ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4902/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1541 din 28

octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost

respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului de repunere în termen și s-a respins

ca tardivă cererea reclamantului Ț.I. formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor.

Împotriva acestei sentințe, a declarat

apel reclamantul, cale de atac ce a fost soluționată prin decizia civilă nr.

341 din 19 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin care s-a admis apelul declarat de reclamant, s-a desființat sentința

apelată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Curtea de Apel București a reținut, în

esență, faptul că cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata de daune

morale, ca urmare a condamnării sale pe nedrept, este formulată în termenul general

de prescripție, ce nu era împlinit la momentul introducerii cererii de chemare în

judecată.

Această decizie a rămas irevocabilă, prin

respingerea recursului, prin decizia civilă nr. 374 din 26 ianuarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În rejudecare nu au fost administrate probe

noi.

Prin sentința civilă nr. 1145 din 29

iunie 2010, Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, a admis în parte cererea

formulată de reclamantul Ț.I., a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma

de 50.000 RON, cu titlu de daune morale și a respins, ca neîntemeiate, capetele

1 și 2 din acțiune.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut

că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950,

pronunțată de Tribunalul Militar Craiova, la 6 luni închisoare corecțională pentru

săvârșirea infracțiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C.

pen.

Prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, a fost admis recursul în anulare declarat

de Procurorul General împotriva sentinței nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului

Militar Craiova, a fost casată hotărârea atacată și, în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat reclamantul din

prezenta cauză pentru delictul de instigare publică, reținându-se că nu sunt întrunite

cumulativ elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Ca urmare a acestei decizii pronunțată

de instanța supremă, reclamantul a solicitat prin cererea de față obligarea pârâtului

la daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen.

Față de situația de fapt reținută mai sus,

Tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată în parte,

pentru următoarele motive:

Potrivit art. 504 C. proc. pen., are dreptul

la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată

de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate

în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare

sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută

în art. 10 alin. (1) lit. j).

În cauză, reclamantul a fost privat de

libertate în perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950, aspect reținut prin sentința

penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Craiova.

Această privare de libertate, urmată de

achitarea prin hotărâre definitivă, se circumscrie situației prevăzute de art. 504

C. proc. pen., în cauză neanalizându-se dacă măsura a fost luată cu respectarea

prevederilor legale, acest aspect nefăcând obiectul procesului de față.

Caracterul de eroare judiciară este dat

de faptul că, ulterior acestei măsuri, s-a constatat că, de fapt, nu sunt întrunite

cumulativ elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat

reclamantul.

La stabilirea caracterului de eroare judiciară,

Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., iar

pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă

proprie, ci potrivit normei speciale prevăzută de art. 506 C. proc. pen., care arată

că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului

în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este

citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 505 C. proc. pen., în ceea

ce privește felul și întinderea reparației, la stabilirea întinderii reparației

se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate,

precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat

de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

În ceea ce privește prejudiciul moral,

Tribunalul a reținut că existența acestuia este dovedită prin înscrisurile depuse

la dosar de către reclamant.

Constatându-se că privarea de libertate

a reclamantului a fost determinată de o eroare judiciară, rezultă ca s-a produs

o încălcare a art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, relativ la dreptul

persoanelor la libertate, siguranță și demnitate, astfel că și acest aspect converge

la dovedirea existenței unui prejudiciu moral.

Cu privire la cuantumul daunelor morale,

Tribunalul a reținut, văzând cele de mai sus, prin raportare și la perioada în care

reclamantul a fost privat de libertate, că suma de 50.000 RON este îndestulătoare

pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, având în vedere că valoarea daunelor

morale trebuie stabilită doar la momentul producerii prejudiciului, respectiv perioada

27 mai 1950-22 noiembrie 1950.

În ceea ce privește prejudiciul material

suferit, acesta trebuie să fie consecința directă a erorii judiciare, respectiv

între acesta și prejudiciu să fie dovedită legătura de cauzalitate.

Cu toate acestea, Tribunalul a apreciat

că reclamantul nu a dovedit daunele materiale solicitate, nefiind depus la dosar

niciun act justificativ în acest sens.

