ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6007/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad, sub nr. 870/108/2010, reclamantul U.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Arad, solicitând instanței constatarea caracterului politic al condamnării sale la 2 ani închisoare corecțională, 2.000 RON amendă corecțională și un an interdicție corecțională și obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 500.000 euro. Prin sentința civilă nr. 393 din 26 mai 2010, Tribunalul Arad, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamant U.S., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar D.G.F.P.

Arad. A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantului suma de 20.000 euro, sau echivalent în RON, la cursul Băncii Naționale a României, în ziua plății, fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 449 din 25 martie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, în Dosar nr. 2481/1948, reclamantul U.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecțională, 2.000 RON amendă corecțională și 1 an interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale prev. de art. 209 alin. (2) lit. e)., f) C. pen. combinat cu art. 157 C. pen. Sentința a rămas definitivă, prin respingerea recursului, prin decizia penală nr. 358 din 11 februarie 1950 a Curții Militare de Casație și Justiție.

Prin sentința penală nr. 476 din 9 mai 1966 a Tribunalului Popular al Raionului Arad, a fost admisă cererea de reabilitare formulată de petentul U.S., cu privire la condamnarea suferită prin sentința penală nr. 449 din 25 martie 1949, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale. Conform foii de carceră și a mandatului de arestare din 1 februarie 1949, reclamantul U.S., condamnat pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, prev. de art. 209 C. pen., a fost arestat la data de 7 decembrie 1948 și liberat la data de 27 februarie 1951, executând în întregime pedeapsa de 2 ani închisoare, cu caracter politic. Condamnarea suferită de către reclamant constituie o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care face trimitere la condamnările pronunțate în temeiul art. 209 C. pen.

Tribunalul a reținut că Legea nr. 221/2009 nu conferă criterii de determinare a prejudiciului moral, stabilind, în art. 5 alin. (1), că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

În lipsa unor alte criterii, Tribunalul a apreciat că, la stabilirea și determinarea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării reclamantului, este necesar a se avea în vedere durata de timp executată de 2 ani, 8 luni și 27 zile închisoare, suferințele fizice și psihice îndurate, expunerea la disprețul public, atingerea gravă adusă onoarei și demnității persoanei reclamantului, ca și consecințele asupra familiei sale, a viitorului celor 2 copii. Constatând că reclamantul U.S. a suferit o condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a concluzionat că, în condițiile în care un prejudiciu moral poate fi reparat prin plata unei sume de bani, acordarea unei sume totale de 20.000 euro, pentru întreg prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării, este în măsură să constituie o reparație și, totodată, o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea Statului Român.

Împotriva sentinței civile nr. 393 din 26 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Arad, a declarat apel pârâta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii cu privire la acordarea de daune morale, formulată de către reclamant, ca fiind neîntemeiată și nedovedită, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor. Prin decizia civilă nr. 343/A din 12 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Arad, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român; a schimbat, în parte, sentința civilă atacată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului U.S.

suma de 10.000 euro, echivalentă în RON la data plății, cu titlu de daune morale; a menținut, în rest, dispozițiile sentinței civile atacate. Curtea a constatat că apelul este fondat, doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, celelalte critici nefiind întemeiate. Astfel, instanța de apel a apreciat că nu se poate contesta faptul că, în perioada de 2 ani, 8 luni și 27 de zile, cât reclamantul a fost deținut ilegal, acesta a suportat o măsură care i-a afectat demnitatea și a avut consecințe asupra familiei sale. Împrejurarea că reclamantul U.S. a beneficiat și de indemnizație lunară și de celelalte facilități prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu determină excluderea acestuia de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009 republicată, instanța trebuind să țină seama, la stabilirea cuantumului despăgubirii, și de drepturile prevăzute de legea menționată.

Nu este întemeiată susținerea pârâtei apelante, în sensul că reclamantul trebuia să depună hotărârea de condamnare, cu mențiunea „caracterului politic”, și nici cea referitoare la reconstituirea dosarului, în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, având în vedere că, raportat la disp.art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea reclamantului U.S., pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de disp.art. 209 C. pen., constituie de drept condamnare cu caracter politic. Critica adusă hotărârii privind cuantumul despăgubirilor a fost apreciată ca întemeiată. S-a reținut corect că prejudiciul moral suferit de reclamant este evident, astfel că acesta este îndreptățit la despăgubirile prevăzute de disp.art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010. O.U.G. nr. 62/2010 a adus modificări Legii nr. 221/2009, stabilind limite maxime ce nu pot fi depășite. De asemenea, prin introducerea unui nou alin., la art. 5 din lege, alin. (1 1 ) au fost indicate, exemplificativ, criterii ce trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, respectiv, durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp ce s-a scurs de la condamnare, consecințele negative produse în plan psihic, fizic și social și măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 114/1999.

