ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1541 din 28 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de repunere în termen și s-a respins ca tardivă cererea reclamantului Ț.I. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul, cale de atac ce a fost soluționată prin decizia civilă nr. 341 din 19 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a admis apelul declarat de reclamant, s-a desființat sentința apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea de Apel București a reținut, în esență, faptul că cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune morale, ca urmare a condamnării sale pe nedrept, este formulată în termenul general de prescripție, ce nu era împlinit la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Această decizie a rămas irevocabilă, prin respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 374 din 26 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În rejudecare nu au fost administrate probe noi. Prin sentința civilă nr. 1145 din 29 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Ț.I., a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 RON, cu titlu de daune morale și a respins, ca neîntemeiate, capetele 1 și 2 din acțiune.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, la 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen. Prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinței nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, a fost casată hotărârea atacată și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat reclamantul din prezenta cauză pentru delictul de instigare publică, reținându-se că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Ca urmare a acestei decizii pronunțată de instanța supremă, reclamantul a solicitat prin cererea de față obligarea pârâtului la daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen. Față de situația de fapt reținută mai sus, Tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată în parte, pentru următoarele motive: Potrivit art. 504 C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). În cauză, reclamantul a fost privat de libertate în perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950, aspect reținut prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova.

Această privare de libertate, urmată de achitarea prin hotărâre definitivă, se circumscrie situației prevăzute de art. 504 C. proc. pen., în cauză neanalizându-se dacă măsura a fost luată cu respectarea prevederilor legale, acest aspect nefăcând obiectul procesului de față. Caracterul de eroare judiciară este dat de faptul că, ulterior acestei măsuri, s-a constatat că, de fapt, nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat reclamantul. La stabilirea caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., iar pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 C. proc.

pen., care arată că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art. 505 C. proc. pen., în ceea ce privește felul și întinderea reparației, la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. În ceea ce privește prejudiciul moral, Tribunalul a reținut că existența acestuia este dovedită prin înscrisurile depuse la dosar de către reclamant.

Constatându-se că privarea de libertate a reclamantului a fost determinată de o eroare judiciară, rezultă ca s-a produs o încălcare a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, relativ la dreptul persoanelor la libertate, siguranță și demnitate, astfel că și acest aspect converge la dovedirea existenței unui prejudiciu moral. Cu privire la cuantumul daunelor morale, Tribunalul a reținut, văzând cele de mai sus, prin raportare și la perioada în care reclamantul a fost privat de libertate, că suma de 50.000 RON este îndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor morale trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950. În ceea ce privește prejudiciul material suferit, acesta trebuie să fie consecința directă a erorii judiciare, respectiv între acesta și prejudiciu să fie dovedită legătura de cauzalitate.

Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat că reclamantul nu a dovedit daunele materiale solicitate, nefiind depus la dosar niciun act justificativ în acest sens. În privința capătului din cerere privind constituirea unei rente viagere, Tribunalul a constatat că acesta excede cadrul legal stabilit chiar de către reclamant, motiv pentru care a fost respins. Prin decizia civilă nr. 54/A din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva susnumitei hotărâri, apreciind că arestarea preventivă a reclamantului nu a influențat cariera acestuia, iar cuantumul despăgubirilor a fost corect stabilit de instanța de fond. Prin decizia civilă nr. 8562 din 02 decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de Ț.I.

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 64 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, reținându-se că există un dubiu în privința duratei arestării și a perioadei de privare de libertate a reclamantului, și că nici una dintre instanțele de fond nu a cercetat susținerile acestuia cu privire la perioada 25 ianuarie-23 februarie 1951, despre care s-au făcut mențiuni corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului, în sensul relevanței pentru perioada arestării. Ori, cel puțin în raport de consecințele acesteia pentru activitățile profesionale ale reclamantului, enumerate în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., este necesară verificarea susținerii pârâtei, ca reprezentând criterii posibile de cuantificare a prejudiciului.