În privința capătului din cerere privind

constituirea unei rente viagere, Tribunalul a constatat că acesta excede cadrul

legal stabilit chiar de către reclamant, motiv pentru care a fost respins.

Prin decizia civilă nr. 54/A din 26

ianuarie 2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefondate, apelurile declarate

împotriva susnumitei hotărâri,

apreciind

că arestarea preventivă a reclamantului nu a influențat cariera acestuia, iar cuantumul

despăgubirilor a fost corect stabilit de instanța de fond.

Prin decizia civilă nr. 8562 din 02

decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise

recursurile declarate de Ț.I. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, împotriva deciziei nr. 64 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă,

reținându-se

că există un dubiu în privința duratei arestării și a perioadei de privare de libertate

a reclamantului, și că nici una dintre instanțele de fond nu a cercetat susținerile

acestuia cu privire la perioada 25 ianuarie-23 februarie 1951, despre care s-au

făcut mențiuni corespunzătoare în cartea de muncă a reclamantului, în sensul relevanței

pentru perioada arestării. Ori, cel puțin în raport de consecințele acesteia pentru

activitățile profesionale ale reclamantului, enumerate în art. 505 alin. (1) C.

proc. pen., este necesară verificarea susținerii pârâtei, ca reprezentând criterii

posibile de cuantificare a prejudiciului.

A mai arătat Înalta Curte de Casație și

Justiție că, deși se face referire la perioada ulterioară arestării, se menționează

doar cea în care reclamantul și-a finalizat stagiul militar, nu și cea dintre expirarea

duratei condamnării și trimiterea în vederea completării stagiului militar obligatoriu.

Totodată, instanța de apel a exclus din sfera acestora, perioada în care reclamantul

a prestat muncă la Gruparea de muncă Hunedoara și la Detașamentul nr. 9 Hunedoara,

cu motivarea că reclamantul era în acea perioadă militar în termen.

Nu au fost însă indicate limitele temporale

ale acestei activități și fără să se observe că reclamantul a fost lăsat la vatră

după 3 ani de stagiu, deși trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani.

De asemenea, nu s-a cercetat dacă perioada

de studii la Școala de Ofițeri Contabili echivala cu perioada stagiului militar,

caz în care, continuarea stagiului după condamnare, ar putea însemna o consecință

a condamnării, la fel ca și imposibilitatea continuării studiilor, precum și împiedicarea

acestuia de a urma o carieră militară.

Ca atare, Curtea a constatat că soluția

de confirmare a cuantumului daunelor morale este nemotivată, casând decizia și trimițând

cauza spre rejudecare la aceeași Curte de apel.

La rejudecarea apelului, reclamantul a

mai depus un set de înscrisuri, respectiv, adeverințe de salarizare, certificatul

de absolvire al Liceului Comercial, copia cărții de muncă, certificate de la Arhivele

Naționale cu privire la perioadele de încorporate în Detașamentele de muncă 3 și

9 Hunedoara, situația sa militară, dovezi de prestare a muncii și diplome ce au

fost acordate.

Rejudecând cauza, Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Reclamantul a fost condamnat prin sentința

penală nr. 804 din 22 noiembrie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Craiova,

la 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii de instigare publică

prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen.

Prin decizia nr. 416 din 17 martie 1994,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, a fost admis recursul în anulare declarat

de Procurorul General împotriva sentinței nr. 804 din 22 noiembrie 1950 a Tribunalului

Militar Craiova, a fost casată hotărârea atacată și, în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat reclamantul din

prezenta cauză pentru delictul de instigare publică, reținându-se că nu sunt întrunite

cumulativ elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Ca urmare a acestei decizii pronunțată

de instanța supremă, reclamantul a solicitat prin cererea de față obligarea pârâtului

la daune morale în temeiul art. 504 C. proc. pen.

Din actele dosarului, rezultă că, în baza

sentinței penale pronunțate în anul 1950, reclamantul a fost privat de libertate

în perioada 27 iulie 1950-22 noiembrie 1950.