Raportat la aceste considerente, în cauză, instanta de apel, a apreciat că se impune reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, până la suma de 10.000 euro, echivalentul în RON la data plătii, acesta fiind maximul prevăzut de Legea nr. 221/2009 republicată, raportat la probatoriul administrat în cauză. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, schimbarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele: Instanța de apel, în mod greșit, a respins susținerea pârâtei apelante, în sensul că reclamantul trebuia să depună hotărârea de condamnare, cu mențiunea caracterului politic, în condițiile în care această obligație îi revenea, potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009, la dosarul cauzei, neexistând depusă sentința nr. 449/1949.

Mai mult, așa cum prevede art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel avea obligația să dispună reconstituirea dosarului, în care au fost pronunțate hotărârile de condamnare: Instanța de apel nu a ținut seama, la stabilirea cuantumului despăgubirii, și de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 1189/1990, câtă vreme, la momentul acordării despăgubirilor, nu a făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat, în condițiile în care acesta a beneficiat, din data de 12 septembrie 1990, și beneficiază în continuare de o indemnizație lunară de 548 RON/lună și de o serie de facilități prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990. S-a învederat instanței de recurs și faptul că, pentru perioada de detenție, reclamantul a beneficiat de vechime în muncă, prin hotărârea nr. 235 din 12 septembrie 1990 a Comisiei pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990, care a fost depusă la dosarul cauzei.

În ceea ce privește consecințele care s-au repercutat asupra vieții și evoluției reclamantului-intimat, acestea nu sunt susținute de vreun document, fiind simple aprecieri ale instanței de apel. Într-adevăr, stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, dar acesta trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra stării de fapt, și nu una pur formală și superficială, pentru a se stabili consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, afectarea prestigiului social.

În caz contrar, are loc o greșită apreciere a cuantumului despăgubirilor, cum s-a întâmplat și în prezenta cauză, deoarece stabilirea prejudiciului nu a avut la bază o apreciere rezonabilă, pe baza echității, nu este în legătură cu starea de fapt existentă și nu este în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, susceptibile a înlocui valoarea de care reclamantul-intimat a fost privat. De asemenea, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp, de la data producerii prejudiciului și până în prezent, 50 ani, deci nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului. S-a susținut că principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea, cu titlu de despăgubiri, a unor sume mari de bani.

Mai mult, practica Curții Europene statuează, în baza principiului restitutio in integrum, ca dauna suferită să fie reparată prin aceleași mijloace prin care a fost produsă, respectiv o daună materială să fie reparată prin mijloace materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoașterea și condamnare situației, a fenomenului. S-a învederat faptul că despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva decât să producă alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni, prin diminuarea bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susținerii cheltuielilor publice, prin lipsa fondurilor pentru susținerea sistemului public de sănătate, de învățământ, de investiții publice, de care ar beneficia toți cetățenii țării, ori repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.

S-a invocat faptul că acțiunea a fost și este în continuare neîntemeiată, aspect confirmat prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1354 din 20 octombrie 2010, ale căror considerente au fost citate. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede: Asupra motivului de recurs, prin care se invocă faptul că nu există suficiente probe pentru demonstrarea prejudiciului moral, întrucât nu a fost depusă, la dosar, hotărârea de condamnare, cu mențiunea caracterului politic și nu s-a dispus reconstituirea dosarului, în care au fost pronunțate hotărârile de condamnare, Înalta Curte apreciază că acesta nu se înscrie în sfera motivelor de nelegalitate reglementate, în mod exhaustiv, de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., în actuala reglementare, ci vizează aspecte de netemeinicie, în vederea stabilirii situației de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii în recurs. Mai mult, înscrisurile depuse la dosar nu au fost contestate, prin mijloacele legale specifice, în fata instanțelor care a administrat aceste probe. În același sens, instanța apreciază că invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia) este improprie, întrucât acest text legal nu se referă, așa cum pretinde recurentul, la cererea de chemare în judecată, aceasta neputând fi considerată act juridic, în sensul de negotium, al cărui conținut sau înțeles să fi fost alterat de instanța de apel și care să poată determina modificarea soluției pronunțate în cauză.

Asupra motivului de recurs, prin care se critică acordarea și cuantumul daunelor morale, Înalta Curte retine următoarele: Este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate). Cu toate acestea, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei, aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care, fizic, nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate. Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și mijloace de natură nepatrimonială, întrucât aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate.

