ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 363 din 18 mai 2010 a Tribunalului Arad a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul B.G., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral și a fost respins restul pretențiilor reclamantului Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 4 din 3 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timișoara, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională, 4.000 lei amendă corecțională și confiscarea averii, în baza art. 267 C. pen.

pentru delictul de trecere frauduloasă a frontierei, săvârșit în noaptea de 18 din 19 mai 1949, fiind arestat în perioada 29 iulie 1949 - 28 iulie 1952. Instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009, constatând că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte sub aspectul dreptului său de a beneficia de despăgubirile morale. Împotriva hotărârii au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar decizia civilă nr. 198/A/14 februarie 2011 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul reclamantului și a admis apelul declarat de pârât, schimbând în consecință, sentința, în sensul respingerii acțiunii în totalitate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu prioritate, incidența efectelor deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra temeiului juridic al pretențiilor reclamantului. Astfel, s-a constatat că potrivit deciziei menționate, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, constatându-se că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile instanței constituționale au caracter obligatoriu erga omnes iar în raport de aceste efecte pe care le produc și la speță, temeiul juridic al acțiunii reclamantului nu mai subzistă.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant care a susținut că în mod greșit instanța de apel a invocat dispozițiile deciziei Curții Constituționale, fără să țină seama de argumentele aduse de parte în fața instanței de fond pentru admiterea acțiunii. - De asemenea, instanța de apel nu a avut în vedere nici precizările depuse de reclamant la termenul la care a avut loc judecata apelului și în care, în subsidiar față de textul de lege declarat neconstituțional, au fost indicate și alte prevederi legale care i-ar fi justificat reclamantului pretențiile. - Recurentul a reiterat aspecte de fapt ale pricinii, subliniind suferințele fizice și psihice generate de condamnarea politică. Recursul este nefondat.

În speță, aspectul care s-a impus analizei jurisdicționale cu prioritate, fiind determinat ca atare de către instanța de apel, a fost cel legat de existența juridică a textului de lege care a constituit temei juridic al pretențiilor reclamantului și în ce măsură acesta mai poate fi aplicat cauzei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional printr-un control a posteriori de constituționalitate (potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010). Față de dispoz.

art. 147 alin. (1) din Constituție („dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale”) și ale alin. (4) din același articol („deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”), instanța de apel a constatat, în mod corect, că acțiunea dedusă judecății a rămas lipsită de fundament.

De altfel, această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce este inadmisibil.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu exista însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul pretins spre valorificare. Totodată, se constată că prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține nici că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. - Susținerea recurentului, potrivit căreia instanța ar fi trebuit să ia în considerare textele de lege pe care le-a indicat la momentul dezbaterii apelului (și care ar fi venit în completarea Legii nr. 221/2009, justificându-i astfel pretențiile în continuare) este nefundamentată juridic, întrucât ignoră dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., care interzic schimbarea cauzei acțiunii în calea de atac a apelului. - În ce privește reiterarea elementelor de fapt ale pricinii, ele nu sunt susceptibile de încadrare în vreun motiv de recurs care să fie supus analizei, față de specificul acestei căi de atac, care nu permite devoluarea fondului, ci realizarea doar a controlului de legalitate, în condițiile strict și limitativ reglementate de dispozițiile procedurale. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 198/ A din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.