De asemenea, din certificatul nr. AA/2003,

emis de Ministerul de Interne - Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale,

rezultă că reclamantul a fost înrolat conform Ordinului nr. 620 din 21

februarie 1951 din 22 februarie 1951 la Detașamentul de muncă 3 Hunedoara până la

05 iunie 1953, lăsat la vatră cu 3 ani - la Detașamentul 9 Hunedoara.

Din livretul militar al acestuia rezultă

că a început stagiul militar la 16 decembrie 1949, fiind înrolat în Regimentul 3

Transmisiuni.

La 11 februarie 1950, ca urmare a promovării

examenului de admitere, a fost mutat la Școala de Ofițeri Contabili, fiind arestat

la data de 27 iulie 1950 până la data de 22 ianuarie 1951.

De la data de 23 februarie 1951 a fost

trimis la Gruparea de Muncă Hunedoara pentru a-și completa stagiul militar de 2

ani, fiind lăsat la vatră la 04 iunie 1953.

Din aceste mențiuni, se deduce faptul că

perioada de stagiu militar efectuată anterior condamnării, nu i-a fost luată în

considerare reclamantului după liberare, efectuând un nou stagiu de 2 ani, 4 luni

și 12 zile.

Se dovedesc astfel întemeiate susținerile

reclamantului cu privire la perioada mai mare a măsurilor represive luate împotriva

sa, de vreme ce perioada cuprinsă între 16 decembrie 1949-27 iulie 1950 nu i-a fost

luată în calculul stagiului militar obligatoriu, și, de asemenea, stagiul final

efectuat a fost mai mare decât durata legală a stagiului militar, astfel cum rezultă

din conținutul livretului militar.

Chiar dacă, după lăsarea la vatră, reclamantul

nu a finalizat studiile militare și nu a îmbrățișat o carieră în acest domeniu,

acesta a avut posibilitatea să urmeze cursurile unei școli comerciale, absolvite

în anul 1959, iar în anul 1975 a absolvit Facultatea de Economia Producției din

cadrul Academiei de Studii Economice București, obținând chiar un certificat de

specialist în studiul muncii în agricultură de la Academia Ș.G.

Această evoluție a reclamantului, denotă

împrejurarea că, după încheierea stagiului militar, nu au existat consecințe asupra

posibilităților sale de integrare socială și formare profesională.

Ca atare, acordarea daunelor morale se

justifică prin prisma dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. pentru privarea nelegală

de libertate a reclamantului, caracterul nelegal al acesteia fiind reținut în cuprinsul

deciziei civile nr. 416 din 17 martie 1994, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție,

secția penală, decizie în baza căreia reclamantul a fost achitat pentru delictul

de instigare publică, prevăzut de art. 327 alin. (3) C. pen. anterior.

Având în vedere împrejurarea că prin actele

depuse, Curtea a constatat că măsurile privative de libertate și represive luate

împotriva reclamantului s-au întins pe o durată de timp mai mare decât cea reținută

de instanța de fond, a apreciat că cuantumul despăgubirilor cuvenite acestuia, se

impune a fi majorat la suma de 60.000 RON, fiind afectat dreptul acestuia la libertatea

individuală.

Libertatea individuala constituie un drept

fundamental al omului, garantat prin art. 23 din Constituție și reglementat de

art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca un drept inalienabil, scopul

garantării sale prin Convenție fiind acela de a proteja libertatea și siguranța

persoanei împotriva arestărilor și deținerilor arbitrare. El privește orice persoană,

indiferent dacă este în stare de libertate sau de detenție.

Obligația statului de a repara prejudiciile

cauzate prin erori judiciare este stabilită constituțional prin art. 52 alin.

(3), inclusiv în cazul prejudiciilor suferite de cel care este arestat sau deținut

cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.

Daunele morale, ca acoperire a unui prejudiciu

moral, nu pot cuantifica durerea sau suferințele pricinuite prin faptul ilicit invocat,

dar la acordarea acestora instanța trebuie să aibă în vedere natura faptului ilicit

și modul în care producerea acestuia a afectat viața unei persoane, fără ca prin

acordarea lor să se ajungă la o îmbogățire fără just temei.

Nu au fost primite susținerile apelantului

Ministerul Public, în sensul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre în cauză,

fără exercitarea rolului activ.