De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic. O soluție de această natură este, contrar susținerii recurentului, în concordanță și cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu limitează reparația pentru prejudiciul moral suportat prin condamnare și privare de libertate nelegală doar la constatarea încălcării Convenției, ci recunoaște și dreptul la despăgubiri bănești echitabile, ce nu poate îmbrăca aspectul unei despăgubiri derizorii. Recurentul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Arad a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității. Rezultă că ceea ce se impută instanței de apel nu este doar ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci și dimensionarea acestor daune, prin raportare la criteriile aplicabile în materie. În acest context, se poate observa că cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral, în raport de probe certe, și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității între prejudiciu suportat de persoana în cauză și reparația acordată.

Recurentul nu arată, însă, argumentele concrete, pentru care suma acordată de instanța de apel - 10.000 euro - ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral - valorile lezate prin măsura condamnării, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra reclamantului și a vieții familiei sale - pe care instanța le-a apreciat în concret, în cauza supusă analizei. Astfel, deși se referă la criteriul echității recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel, în sensul nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația particulară a reclamantului. Mai mult, deși critică decizia, sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate, recurentul nu solicită diminuarea acestuia, cu eventuala indicare a unui cuantum, pe care l-ar considera adecvat, ci solicită respingerea în întregime a acțiunii.

Tot astfel, argumentele legate de afectarea sau absenta resurselor bugetare ce ar putea determina, în opinia recurentului, neacordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suportat de persoanele ce intră în sfera de aplicabilitate a Legii nr. 202/2011 sunt simple judecăți de valoare, ce nu se pot circumscrie unor motive de nelegalitate, pe care instanța de recurs să fie obligată a le cenzura.

În acest context, recurentul ignoră faptul că, prin adoptarea acestei legi de reparație, pe plan intern, voința statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat, în acord cu rezoluția din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin rezoluția din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

În același sens, critica privind împrejurarea că, la stabilirea cuantumului despăgubirii, nu s-a ținut seama și de drepturile prevăzute de Decretul - Lege nr. 118/1990, întrucât, la momentul acordării despăgubirilor, instanța nu a făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat, este, de asemenea, nefondată, câtă vreme chiar art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, că legea se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, iar despăgubirile acordate, deși, aparent, ating maximul stabilit de art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, acest articol a fost declarat neconstituțional, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, astfel încât, în principiu, se puteau redimensiona despăgubirile, însă, în absenta recursului reclamantului, nu era admisibil să i se îngreuneze recurentului situația în propria cale de atac (non reformatio in pejus), conform art. 296 teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ. Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu pot determina modificarea deciziei recurate, în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor fixat de Curtea de Apel Timișoara. În ceea ce privește invocarea, în conținutul motivelor de recurs, a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care ar lipsi de temei juridic cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul U.S., Înalta Curte va expune următoarele considerații: Susținerea caracterului nelegal al soluției cu referire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în funcție de care, dispărând temeiul juridic al pretenției, acțiunea ar fi trebuit respinsă, nu poate fi primită atât din perspectiva normelor interne, cât și a celor convenționale.

Astfel, la data adoptării soluției în apel – 12 octombrie 2010, decizia Curții Constituționale nu fusese dată publicității, publicarea acesteia în M. Of. fiind ulterioară (a se vedea M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010). Or, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, de la data publicării lor în M. Of. Aceleași prevederi sunt preluate în art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Prin critica formulată însă, recurentul-pârât tinde la un control de legalitate, prin prisma efectelor unei decizii a organului jurisdicțional constituțional, inexistentă la data judecății în apel.

În acest context, trebuie subliniat că, în calea extraordinară de atac a recursului, cenzura de legalitate vizează corecta aplicare a normei juridice existente la data soluționării apelului. Aceasta, întrucât, în absența unei devoluări a fondului, nu se poate ajunge la stabilirea unei situații juridice noi, care să poată fi rezolvată din perspectiva altui cadru normativ, apărut ulterior pronunțării soluției definitive din apel, prin declararea neconstituționalității textului care reprezenta temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

În acest context, este cert faptul că efectele deciziei Curții Constituționale pentru reclamant, și pentru orice alt solicitant aflat în situația acestuia, sunt defavorabile, deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, astfel încât aplicarea acestei decizii de către prezenta instanță se privește de către instanța de recurs ca fiind incompatibilă cu art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european, articole ce vor genera o analiză pe branșe distincte, analiza de convenționalitate ce intră în competenta instanței de recurs, conform statuărilor Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Dumitru Popescu contra României (nr. 2), hotărârea din 26 aprilie 2007 (a se vedea, în acest sens, par. 101, 102 și 103 din hotărâre, care se citesc după cum urmează: 101. În cauza de față, Curtea observa că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial București, ce a statuat în primă instanță, a refuzat sa trimită Curții Constituționale, în vederea soluționării, excepția de neconstituționalitate a art. 911 C. proc.

