ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3468/2012

Deliberând, în condițiile ari. 256 alin. (1) C. proc. civ.; asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la Tribunalul București Secția a V-a civilă în data de 26 martie 2009, reclamantul C.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, urmare a constatării caracterului politic al arestării sale în perioada,12 martie 1982 - 12 iunie 1982, să-l oblige pe pârât la repararea prejudiciului material și moral evaluat la suma de 50.000.000 euro. În fața primei instanțe, formulând o cerere, precizatoare, reclamantul a evaluat cuantumul pretențiilor la suma de 210.000.000 lei și a arătat că temeiul juridic al cererii este reprezentat de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin Sentința civilă nr. 1444 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea precizată și a fost obligat pârâtul la plata; sumei de 2000 euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății cu titlu de despăgubiri morale către reclamant. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul C.E., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Prin decizia civilă nr. 55/ A din 26 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamant, a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, a schimbat sentința în tot și a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Criticile formulate de pârât și de Ministerul Public cu privire la soluția de admitere în parte a cererii de acordare a despăgubirilor morale, privesc aspecte de legalitate și nu de temeinicie. Din această perspectivă Curtea nu va face aprecieri cu privire la cuantumul despăgubirilor raportat la prejudiciul moral suferit de reclamant. Această precizare este valabilă și în privința criticilor reclamantului referitoare la cuantumul daunelor morale acordate, pe care îl consideră prea mic. Altfel spus, în privința prejudiciului moral, Curtea va examina aspectele de legalitate și nu de temeinicie. Acțiunea introductivă a fost înregistrată la instanță în data de 26 martie 2009, iar hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 11 noiembrie 2010. După pronunțarea hotărârii de către prima instanță, dar pe parcursul procesului, în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr. 1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010; nr. 1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. În condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, lit. a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional. Prin urmare, proceselor în curs li se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă ” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.

Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Hotărârea Curții europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei (cererea nr. 20612/02, decizia din 2 decembrie 2008) justifică raționamentele anterioare deoarece statuează asupra unei situații similare cu cea de față.

In opinia Curții nu se poate susține că o lege care a ; fost declarată neconstituțională, ar reprezenta o bază legală suficientă în sensul jurisprudenței Curții pentru a se aprecia că reclamanții aveau o speranță legitimă în obținerea dreptului de proprietate. Curtea a acordat o mare importanță faptului că dispozițiile legale în discuție nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a legii. De asemenea, Curtea a observat că modificarea legii a intervenit întru-un context economic dificil, or, într-o astfel de situație, statele au o marjă largă de apreciere când intenționează să repare nedreptățile comise sub regimul anterior.

Raportat la dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, în cauza Cornelis împotriva Olandei (cererea nr. 994/03,decizia din 25 mai 2004), Curtea a apreciat că hotărârile judecătorești interne prin care a fost aplicată legea internă, așa cum era în vigoare la momentul pronunțării lor, nu încalcă dispozițiile menționate.

Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (cauza Unedic contra Franței, cererea nr. 20153/04, hotărârea din 18 decembrie 2008; cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis contra Greciei cererea nr. 13427/87, hotărârea din 9 decembrie 1994 și cauza Crișan contra României, cererea nr. 42930/98, hotărârea din 27 mai 2003). Concluzia celor arătate anterior este aceea că hotărârea primei instanțe prin care au fost admise în parte pretențiile reclamantului referitoare la despăgubirile acordate pentru prejudiciul moral, nu poate fi menținută.

Relativ la criticile reclamantului prin care se susține că în mod greșit prima instanță a considerat că în cauză nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre traumele suferite în perioada arestării abuzive și măsura pensionării pe caz de boală, Curtea le găsește neîntemeiate, cu precizarea că motivarea primei instanțe trebuie substituită. Astfel, raportul psihiatric întocmit de doctor A.R. la nivelul anului 1982, este apt să dovedească legătura de cauzalitate între traumele suferite pe perioada detenției și măsura ulterioară a pensionării pe caz de boală. Cu toate acestea Curtea constată că măsura pensionării nu este inclusă în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 pentru a se putea acorda despăgubiri materiale.

În realitate, despăgubirile materiale solicitate de reclamant își au izvorul tot în prejudiciul moral suferit de către acesta în perioada arestării abuzive, or, după cum s-a arătat anterior astfel de despăgubiri nu mai pot fi acordate. Curtea Constituțională a considerat printre altele că neconstituționalitatea textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii, rezultă din faptul că anterior legiuitorul crease mijloace legale pentru ca persoanele ce au fost victime ale unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic să obțină despăgubiri juste și echitabile. Hotărârea nr. 2639 din 19 iunie 1991 emisa în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul material suferit de către reclamant ca urmare a arestării pe nedrept și a desfacerii contractului de muncă.

Astfel, prin respectiva hotărâre recunoscut că perioada cuprinsă între data de 12 martie 1982 - 17 iunie 1982, respectiv 3 luni și 5 zile, constituie vechime în muncă neîntreruptă în aceeași unitate, la care se adaugă încă jumătate din această perioadă, conform dispozițiilor decretului menționat. De asemenea, prin aceeași hotărâre reclamantului i s-a recunoscut dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, adică o sumă de 53 lei lunar, de care beneficiază și în prezent. în fine reclamantului i s-a recunoscut dreptul de a beneficia de toate celelalte drepturi acordate prin art. 3 alin. (2) și art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 (asistență medicală și medicamente gratuite, asigurarea de către primării cu prioritate a unui spațiu locativ corespunzător).

Curtea a constatat că apelantul nu a criticat modul în care prima instanță a dispus asupra pretențiilor reprezentate de prejudiciul suferit ca urmare a desfacerii contractului de muncă și încadrării într-un alt post. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. A invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a arătat că O.U.G. nr. 62/2010 nu cuprinde norme de procedură care sa determine aplicarea sa imediată, ci doar dispoziții de drept material, că legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul principiului neretroactivității consacrat și în jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului, că modificările aduse prin O.U.G.

nr. 62/2010 încalcă și principiul separației și pe cel al echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 4 din Constituție, că deciziile Curții Constituționale nr. 1354, 1358 și 1360/2010 nu produc efecte, decât în privința cererilor introduse după data expirării termenului de 45 zile de la data publicării lor în M. Of. A susținut, de asemenea, că prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut modalitatea de modificare și completare a Legii nr. 221/2009 și ca din modul de redactare rezultă cu claritate că după partea introductivă a art. 5 alin. (1), restul reglementării nu s-a modificat, iar o interpretare contrară ar contraveni voinței legiuitorului și jurisprudenței constante a Curții europene a Drepturilor Omului.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: În analiza cauzei pendinte, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, potrivit susținerilor sale, făcute prin apărător în fața instanței de fond (încheierea din 12 octombrie 2009 - fila 86 și precizarea din 15 februarie 2010 - fila 118) și menținute prin cererea de recurs (fila 5 dosar recurs). Pe cale de consecință, criticile formulate de reclamant urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune decizia că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă,i este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.E. împotriva deciziei civile nr. 558/ A din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.