Situația reclamantului arestat nelegal,

având o hotărâre irevocabilă de constatare a nelegalități arestării sale, se circumscrie

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. și nu dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Ca atare, acesta nu avea de ce să uzeze

de dispozițiile Legii nr. 221/2009.

În privința cuantumului despăgubirilor

morale acordate, critică ce se regăsește în apelul ambilor pârâți, aceasta a fost

găsită ca nefondată, raportat la motivele deja expuse în analiza apelului declarat

de reclamant.

Hotărârile Curții Europene a Drepturilor

Omului invocate de către recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

nu sunt relevante în speță, ele referindu-se la alte situații decât cea existentă

în prezentul dosar.

Ca urmare, prin decizia nr. 18A din 29

ianuarie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

și de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București,

împotriva sentinței civile nr. 1145 din 29 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IlI-a civilă.

A fost admis apelul declarat de reclamantul

Ț.I. împotriva aceleași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul că:

A fost obligat pârâtul la plata sumei de

60.000 RON, cu titlu de daune morale, către reclamant.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței.

Împotriva sus-menționatei hotărâri au declarat

recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, reclamantul

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

lângă Curtea de Apel București a susținut, invocând motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., următoarele:

- hotărârea instanței de apel este nelegală,

întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii

sau străine pricinii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Astfel, instanța de apel nu a răspuns criticii

invocate în apel referitor la neexercitarea de către prima instanță a rolului activ.

Din actele dosarului rezultă că în cauză

s-a invocat caracterul politic al măsurii încorporării într-o unitate militară de

muncă dispuse asupra reclamantului, ceea ce face să fie atrasă incidența în cauză

a legii speciale, Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora. Dat fiind că actele depuse cu referire

la această măsură nu fac parte din cele prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009,

ar fi trebuit ca instanțele să aprecieze mai întâi asupra caracterului politic pretins,

ulterior având a se pronunța cu privire la despăgubirile solicitate de reclamant

pentru suferințele cauzate în perioada ulterioară condamnării penale.

Dat fiind că, în speță, reclamantul nu

și-a întemeiat acțiunea pe acest temei juridic, instanța nu putea să analizeze pretențiile

reclamantului decurgând din încorporarea pretins abuzivă în detașamentele de muncă,

decât în măsura în care se dovedea că aceasta este consecința directă a condamnării

din cauza penală, condiție legală ce permite încadrarea în dispozițiile art. 504

C. proc. pen.

Nu s-a stabilit dacă efectuarea stagiului

militar la un detașament de muncă peste limita de timp legală de 2 ani a fost sau

nu o consecință a condamnării penale, caz în care acordarea de despăgubiri pentru

această perioadă nu are suport probator și nici temei legal.

În baza aceluiași principiu, al rolului

activ, instanța de apel avea obligația să reanalizeze toate probele administrate

în cauză, precum și înscrisurile depuse de către reclamant cu ocazia rejudecării

apelului. În acest sens, au susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a ignorat

mențiunile cuprinse în adresa din 23 octombrie 2012, emisă de Ministerul Muncii,

Familiei și Protecției Sociale, prin care reclamantul era îndrumat să formuleze

cerere pentru stabilirea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 309/2002 privind recunoașterea

și acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul

Direcției Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961. Potrivit acestei

legi, reclamantul are dreptul la o indemnizație lunară, neimpozabilă, pentru fiecare

lună de stagiu militar efectuat în detașamente de muncă;

- hotărârea instanței de apel este nelegală,

fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și art. 505 C.

proc. pen., motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs

au arătat că, în rejudecare, instanța de apel nu a înlăturat dubiul existent cu

privire la perioada de privare de libertate a reclamantului și nu a cercetat înscrisurile

depuse în acest scop la dosarul cauzei. În acest sens, au învederat că deși în decizia

recurată se reține că perioada de privare de libertate a fost mai mare decât cea

reținută de instanța de apel, Curtea de Apel nu a arătat/indicat durata totală și

limitele temporale ale acestei măsuri.