pen., această omisiune a fost rectificată în apel, după ce Curtea Militara de Apel a sesizat instanța constituțională cu excepția invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislației naționale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu art. 8 [parag. (32) de mai sus]. Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituțională a ajuns la concluzia compatibilității legii naționale în cauza cu art. 8 din Convenție și cu principiile care se degaja din jurisprudența Curții în materie. 102. Această concluzie este în contradicție, desigur, cu aprecierile Curții enunțate in parag. 84 și 85, însă, oricât de regretabilă ar fi această situație, trebuie totuși să reamintim că, în general, nu este de datoria Curții să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă.

(…) Acest aspect este valabil și în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenței Curții de către judecătorul constituțional național. 103. În măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproș la adresa instanțelor naționale sesizate sa analizeze temeinicia acuzației penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislației naționale cu art. 8 din Convenție, Curtea apreciază ca un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale.

Nu este lipsit de importanța să reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004, Comitetul Miniștrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenției făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implica obligația pentru judecătorul național de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor). Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri” din textul menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci și asupra altor drepturi și interese, care constituie active, și pot fi considerate „bunuri”, în sensul autonom al acestei dispoziții. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora, reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept. Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c. Slovaciei, parag.

52). Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, și, în special, cele care suportaseră o condamnare pe care însăși legea o definește ca având caracter politic, aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne. De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor. În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamantul a formulat acțiunea la 15 februrie 2010, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

Acesta a solicitat despăgubiri pentru o condamnare, căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic, fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței, iar instanțele au verificat și confirmat, în cauză, îndeplinirea cerințelor legale, de către reclamant, pentru a obține despăgubiri, hotărârea pronunțată, în apel, anterior publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, reprezentând ea însăși o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a reclamantului de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege, drept recunoscut constant, în măsura îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, de instanțele judecătorești, elementul de diversitate a soluțiilor pronunțate în cauze similare/identice constituindu-l doar cuantumul sumelor acordate cu titlu despăgubiri.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, speranța legitimă a reclamantului de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întocmai ca și un bun actual. Dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Primul Protocol, nu este unul absolut, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat. În acest sens, se prevede că: „Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general...”.

Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii, care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept, în conformitate cu interesul general. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, pe cale jurisprudențială, și limitările de facto, care pot determina atingerea substanței dreptului, și care, deși sunt adoptate pentru realizarea unui interes general, nu trebuie, în aceeași măsură ca și limitările de jure, să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale. În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității enunțat. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în M. Of.

– 15 noiembrie 2010, devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece noțiunea de lege, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament. În sensul convențional, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal. Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în M. Of., dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională. Până în prezent, se poate constata că nu s-a intervenit, în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, conform celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cursul soluționării cauzei, după pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere a dreptului, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate, înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale. Cum privarea de despăgubiri, în acest caz, ar fi totală, ea ar afecta însăși substanța dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile ar dispărea din patrimoniul beneficiarului, și aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb, sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

În consecință, instanța de recurs apreciază că, în această ipoteză, nu există indemnizarea corespunzătoare, proporțională a titularului dreptului, în sensul impus de dispozițiile convenționale. Dacă s-ar putea considera, astfel cum susține recurentul, că interesul general avut în vedere la adoptarea deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare, pe toate palierele, în niciun caz, nu se poate reține că este respectat, în cauză, criteriul de proporționalitate enunțat mai sus. În concluzie, aplicând, în recurs, decizia Curții Constituționale, față de persoane cărora li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantului, ar echivala cu o privare de bun, fără plata unui echivalent, ceea ce ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuție ar determina, în opinia instanței de recurs, și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva dreptului de acces la o instanță. Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la un Tribunal independent și imparțial, drept care trebuie să fie efectiv, deși nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), în această etapă procesuală și în contextul judiciar enunțat, ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantului la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese. Aplicarea deciziei Curții Constituționale, în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, ar lipsi, practic, pe reclamant, în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În același sens, aplicarea Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010, adoptată de Curtea Constituțională ar putea determina și afectarea art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14 din Convenția, protejează persoanele fizice și juridice, aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6). Textul de lege impune să se cerceteze dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se afla în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantului, o hotărâre de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu, în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei menționate, proceselor aflate în curs, determină o discriminare, în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.). Pentru toate argumentele prezentate în precedent, nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât privind respingerea acțiunii, ca urmare a aplicării acestei decizii și absenței unei baze legale pentru realizarea drepturilor pretinse și recunoscute reclamantului, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de modificare sau casare ale deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 343A din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 343A din 12 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 septembrie 2011.