ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 379/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 363 din 18 mai 2010

a Tribunalului Arad a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul B.G.,

în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantului suma de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

moral și a fost respins restul pretențiilor reclamantului

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 4 din 3 ianuarie

1950 a Tribunalului Militar Timișoara, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa

de 3 ani închisoare corecțională, 4.000 lei amendă corecțională și confiscarea

averii, în baza art. 267 C. pen. pentru delictul de trecere frauduloasă a

frontierei, săvârșit în noaptea de 18 din 19 mai 1949, fiind arestat în perioada

29 iulie 1949 - 28 iulie 1952.

Instanța a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009,

constatând că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte sub aspectul

dreptului său de a beneficia de despăgubirile morale.

Împotriva hotărârii

au declarat apel reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, iar  decizia civilă nr. 198/A/14 februarie 2011 Curtea de Apel

Timișoara a respins apelul reclamantului și a admis apelul declarat de pârât,

schimbând în consecință, sentința, în sensul respingerii acțiunii în

totalitate.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut cu prioritate, incidența efectelor deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra temeiului juridic al pretențiilor

reclamantului.

Astfel, s-a constatat

că potrivit deciziei menționate, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, constatându-se că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile

instanței constituționale au caracter obligatoriu erga omnes iar în raport de

aceste efecte pe care le produc și la speță, temeiul juridic al acțiunii

reclamantului nu mai subzistă.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către reclamant care a susținut că în mod greșit instanța

de apel a invocat dispozițiile deciziei Curții Constituționale, fără să țină

seama de argumentele aduse de parte în fața instanței de fond pentru admiterea

acțiunii.

- De asemenea,

instanța de apel nu a avut în vedere nici precizările depuse de reclamant la

termenul la care a avut loc judecata apelului și în care, în subsidiar față de

textul de lege declarat neconstituțional, au fost indicate și alte prevederi

legale care i-ar fi justificat reclamantului pretențiile.

- Recurentul a

reiterat aspecte de fapt ale pricinii, subliniind suferințele fizice și psihice

generate de condamnarea politică.

Recursul este

nefondat.

În speță, aspectul

care s-a impus analizei jurisdicționale cu prioritate, fiind determinat ca

atare de către instanța de apel, a fost cel legat de existența juridică a

textului de lege care a constituit temei juridic al pretențiilor reclamantului

și în ce măsură acesta mai poate fi aplicat cauzei, în condițiile în care a

fost declarat neconstituțional printr-un control a posteriori de

constituționalitate (potrivit deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010).

Față de dispoz. art. 147

alin. (1) din Constituție („dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale”) și ale alin. (4) din același articol („deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”),

instanța de apel a constatat, în mod corect, că acțiunea dedusă judecății a

rămas lipsită de fundament.

De altfel, această

problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

soluționare la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în

care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de

judecată.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce este inadmisibil.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu exista

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul pretins spre valorificare.

Totodată, se constată

că prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține nici că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

- Susținerea

recurentului, potrivit căreia instanța ar fi trebuit să ia în considerare

textele de lege pe care le-a indicat la momentul dezbaterii apelului (și care

ar fi venit în completarea Legii nr. 221/2009, justificându-i astfel pretențiile

în continuare) este nefundamentată juridic, întrucât ignoră dispozițiile art. 294

alin. (1) C. proc. civ., care interzic schimbarea cauzei acțiunii în calea de

atac a apelului.

- În ce privește

reiterarea elementelor de fapt ale pricinii, ele nu sunt susceptibile de

încadrare în vreun motiv de recurs care să fie supus analizei, față de

specificul acestei căi de atac, care nu permite devoluarea fondului, ci

realizarea doar a controlului de legalitate, în condițiile strict și limitativ

reglementate de dispozițiile procedurale.

Pentru toate aceste

considerente, criticile formulate fiind găsite nefondate, recursul va fi

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 198/ A

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.