De asemenea, instanța de apel nu a cercetat,

astfel cum a dispus instanța de casare, dacă perioada de studiu la Școala de Ofițeri

Contabili putea fi echivalată cu perioada stagiului militar. Doar prin stabilirea/lămurirea

acestor aspecte, măsura continuării stagiului militar după condamnarea penală putea

fi considerată o consecință a condamnării.

Instanța de apel nu a respectat criteriile

de apreciere/stabilire a cuantumului despăgubirilor, prevăzute de art. 505 C.

proc. pen., deși această cerință rezultă din dispozițiile deciziei de casare, care

a dispus ca instanța de apel să cerceteze susținerile reclamantului privind consecințele

condamnării în raport de criteriile stipulate de această măsură legală.

În loc să procedeze la identificarea acestor

consecințe, instanța de apel, în argumentarea soluției pronunțate, a invocat dispoziții

generale din Constituție, respectiv art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

A solicitat admiterea recursului, casarea

deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

de apel.

a susținut, invocând cazurile de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., următoarele:

- deși constată că, urmare a măsurii abuzive

reținute în sarcina sa, a fost pus în imposibilitate de a urma o carieră militară

până la pensionare, care i-ar fi adus venituri consistente, instanța de apel ajunge

la concluzia că nu ar fi existat consecințe asupra posibilităților sale de integrare

socială și formare profesională.

De asemenea, deși art. 505 alin. (1) C.

proc. pen. arată/indică criteriile de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul

cauzat în modalitatea privării de libertate sau restrângerii de libertate, instanța

de apel nu a ținut cont de probele solicitate în acest scop. Aceste probe relevă

faptul că reclamantul a fost privat de libertate în baza unei hotărâri abuzive pe

o perioadă de 6 luni și a fost trimis la muncă silnică timp de 2 ani și 4 luni în

baza unui ordin inexistent oficial și legal.

Datorită acestei condamnări abuzive, cursul

vieții sale a fost schimbat radical, opresiunea regimului comunist fiind imensă.

Toate aceste abuzuri, dar și urmările lor, imposibilitatea de a continua cariera

militară pe care și-a dorit-o, impuneau indemnizarea sa în conformitate cu prevederile

art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

Or, respingerea capetelor 1 și 2 ale cererii

introductive și acordarea doar a sumei de 60.000 RON cu titlu de daune morale, fără

plata daunelor materiale solicitate (2.000 RON din sentința penală de condamnare),

denotă că judecătorii cauzei nu au ținut cont nici de probele administrate și nici

de textele de lege incidente cauzei.

A achitat cheltuielile de judecată solicitate

cu titlu de daune materiale, iar inexistența vreunui ordin sau mandat de executare

pentru neplata cheltuielilor de judecată, nu este de natură să conducă la respingerea

cererii, prezumția fiind de plată a acestora chiar și în lipsa documentelor ce fac

această dovadă, consecință a perioadei de timp atât de lungi scurse de la momentul

plății și până în prezent.

Atât Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, cât și instanțele interne au recunoscut dreptul la plata unor despăgubiri

considerabil mai mari decât cele acordate reclamantului.

A solicitat admiterea recursului și modificarea

deciziei în sensul acordării tuturor daunelor morale și materiale pretinse.

Finanțelor Publice, a susținut, în dezvoltarea recursului său, următoarele:

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în

care au învederat că motivarea deciziei atacate este, prin raportare la prevederile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., „ mai mult decât superficială”.

Aceasta întrucât instanța de apel a nesocotit

obligațiile stabilite în sarcina sa de către instanța de trimitere și nu a analizat

motivele din apelul său, sens în care au învederat că nici după casarea cu trimitere

nu a fost determinată, în concret, perioada arestării și privării de libertate pentru

a se putea aprecia asupra justeții cuantumului daunelor acordate de instanța fondului.