A mai arătat Înalta Curte de Casație și Justiție că, deși se face referire la perioada ulterioară arestării, se menționează doar cea în care reclamantul și-a finalizat stagiul militar, nu și cea dintre expirarea duratei condamnării și trimiterea în vederea completării stagiului militar obligatoriu. Totodată, instanța de apel a exclus din sfera acestora, perioada în care reclamantul a prestat muncă la Gruparea de muncă Hunedoara și la Detașamentul nr. 9 Hunedoara, cu motivarea că reclamantul era în acea perioadă militar în termen. Nu au fost însă indicate limitele temporale ale acestei activități și fără să se observe că reclamantul a fost lăsat la vatră după 3 ani de stagiu, deși trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani.

De asemenea, nu s-a cercetat dacă perioada de studii la Școala de Ofițeri Contabili echivala cu perioada stagiului militar, caz în care, continuarea stagiului după condamnare, ar putea însemna o consecință a condamnării, la fel ca și imposibilitatea continuării studiilor, precum și împiedicarea acestuia de a urma o carieră militară. Ca atare, Curtea a constatat că soluția de confirmare a cuantumului daunelor morale este nemotivată, casând decizia și trimițând cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel. La rejudecarea apelului, reclamantul a mai depus un set de înscrisuri, respectiv, adeverințe de salarizare, certificatul de absolvire al Liceului Comercial, copia cărții de muncă, certificate de la Arhivele Naționale cu privire la perioadele de încorporate în Detașamentele de muncă 3 și 9 Hunedoara, situația sa militară, dovezi de prestare a muncii și diplome ce au fost acordate.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel a reținut următoarele: Reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, la 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen. Prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinței nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova, a fost casată hotărârea atacată și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat reclamantul din prezenta cauză pentru delictul de instigare publică, reținându-se că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Ca urmare a acestei decizii pronunțată de instanța supremă, reclamantul a solicitat prin cererea de față obligarea pârâtului la daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen. Din actele dosarului, rezultă că, în baza sentinței penale pronunțate în anul 1950, reclamantul a fost privat de libertate în perioada 27 iulie 1950-22 noiembrie 1950. De asemenea, din certificatul nr. AA/2003, emis de Ministerul de Interne - Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale, rezultă că reclamantul a fost înrolat conform Ordinului nr. 620 din 21 februarie 1951 din 22 februarie 1951 la Detașamentul de muncă 3 Hunedoara până la 05 iunie 1953, lăsat la vatră cu 3 ani - la Detașamentul 9 Hunedoara. Din livretul militar al acestuia rezultă că a început stagiul militar la 16 decembrie 1949, fiind înrolat în Regimentul 3 Transmisiuni.

La 11 februarie 1950, ca urmare a promovării examenului de admitere, a fost mutat la Școala de Ofițeri Contabili, fiind arestat la data de 27 iulie 1950 până la data de 22 ianuarie 1951. De la data de 23 februarie 1951 a fost trimis la Gruparea de Muncă Hunedoara pentru a-și completa stagiul militar de 2 ani, fiind lăsat la vatră la 04 iunie 1953. Din aceste mențiuni, se deduce faptul că perioada de stagiu militar efectuată anterior condamnării, nu i-a fost luată în considerare reclamantului după liberare, efectuând un nou stagiu de 2 ani, 4 luni și 12 zile. Se dovedesc astfel întemeiate susținerile reclamantului cu privire la perioada mai mare a măsurilor represive luate împotriva sa, de vreme ce perioada cuprinsă între 16 decembrie 1949-27 iulie 1950 nu i-a fost luată în calculul stagiului militar obligatoriu, și, de asemenea, stagiul final efectuat a fost mai mare decât durata legală a stagiului militar, astfel cum rezultă din conținutul livretului militar.

