formulat acțiunea la 15 februrie 2010,

în consecință,

în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind,

astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5

alin. (1) lit. a) din actul normativ.

Acesta a solicitat despăgubiri

pentru o condamnare, căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic, fără

să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței,

iar instanțele au verificat și confirmat, în cauză, îndeplinirea cerințelor legale,

de către reclamant, pentru a obține despăgubiri, hotărârea pronunțată, în apel,

anterior publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

reprezentând ea însăși o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă

a reclamantului de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege,

drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege,

de instanțele judecătorești, elementul de diversitate a soluțiilor pronunțate în

cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor acordate cu titlu

despăgubiri.

Toate aceste elemente

conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantului de a avea șanse de succes

în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual.

Dreptul la respectarea

bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol, nu este unul absolut, autoritățile

statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile

tezei a II-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede

că: „Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile

pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general...”.

Prin urmare, art. 1 conține

nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două

principii, care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea

privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării

acestui drept, în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a analizat, pe cale jurisprudențială, și limitările de facto, care pot determina

atingerea substanței dreptului, și care, deși sunt adoptate pentru realizarea unui

interes general, nu trebuie, în aceeași măsură ca și limitările de jure, să determine

golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1

din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu

reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, și anume, privarea

să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie

conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea

principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării

drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea

unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității

enunțat.

Decizia Curții Constituționale

nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of. – 15 noiembrie 2010, devine general

obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării

de

proprietate, impus de Primul Protocol adițional

la Convenție, deoarece noțiunea de lege, proprie Convenției, nu trebuie privită

în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative

adoptate de Parlament. În sensul convențional, legea reprezintă orice normă obligatorie

și generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Mai trebuie adăugat că,

potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată,

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile

și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M.

Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă

puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea

este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent, se poate

constata că nu s-a intervenit, în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, conform celor

reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai

produce efecte juridice.

Pentru cei care sunt beneficiarii

unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci,

ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei

Curții Constituționale în cursul soluționării cauzei, după pronunțarea unei hotărâri

de recunoaștere a dreptului, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar

conduce la o privare de proprietate, înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea

persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării

îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri,

în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși substanța dreptului la despăgubiri,

deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarului, și aceasta fără

să se acorde nicio compensație în schimb, sau, cel puțin, să se prevadă, pentru

viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

În consecință, instanța

de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există indemnizarea corespunzătoare,

proporțională a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile convenționale.

Dacă s-ar putea considera,

astfel cum susține recurentul, că interesul general avut în vedere la adoptarea

deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului

român, care impune anumite restricții bugetare, pe toate palierele, în niciun caz,

nu se poate reține că este respectat, în cauză, criteriul de proporționalitate enunțat

mai sus.

În concluzie, aplicând,

în recurs, decizia Curții Constituționale, față de persoane cărora li s-a recunoscut

dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii

acțiunii reclamantului, ar echivala cu o privare de bun, fără plata unui echivalent,

ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în

discuție ar determina, în opinia instanței de recurs, și încălcarea art. 6 din C.E.D.O.,

din perspectiva dreptului de acces la o instanță.

Art. 6 garantează dreptul

fiecărei persoane de a avea acces la un Tribunal independent și imparțial, drept

care trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil

de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să

respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze

substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții

Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția

legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală),

în această etapă procesuală și în contextul judiciar enunțat, ar însemna o ingerință

în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care nu asigură un

raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial,

pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții

Constituționale, în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată

mai sus, ar lipsi, practic, pe reclamant, în absența oricărei culpe procesuale din

partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă

este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În același sens, aplicarea

Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, adoptată de Curtea Constituțională ar putea

determina și afectarea art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În esență, dreptul la

nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția, protejează persoanele fizice

și juridice, aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament

diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște

(în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6).

Textul de lege impune

să se cerceteze dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge

sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv

dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională

a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor,

conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane

care, deși se afla în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit.

Prin prisma argumentului

de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă

de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia,

dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și

mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor

interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre

de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu

cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura

de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei menționate,

proceselor aflate în curs, determină o discriminare, în ipoteza a două acțiuni introduse

la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere

al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată

prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza

apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală

a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate argumentele

prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față,

de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât

privind respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii și absenței

unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse și recunoscute reclamantului,

printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu există motive de modificare sau casare ale deciziei atacate,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 343A din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 343A din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 septembrie 2011.