Curtea de Apel i-a acordat reclamantului

un cuantum al daunelor morale majorat la 60.000 RON față de suma de 50.000 RON cât

a fost stabilită de prima instanță, motivat de faptul că „măsurile privative de

libertate și represive luate împotriva apelantului-reclamant s-au întins pe o perioadă

mai mare de timp decât cea reținută de instanța fondului”, fără a determina însă

întinderea în timp a măsurii privative de libertate și a celei represive, precum

și a celei apreciate de instanță ca reprezentând măsura represivă de natură a atrage

acordare unor daune morale.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea

hotărârilor judecătorești, întrucât numai astfel se poate verifica maniera în care,

în circumstanțele concrete ale cauzei „justiția a fost servită”.

Printre pilonii de bază ai dreptului la

un proces echitabil se numără și dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri

judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de

probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste observații și argumente să

fie examinate în mod efectiv. Or, singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea

acestor cerințe este tocmai obligația instanței de motivare a deciziilor sale.

Făcând trimitere la noțiunea de motivare

a hotărârii judecătorești, astfel cum este acesta exprimată în doctrină și în practica

instanței supreme, dar și din jurisprudența convențională, a susținut că o motivare

excesiv de succintă ori necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează,

practic, cu inexistența motivării, motiv pentru care se impune admiterea recursului

și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea pentru respectarea dreptului

la un proces echitabil.

- hotărârea Curții de Apel a fost pronunțată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 C.

proc. civ.

A susținut că, deși prin decizia de casare

nr. 8562 din 2 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit chestiunile

ce urmau a fi lămurite, Curtea de Apel, cu ignorarea îndrumărilor date, s-a limitat

la o enumerare succintă a unora din actele dosarului, fără a proceda la interpretarea

acestora pentru a putea conchide în sensul extinderii măsurilor preventive de liberate

peste durata de 6 luni reținute de prima instanță.

Deducția instanței de apel cu privire la

faptul că stagiul militar efectuat anterior condamnării nu a fost luat în considerare

după liberare, reclamantul efectuând un nou stagiu militar, nu răspunde îndrumărilor

instanței de casare cu privire la necesitatea determinării dacă perioada de studii

putea sau nu fi asimilată stagiului militar.

Prin menținerea sentinței Tribunalului

cu privire la pretinsul prejudiciu produs reclamantului și datorat privării de libertate

pe perioada 27 mai 1950-22 noiembrie 1950, Curtea de Apel vine în totală contradicție

cu dezlegările instanței de casare care a stabilit, cu referire la acest aspect,

ca fiind greșit determinată ca dată a începerii perioadei de detenție cea de 27

mai 1950. Înalta Curte a stabilit că, potrivit sentinței penale nr. 804 din 22

noiembrie 1950, pedeapsa a fost executată în perioada 27 iulie 1950-25 ianuarie

1961, perioadă de care era ținută instanța de apel, care ar fi trebuit să verifice

dacă perioada efectuării studiilor echivala sau nu cu efectuarea stagiului militar,

dacă sunt sau nu întemeiate susținerile apelanților privind respingerea și diminuarea

cuantumului daunelor pretinse, chestiuni la care ar fi trebuit să răspundă în concret.

Reiterând nemotivarea hotărârii pentru

lipsa argumentelor ce au format convingerea instanței, a învederat că în cazul în

care ar fi respectat îndrumările deciziei de casare, ar fi constatat o altă perioadă

a detenției, decât cea reținută, că efectuarea studiilor la Școala de Ofițeri Contabili

nu poate fi asimilată stagiului militar obligatoriu, precum și faptul că prestarea

de muncă pe perioada efectuării stagiului nu poate fi considerată drept privare

de libertate și o consecință a condamnării reclamantului, știut fiind că în acea

perioadă, după război, existau multe detașamente de muncă formate din militari,

pentru refacerera țării.

În acest context, instanța ar fi trebuit

să admită apelul său cu consecința respingerii acțiunii ori, în subsidiar, a reaprecierii

cuantumului daunelor morale în sensul diminuării sale substanțiale.

În consecință, a solicitat admiterea recursului

și, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la Curtea de Apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii

apelului și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată ori

reaprecierea cuantumului daunelor morale în sensul diminuării acestuia.

Recursurile nu sunt fondate.