Chiar dacă, după lăsarea la vatră, reclamantul nu a finalizat studiile militare și nu a îmbrățișat o carieră în acest domeniu, acesta a avut posibilitatea să urmeze cursurile unei școli comerciale, absolvite în anul 1959, iar în anul 1975 a absolvit Facultatea de Economia Producției din cadrul Academiei de Studii Economice București, obținând chiar un certificat de specialist în studiul muncii în agricultură de la Academia Ș.G. Această evoluție a reclamantului, denotă împrejurarea că, după încheierea stagiului militar, nu au existat consecințe asupra posibilităților sale de integrare socială și formare profesională. Ca atare, acordarea daunelor morale se justifică prin prisma dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen. pentru privarea nelegală de libertate a reclamantului, caracterul nelegal al acesteia fiind reținut în cuprinsul deciziei civile nr. 416 din 17 martie 1994, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizie în baza căreia reclamantul a fost achitat pentru delictul de instigare publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. anterior. Având în vedere împrejurarea că prin actele depuse, Curtea a constatat că măsurile privative de libertate și represive luate împotriva reclamantului s-au întins pe o durată de timp mai mare decât cea reținută de instanța de fond, a apreciat că cuantumul despăgubirilor cuvenite acestuia, se impune a fi majorat la suma de 60.000 RON, fiind afectat dreptul acestuia la libertatea individuală.

Libertatea individuala constituie un drept fundamental al omului, garantat prin art. 23 din Constituție și reglementat de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca un drept inalienabil, scopul garantării sale prin Convenție fiind acela de a proteja libertatea și siguranța persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare. El privește orice persoană, indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenție. Obligația statului de a repara prejudiciile cauzate prin erori judiciare este stabilită constituțional prin art. 52 alin. (3), inclusiv în cazul prejudiciilor suferite de cel care este arestat sau deținut cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.

Daunele morale, ca acoperire a unui prejudiciu moral, nu pot cuantifica durerea sau suferințele pricinuite prin faptul ilicit invocat, dar la acordarea acestora instanța trebuie să aibă în vedere natura faptului ilicit și modul în care producerea acestuia a afectat viața unei persoane, fără ca prin acordarea lor să se ajungă la o îmbogățire fără just temei. Nu au fost primite susținerile apelantului Ministerul Public, în sensul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în cauză, fără exercitarea rolului activ. Situația reclamantului arestat nelegal, având o hotărâre irevocabilă de constatare a nelegalități arestării sale, se circumscrie dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și nu dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Ca atare, acesta nu avea de ce să uzeze de dispozițiile Legii nr. 221/2009. În privința cuantumului despăgubirilor morale acordate, critică ce se regăsește în apelul ambilor pârâți, aceasta a fost găsită ca nefondată, raportat la motivele deja expuse în analiza apelului declarat de reclamant. Hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului invocate de către recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu sunt relevante în speță, ele referindu-se la alte situații decât cea existentă în prezentul dosar. Ca urmare, prin decizia nr. 18A din 29 ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 1145 din 29 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IlI-a civilă.

A fost admis apelul declarat de reclamantul Ț.I. împotriva aceleași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: A fost obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamant. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva sus-menționatei hotărâri au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, reclamantul și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a susținut, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., următoarele: - hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Astfel, instanța de apel nu a răspuns criticii invocate în apel referitor la neexercitarea de către prima instanță a rolului activ. Din actele dosarului rezultă că în cauză s-a invocat caracterul politic al măsurii încorporării într-o unitate militară de muncă dispuse asupra reclamantului, ceea ce face să fie atrasă incidența în cauză a legii speciale, Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora. Dat fiind că actele depuse cu referire la această măsură nu fac parte din cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009, ar fi trebuit ca instanțele să aprecieze mai întâi asupra caracterului politic pretins, ulterior având a se pronunța cu privire la despăgubirile solicitate de reclamant pentru suferințele cauzate în perioada ulterioară condamnării penale.

