ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3161/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 2423/108 din 23

iunie 2008, reclamantul C.C. a chemat în judecată pârâtul Statul Român și a

solicitat obligarea pârâtului la 100.000 euro, reprezentând despăgubiri morale

și materiale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost

arestat de securitate la 22 ianuarie 1955 și apoi condamnat de către Tribunalul

Militar Timișoara la 1 an și 6 luni închisoare pentru injurie rasială.

În drept, conform precizării de la fila 13, a invocat

art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 504 C. proc. pen.

și art. 998 și 999 C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 839 din 6 noiembrie 2008,

pronunțată în Dosarul nr. 2423/108/2008, Tribunalul Arad a respins ca prescrisă

acțiunea formulată de reclamantul C.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, în raport cu dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 8 din

Decretul nr. 167/1958.

A mai reținut prima instanță că art. 504 C. proc. pen. nu

se aplică în cauză, întrucât nu există o hotărâre judecătorească de achitare.

Pe de altă parte, a reținut că reclamantul beneficiază de măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.

Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat

de Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 156 din 11 iunie 2009.

Prin decizia civilă nr. 1249 din 25 februarie 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamant, a casat

ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond. Instanța

supremă a reținut că cele două instanțe nu s-au pronunțat pe temeiurile de

drept invocate de reclamant.

Cauza a fost din nou înregistrată la Tribunalul Arad

sub același nr. 2423/108/2009.

Prin precizarea de acțiune de la 21 octombrie 2010,

reclamantul a indicat ca temei de drept și Legea nr. 221/2009 și a majorat

cuantumul pretențiilor la 1.000.000 euro.

În rejudecare, prin Sentința civilă nr. 795 din 23

noiembrie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

reclamantul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 174 din 25 martie 1955,

pentru delictul de injurie rasială, ceea ce atrage incidența art. 7 din Legea

nr. 221/2009, în sensul că persoanele care au fost condamnate pentru astfel de

delicte sunt excluse de la beneficiul legii.

Referitor la pretențiile formulate de reclamant

potrivit art. 504 C. proc. pen. raportat la prev. art. 998-999 C. civ.,

tribunalul a apreciat că, potrivit actelor de la dosar, delictul pentru care a

fost condamnat reclamantul nu atrage răspunderea statului întrucât nu a fost

pronunțată o decizie definitivă de achitare.

Prin decizia civilă nr. 831/ A din 27 aprilie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul declarat de

reclamant.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

În mod corect prima instanță a reținut că în cauză nu

sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 504 C. proc. pen. pentru acordarea despăgubirilor,

reclamantul nefiind achitat printr-o hotărâre definitivă pentru fapta pentru

care fusese condamnat.

Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale nu

prezintă relevanță în cauză, întrucât nu înlătură obligativitatea existenței

unei hotărâri definitive de achitare, ci consideră neconstituțional art. 504 C.

proc. pen. doar în măsura în care limitează cazurile de eroare judiciară.

În ceea ce privește însă aplicabilitatea în cauză a

Legii nr. 221/2009, pe care reclamantul a invocat-o ca temei juridic al

acțiunii prin precizarea din 21 octombrie 2010, în mod greșit prima instanță a

reținut că reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 7 din Legea nr.

221/2009, fiind exceptat de la beneficiul acestei legi. Fapta pentru care

reclamantul a fost condamnat era prevăzută de art. 327 bis din C. pen. din

1936, fiind inclusă printre condamnările care au de drept caracter politic,

conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 211/2009.

Pe de altă parte însă, reclamantul nu poate beneficia

de despăgubirile morale reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, întrucât acest text legal a fost declarat neconstituțional prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie

publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea

acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu se poate reține nici că reclamantul avea, anterior

deciziei Curții Constituționale un „bun

”

în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre

definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța

fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și

legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.7 și 9

C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor anterioare

și admiterea acțiunii.

Arată că decizia atacată este nelegală întrucât

condamnarea suferită este inclusă printre condamnările care au de drept

caracter politic conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Apreciază că instanța nu a făcut o analiză temeinică a probelor și a

prejudiciului moral suferit.

Detaliază repercusiunile pe care condamnarea suferită

le-a avut asupra propriei persoane, a familiei și a relațiilor socio-umane în

generai.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de

recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:

Deși recurentul a indicat drept motive de nelegalitate

ale deciziei recurate art.304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat

nicio critică susceptibilă de încadrare în dispozițiile art.304 pct.7 din cod,

analiza susținerilor sale fiind posibilă doar din perspectiva art.304 pct.9 C.

proc. civ. Dat fiind actuala structură a motivelor de nelegalitate, nu va fi

supusă analizei nici susținerea reclamantului potrivit căreia instanța nu ar fi

analizat probele dosarului.

Problema de drept care se pune în speță nu este cea a

îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai

poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în

Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile

din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al

României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. l lit. a) teza I din Legea

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009,

aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios

constituțional,

urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism

normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din

punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește,

arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale

europene nu i le legitimează.

Față de cele ce preced, criticile reclamantului nu

întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul

va fi respins ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii

atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

C.C. împotriva deciziei nr. 831/ A din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.