Referitor la motivul comun din recursurile

părților vizând motivarea necorespunzătoare ori inexistența motivării, reglementat

de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată următoarele:

Potrivit acestei norme legale, constituie

acest motiv de recurs, cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ipostazele în care se poate ajunge la o

nemotivare, în sensul dispozițiilor legale precizate, sunt dintre cele mai diferite:

existența unei contradicții între considerentele hotărârii, în sensul că din unele

rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea

flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin

dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de

chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv ori motivarea insuficientă

a acesteia, ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura

pricinii.

Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. prevăd, într-adevăr, obligația judecătorului de a arăta, în cuprinsul hotărârii,

motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru

care au fost înlăturate cererile părților.

Aceasta nu înseamnă, însă, cum pretind

recurenții, că instanța este obligată să răspundă fiecărui argument folosit de părți

în dezvoltarea unui motiv de apel și nici chiar fiecărui motiv în parte, atunci

când mai multe motive de apel au un element comun determinant, fie pentru admiterea,

fie pentru respingerea lor împreună, fiind suficient ca instanța, în analiza lor,

să le grupeze și discute împreună, importantă fiind numai obligația de a nu lăsa

necercetate toate motivele căii de atac deduse analizei instanței de control judiciar.

Numai nemotivarea soluției din dispozitiv

ori insuficienta motivare, adică neanalizarea tuturor argumentelor decisive pentru

justa soluționare a cauzei, ipostaze ale nemotivării hotărârii judecătorești, ce

prezintă conotații de nelegalitate, fac astfel să devină operant motivul de recurs

cercetat.

Jurisprudența convențională în cazul de

nelegalitate analizat - nemotivarea sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești

- este, de asemenea, în sensul constatării încălcării dreptului la un proces echitabil,

consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în cazul neanalizării

problemelor invocate în recurs și doar indicarea hotărârilor instanței inferioare

(Cauza Albina c. România, în care, suplimentar s-a subliniat că instanța de recurs

nu doar că a omis să răspundă argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar

nici nu a indicat că și-ar fi însușit motivele prezentate de către instanțele inferioare):

or, condamnarea reclamanților la plata unor despăgubiri civile cu titlu de daune

morale, fără analiza tuturor condițiilor angajării răspunderii civile delictuale

(Cauza Rache și Ozon c. România), sau nepronunțarea asupra unui argument decisiv

pentru soluționarea cauzei (neconstituționalitatea unor decrete de expropriere din

perioada comunistă în Cauza Vlasia Grigore Vasilescu c. România), în care Curtea

a reiterat faptul că obligația instanțelor de a proceda la o analiză efectivă a

cauzei presupune ca partea lezată să poată să se aștepte la un răspuns specific

și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii respective (parag.

39); recent, în Cauza Luka c. România, Curtea a constatat violarea art. 6 parag.

1, întrucât instanța națională a ignorat un motiv de recurs fondat pe neconstituționalitatea

compunerii completului, deși Curtea Constituțională se pronunțase deja în acest

sens.

Or, în speță, opus susținerilor recurenților,

instanța de apel a arătat motivele de fapt și de drept ce i-au format convingerea,

înlăturând motivat susținerile părților dezvoltate în apel, respectiv cele referitoare

la neincidența Legii nr. 221/2009 raportului juridic dedus judecății, a încălcării

principiului rolului activ, al cuantificării despăgubirilor, ori la incidența unor

hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în cauză, chestiune invocată de

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.

Împrejurarea că instanța de apel a reținut

o anumită perioadă ca fiind circumscrisă duratei arestării ori restrângerii de libertate,

ori cele privind neanalizarea unor probe cu consecința nerespectării criteriilor

prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., se constituie în ipoteze ale cazului

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nicidecum a celui prevăzut

de pct. 7 al aceleiași norme legale.