Dat fiind că, în speță, reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe acest temei juridic, instanța nu putea să analizeze pretențiile reclamantului decurgând din încorporarea pretins abuzivă în detașamentele de muncă, decât în măsura în care se dovedea că aceasta este consecința directă a condamnării din cauza penală, condiție legală ce permite încadrarea în dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Nu s-a stabilit dacă efectuarea stagiului militar la un detașament de muncă peste limita de timp legală de 2 ani a fost sau nu o consecință a condamnării penale, caz în care acordarea de despăgubiri pentru această perioadă nu are suport probator și nici temei legal. În baza aceluiași principiu, al rolului activ, instanța de apel avea obligația să reanalizeze toate probele administrate în cauză, precum și înscrisurile depuse de către reclamant cu ocazia rejudecării apelului.

În acest sens, au susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a ignorat mențiunile cuprinse în adresa din 23 octombrie 2012, emisă de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, prin care reclamantul era îndrumat să formuleze cerere pentru stabilirea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. Potrivit acestei legi, reclamantul are dreptul la o indemnizație lunară, neimpozabilă, pentru fiecare lună de stagiu militar efectuat în detașamente de muncă; - hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. și art. 505 C. proc. pen., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au arătat că, în rejudecare, instanța de apel nu a înlăturat dubiul existent cu privire la perioada de privare de libertate a reclamantului și nu a cercetat înscrisurile depuse în acest scop la dosarul cauzei. În acest sens, au învederat că deși în decizia recurată se reține că perioada de privare de libertate a fost mai mare decât cea reținută de instanța de apel, Curtea de Apel nu a arătat/indicat durata totală și limitele temporale ale acestei măsuri. De asemenea, instanța de apel nu a cercetat, astfel cum a dispus instanța de casare, dacă perioada de studiu la Școala de Ofițeri Contabili putea fi echivalată cu perioada stagiului militar.

Doar prin stabilirea/lămurirea acestor aspecte, măsura continuării stagiului militar după condamnarea penală putea fi considerată o consecință a condamnării. Instanța de apel nu a respectat criteriile de apreciere/stabilire a cuantumului despăgubirilor, prevăzute de art. 505 C. proc. pen., deși această cerință rezultă din dispozițiile deciziei de casare, care a dispus ca instanța de apel să cerceteze susținerile reclamantului privind consecințele condamnării în raport de criteriile stipulate de această măsură legală. În loc să procedeze la identificarea acestor consecințe, instanța de apel, în argumentarea soluției pronunțate, a invocat dispoziții generale din Constituție, respectiv art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. 2. Reclamantul Ț.I. a susținut, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele: - deși constată că, urmare a măsurii abuzive reținute în sarcina sa, a fost pus în imposibilitate de a urma o carieră militară până la pensionare, care i-ar fi adus venituri consistente, instanța de apel ajunge la concluzia că nu ar fi existat consecințe asupra posibilităților sale de integrare socială și formare profesională. De asemenea, deși art. 505 alin. (1) C. proc. pen. arată/indică criteriile de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat în modalitatea privării de libertate sau restrângerii de libertate, instanța de apel nu a ținut cont de probele solicitate în acest scop.

Aceste probe relevă faptul că reclamantul a fost privat de libertate în baza unei hotărâri abuzive pe o perioadă de 6 luni și a fost trimis la muncă silnică timp de 2 ani și 4 luni în baza unui ordin inexistent oficial și legal. Datorită acestei condamnări abuzive, cursul vieții sale a fost schimbat radical, opresiunea regimului comunist fiind imensă. Toate aceste abuzuri, dar și urmările lor, imposibilitatea de a continua cariera militară pe care și-a dorit-o, impuneau indemnizarea sa în conformitate cu prevederile art. 505 alin. (1) C. proc. pen. Or, respingerea capetelor 1 și 2 ale cererii introductive și acordarea doar a sumei de 60.000 RON cu titlu de daune morale, fără plata daunelor materiale solicitate (2.000 RON din sentința penală de condamnare), denotă că judecătorii cauzei nu au ținut cont nici de probele administrate și nici de textele de lege incidente cauzei.

A achitat cheltuielile de judecată solicitate cu titlu de daune materiale, iar inexistența vreunui ordin sau mandat de executare pentru neplata cheltuielilor de judecată, nu este de natură să conducă la respingerea cererii, prezumția fiind de plată a acestora chiar și în lipsa documentelor ce fac această dovadă, consecință a perioadei de timp atât de lungi scurse de la momentul plății și până în prezent. Atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și instanțele interne au recunoscut dreptul la plata unor despăgubiri considerabil mai mari decât cele acordate reclamantului. A solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul acordării tuturor daunelor morale și materiale pretinse.

3. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut, în dezvoltarea recursului său, următoarele: - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care au învederat că motivarea deciziei atacate este, prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., „ mai mult decât superficială”. Aceasta întrucât instanța de apel a nesocotit obligațiile stabilite în sarcina sa de către instanța de trimitere și nu a analizat motivele din apelul său, sens în care au învederat că nici după casarea cu trimitere nu a fost determinată, în concret, perioada arestării și privării de libertate pentru a se putea aprecia asupra justeții cuantumului daunelor acordate de instanța fondului.

Curtea de Apel i-a acordat reclamantului un cuantum al daunelor morale majorat la 60.000 RON față de suma de 50.000 RON cât a fost stabilită de prima instanță, motivat de faptul că „măsurile privative de libertate și represive luate împotriva apelantului-reclamant s-au întins pe o perioadă mai mare de timp decât cea reținută de instanța fondului”, fără a determina însă întinderea în timp a măsurii privative de libertate și a celei represive, precum și a celei apreciate de instanță ca reprezentând măsura represivă de natură a atrage acordare unor daune morale. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești, întrucât numai astfel se poate verifica maniera în care, în circumstanțele concrete ale cauzei „justiția a fost servită”.

Printre pilonii de bază ai dreptului la un proces echitabil se numără și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv. Or, singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea acestor cerințe este tocmai obligația instanței de motivare a deciziilor sale. Făcând trimitere la noțiunea de motivare a hotărârii judecătorești, astfel cum este acesta exprimată în doctrină și în practica instanței supreme, dar și din jurisprudența convențională, a susținut că o motivare excesiv de succintă ori necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării, motiv pentru care se impune admiterea recursului și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

- hotărârea Curții de Apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. A susținut că, deși prin decizia de casare nr. 8562 din 2 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit chestiunile ce urmau a fi lămurite, Curtea de Apel, cu ignorarea îndrumărilor date, s-a limitat la o enumerare succintă a unora din actele dosarului, fără a proceda la interpretarea acestora pentru a putea conchide în sensul extinderii măsurilor preventive de liberate peste durata de 6 luni reținute de prima instanță.

Deducția instanței de apel cu privire la faptul că stagiul militar efectuat anterior condamnării nu a fost luat în considerare după liberare, reclamantul efectuând un nou stagiu militar, nu răspunde îndrumărilor instanței de casare cu privire la necesitatea determinării dacă perioada de studii putea sau nu fi asimilată stagiului militar.

Prin menținerea sentinței Tribunalului cu privire la pretinsul prejudiciu produs reclamantului și datorat privării de libertate pe perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950, Curtea de Apel vine în totală contradicție cu dezlegările instanței de casare care a stabilit, cu referire la acest aspect, ca fiind greșit determinată ca dată a începerii perioadei de detenție cea de 27 mai 1950. Înalta Curte a stabilit că, potrivit sentinței penale nr. 804 din 22 noiembrie 1950, pedeapsa a fost executată în perioada 27 iulie 1950-25 ianuarie 1961, perioadă de care era ținută instanța de apel, care ar fi trebuit să verifice dacă perioada efectuării studiilor echivala sau nu cu efectuarea stagiului militar, dacă sunt sau nu întemeiate susținerile apelanților privind respingerea și diminuarea cuantumului daunelor pretinse, chestiuni la care ar fi trebuit să răspundă în concret.

Reiterând nemotivarea hotărârii pentru lipsa argumentelor ce au format convingerea instanței, a învederat că în cazul în care ar fi respectat îndrumările deciziei de casare, ar fi constatat o altă perioadă a detenției, decât cea reținută, că efectuarea studiilor la Școala de Ofițeri Contabili nu poate fi asimilată stagiului militar obligatoriu, precum și faptul că prestarea de muncă pe perioada efectuării stagiului nu poate fi considerată drept privare de libertate și o consecință a condamnării reclamantului, știut fiind că în acea perioadă, după război, existau multe detașamente de muncă formate din militari, pentru refacerera țării. În acest context, instanța ar fi trebuit să admită apelul său cu consecința respingerii acțiunii ori, în subsidiar, a reaprecierii cuantumului daunelor morale în sensul diminuării sale substanțiale.

În consecință, a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată ori reaprecierea cuantumului daunelor morale în sensul diminuării acestuia. Recursurile nu sunt fondate. Referitor la motivul comun din recursurile părților vizând motivarea necorespunzătoare ori inexistența motivării, reglementat de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată următoarele: Potrivit acestei norme legale, constituie acest motiv de recurs, cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispozițiilor legale precizate, sunt dintre cele mai diferite: existența unei contradicții între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv ori motivarea insuficientă a acesteia, ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevăd, într-adevăr, obligația judecătorului de a arăta, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Aceasta nu înseamnă, însă, cum pretind recurenții, că instanța este obligată să răspundă fiecărui argument folosit de părți în dezvoltarea unui motiv de apel și nici chiar fiecărui motiv în parte, atunci când mai multe motive de apel au un element comun determinant, fie pentru admiterea, fie pentru respingerea lor împreună, fiind suficient ca instanța, în analiza lor, să le grupeze și discute împreună, importantă fiind numai obligația de a nu lăsa necercetate toate motivele căii de atac deduse analizei instanței de control judiciar. Numai nemotivarea soluției din dispozitiv ori insuficienta motivare, adică neanalizarea tuturor argumentelor decisive pentru justa soluționare a cauzei, ipostaze ale nemotivării hotărârii judecătorești, ce prezintă conotații de nelegalitate, fac astfel să devină operant motivul de recurs cercetat.

Jurisprudența convențională în cazul de nelegalitate analizat - nemotivarea sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești - este, de asemenea, în sensul constatării încălcării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cazul neanalizării problemelor invocate în recurs și doar indicarea hotărârilor instanței inferioare (Cauza Albina c. România, în care, suplimentar s-a subliniat că instanța de recurs nu doar că a omis să răspundă argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat că și-ar fi însușit motivele prezentate de către instanțele inferioare): or, condamnarea reclamanților la plata unor despăgubiri civile cu titlu de daune morale, fără analiza tuturor condițiilor angajării răspunderii civile delictuale (Cauza Rache și Ozon c. România), sau nepronunțarea asupra unui argument decisiv pentru soluționarea cauzei (neconstituționalitatea unor decrete de expropriere din perioada comunistă în Cauza Vlasia Grigore Vasilescu c. România), în care Curtea a reiterat faptul că obligația instanțelor de a proceda la o analiză efectivă a cauzei presupune ca partea lezată să poată să se aștepte la un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii respective (parag.

39); recent, în Cauza Luka c. România, Curtea a constatat violarea art. 6 parag. 1, întrucât instanța națională a ignorat un motiv de recurs fondat pe neconstituționalitatea compunerii completului, deși Curtea Constituțională se pronunțase deja în acest sens. Or, în speță, opus susținerilor recurenților, instanța de apel a arătat motivele de fapt și de drept ce i-au format convingerea, înlăturând motivat susținerile părților dezvoltate în apel, respectiv cele referitoare la neincidența Legii nr. 221/2009 raportului juridic dedus judecății, a încălcării principiului rolului activ, al cuantificării despăgubirilor, ori la incidența unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în cauză, chestiune invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Împrejurarea că instanța de apel a reținut o anumită perioadă ca fiind circumscrisă duratei arestării ori restrângerii de libertate, ori cele privind neanalizarea unor probe cu consecința nerespectării criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., se constituie în ipoteze ale cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nicidecum a celui prevăzut de pct. 7 al aceleiași norme legale.

Casarea cu trimitere dispusă în baza deciziei nr. 8562 din 2 decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un prim ciclu judiciar, s-a dispus în contextul reținerii existenței unui dubiu în privința duratei arestării și a perioadei de privare de libertate a reclamantului și pentru că niciuna dintre instanțele fondului nu au cercetat susținerile reclamantului cu privire la existența unei perioade suplimentare de arestare/restrângere a libertății, respectiv 25 ianuarie 1951-23 februarie 1951, despre care s-au făcut mențiuni corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului. A reținut instanța de recurs că cel puțin pentru consecințele acesteia pentru activitățile profesionale ale reclamantului enumerate în art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., era necesară verificarea criteriilor posibile de cuantificare a prejudiciului. Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că, deși se face referire la perioada ulterioară arestării, se menționează doar cea în care reclamantul și-a finalizat stagiul militar, nu și cea dintre expirarea duratei condamnării și trimiterea în vederea completării stagiului militar obligatoriu. Totodată, instanța de apel a exclus din sfera acestora, perioada în care reclamantul a prestat muncă la Gruparea de muncă Hunedoara și la Detașamentul nr. 9 Hunedoara, cu motivarea că reclamantul era în acea perioadă militar în termen. Nu au fost însă indicate limitele temporale ale acestei activități, fără să se observe că reclamantul a fost lăsat la vatră după 3 ani de stagiu, deși trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani.

De asemenea, nu s-a cercetat dacă perioada de studii la Școala de Ofițeri Contabili echivala cu perioada stagiului militar, caz în care, continuarea stagiului după condamnare, ar putea însemna o consecință a condamnării, la fel ca și imposibilitatea continuării studiilor, precum și împiedicarea acestuia de a urma o carieră militară. Ca atare, Curtea a constatat că soluția de confirmare a cuantumului daunelor morale este nemotivată, casând decizia și trimițând cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

În rejudecare, instanța de apel, conformându-se, opus susținerilor părților, întocmai dispozițiilor instanței de casare a reținut atât durata arestării dispuse cu privire la reclamant prin sentința penală nr. 809/1950 a Tribunalului Militar Craiova, de 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., ca fiind 27 iulie 1950 (iar nu 15 mai 1950, cum greșit/eronat susține recurentul Ministerul Finanțelor Publice) - 22 noiembrie 1950. Întrucât prin decizia penală nr. 416 din 17 martie 1994 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în urma unui recurs în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinței de condamnare, s-a dispus casarea hotărârii și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea reclamantului din prezenta cauză pentru delictul de instigare publică, legal s-a reținut incidența prevederilor art. 504 C. proc. pen., (indicate și de reclamant temei de drept al cererii deduse judecății), iar nu a prevederilor Legii nr. 221/2009 (care nici nu a fost indicată în cauză), ale căror condiții de exercitare nu erau, cum legal a reținut Curtea de Apel, îndeplinite. În speță se regăsește întocmai ipoteza normei art. 504 C. proc. pen. (rezultată din achitarea după condamnare), iar nu situația condamnaților politic (pentru infracțiunile cuprinse în corpul Legii nr. 221/2009) ori a celor supuși unor măsuri administrative cu caracter politic.

Astfel, potrivit art. 504 C. proc. pen., „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală [...] sau prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j)”. În speță, privarea de libertate, urmată de achitarea prin hotărâre definitivă se circumscriu ipotezei enunțate de art. 504 C. proc.

pen., corect reținut de instanțe ca fiind incident raportului juridic litigios.

Cu temei, în raport de probațiunea cauzei (certificat nr. AA/2003 emis de Ministerul de Interne, livret militar) amănunțit indicat de instanța de apel, în urma unei analize judicioase, s-a reținut că la momentul aplicării/punerii în executare a pedepsei menționate, reclamantul se afla în perioada stagiului militar obligatoriu, început la data de 16 decembrie 1949 în Regimentul 3 Transmisiuni, perioadă de care nu s-a ținut seama ulterior, când, la data de 23 februarie 1951 reclamantul a fost trimis la Gruparea de Muncă Hunedoara pentru completarea stagiului militar, de 2 ani, de unde a fost lăsat la vatră la data de 4 iunie 1953. În acest fel, reclamantul a efectuat un nou stagiu militar de 2 ani, 4 luni și 12 zile, mențiunile din scriptele amintite reliefând neechivoc că perioada de stagiu anterioară condamnării nu a fost avută în vedere de autoritățile vremii, reclamantul efectuând astfel un stagiu final a cărui durată a fost mai mare decât durata legală a stagiului militar de la acea vreme.

Instanța de apel a apreciat astfel că restrângerea libertății individuale în maniera indicată, libertate ce se constituie într-un drept fundamental al omului, garantat de art. 23 din Constituția României și reglementat de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune, în acord cu prevederile art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală, indemnizarea persoanei care a fost arestată sau deținută cu încălcarea dispozițiilor legale în materie. Ca urmare, opus criticilor recurenților, instanța de apel a indicat punctual atât durata arestării nelegale, cât și a restrângerii de libertate dispuse cu încălcarea dispozițiilor legale și a celor convenționale, context în care criticile pe aspectul caracterului întemeiat al cererii de acordare a unor despăgubiri civile, cu titlu de daune morale, se vădesc a nu fi fondate.

Cât privește operațiunea de cuantificare a acestor daune, critică comună în toate cele trei recursuri, în sensul reducerii ori majorării acestora, se constată, pe de o parte că acest aspect vizează, în raport de cererile părților, un aspect de netemeinicie a hotărârii ce nu poate fi subsumat niciunuia dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. Nerespectarea criteriilor de cuantificare prevăzute de art. 505 C. proc. pen., se constituie, într-adevăr într-o critică de nelegalitate care se vădește a fi, de asemenea, nefondată. Astfel, potrivit art. 505 C. proc. pen., în ceea ce privește felul și întinderea reparației, la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Mai mult, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise/fixe pentru determinarea lor, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unui imposibilități de stabilire a corespondenței exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare. Stabilirea daunelor morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum sunt demnitatea, onoarea, ori suferința fizică și psihică a celui ce le pretinde, ci presupune, alături de criteriile enunțate, din acest punct de vedere exemplificativ, o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani, și în ce cuantum, este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Constatând astfel că privarea nelegală, respectiv restrângerea libertății reclamantului în mod nelegal impune acordarea unei indemnizații al cărei cuantum s-a raportat la durata măsurii, la consecințele acesteia privind încălcarea dreptului reclamantului la libertate, siguranță și demnitate, și, nefiind indicate elemente noi, de natură a modifica suma reținută de instanța de apel, se vădesc a nu fi fondate criticile din recursurile prin care s-a solicitat respingerea ori diminuarea cuantumului daunelor acordate reclamantului.

Nu sunt fondate nici criticile din recursul reclamantului privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 505 C. proc. pen., constând în omisiunea instanțelor de a reține în operațiunea de cuantificare a daunelor și a consecințelor măsurilor nelegale dispuse asupra sa, întrucât, opus susținerilor reclamantului, Curtea de Apel, constatând că, după lăsarea sa la vatră, acesta a urmat cursurile unor școli comerciale, respectiv universitatea economică, a reținut că măsura acuzată nu a fost de natură/nu a avut drept consecință imposibilitatea sa de a urma alte cursuri decât cele absolvite și astfel nu a avut consecințe asupra posibilităților sale de integrare socială și formare profesională.

De asemenea, nu sunt fondate nici criticile din recursul aceleiași părți privind greșita neacordare a sumei de 2.000 RON achitată cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, lipsa chitanței doveditoare de plată făcând imposibilă admiterea unei atare pretenții, ce nu se poate întemeia, exclusiv, pe o prezumție, cererea formulată fiind astfel nedovedită. Ca urmare, față de cele ce preced, recursurile deduse judecății vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, de reclamantul Ț.I. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 18A din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2013.