Casarea cu trimitere dispusă în baza deciziei

nr. 8562 din 2 decembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un prim ciclu judiciar, s-a dispus în contextul reținerii existenței unui dubiu

în privința duratei arestării și a perioadei de privare de libertate a reclamantului

și pentru că niciuna dintre instanțele fondului nu au cercetat susținerile reclamantului

cu privire la existența unei perioade suplimentare de arestare/restrângere a libertății,

respectiv 25 ianuarie 1951-23 februarie 1951, despre care s-au făcut mențiuni corespunzătoare

în cartea de muncă a reclamantului. A reținut instanța de recurs că cel puțin pentru

consecințele acesteia pentru activitățile profesionale ale reclamantului enumerate

în art. 505 alin. (1) C. proc. pen., era necesară verificarea criteriilor posibile

de cuantificare a prejudiciului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai

arătat că, deși se face referire la perioada ulterioară arestării, se menționează

doar cea în care reclamantul și-a finalizat stagiul militar, nu și cea dintre expirarea

duratei condamnării și trimiterea în vederea completării stagiului militar obligatoriu.

Totodată, instanța de apel a exclus din sfera acestora, perioada în care reclamantul

a prestat muncă la Gruparea de muncă Hunedoara și la Detașamentul nr. 9 Hunedoara,

cu motivarea că reclamantul era în acea perioadă militar în termen.

Nu au fost însă indicate limitele temporale

ale acestei activități, fără să se observe că reclamantul a fost lăsat la vatră

după 3 ani de stagiu, deși trebuia să execute un stagiu militar de 2 ani.

De asemenea, nu s-a cercetat dacă perioada

de studii la Școala de Ofițeri Contabili echivala cu perioada stagiului militar,

caz în care, continuarea stagiului după condamnare, ar putea însemna o consecință

a condamnării, la fel ca și imposibilitatea continuării studiilor, precum și împiedicarea

acestuia de a urma o carieră militară.

Ca atare, Curtea a constatat că soluția

de confirmare a cuantumului daunelor morale este nemotivată, casând decizia și trimițând

cauza spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

În rejudecare, instanța de apel, conformându-se,

opus susținerilor părților, întocmai dispozițiilor instanței de casare a reținut

atât durata arestării dispuse cu privire la reclamant prin sentința penală nr. 809/1950

a Tribunalului Militar Craiova, de 6 luni închisoare corecțională pentru săvârșirea

infracțiunii de instigare publică prevăzută de art. 327 alin. (3) C. pen., ca fiind

27 iulie 1950 (iar nu 15 mai 1950, cum greșit/eronat susține recurentul Ministerul

Finanțelor Publice) - 22 noiembrie 1950.

Întrucât prin decizia penală nr. 416

din 17 martie 1994 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, în urma unui recurs

în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinței de condamnare, s-a

dispus casarea hotărârii și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat

la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea reclamantului din prezenta cauză pentru

delictul de instigare publică, legal s-a reținut incidența prevederilor art. 504

C. proc. pen., (indicate și de reclamant temei de drept al cererii deduse judecății),

iar nu a prevederilor Legii nr. 221/2009 (care nici nu a fost indicată în cauză),

ale căror condiții de exercitare nu erau, cum legal a reținut Curtea de Apel, îndeplinite.

În speță se regăsește întocmai ipoteza

normei art. 504 C. proc. pen. (rezultată din achitarea după condamnare), iar nu

situația condamnaților politic (pentru infracțiunile cuprinse în corpul Legii

nr. 221/2009) ori a celor supuși unor măsuri administrative cu caracter politic.

Astfel, potrivit art. 504 C. proc.

pen., „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal,

a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate

în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța procurorului de

scoatere de sub urmărire penală [...] sau prin hotărâre definitivă de achitare sau

prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de

art. 10 alin. (1) lit. j)”.

În speță, privarea de libertate, urmată

de achitarea prin hotărâre definitivă se circumscriu ipotezei enunțate de art. 504

C. proc. pen., corect reținut de instanțe ca fiind incident raportului juridic litigios.

Cu temei, în raport de probațiunea cauzei

(certificat nr. AA/2003 emis de Ministerul de Interne, livret militar) amănunțit

indicat de instanța de apel, în urma unei analize judicioase, s-a reținut că la

momentul aplicării/punerii în executare a pedepsei menționate, reclamantul se afla

în perioada stagiului militar obligatoriu, început la data de 16 decembrie 1949

în Regimentul 3 Transmisiuni, perioadă de care nu s-a ținut seama ulterior, când,

la data de 23 februarie 1951 reclamantul a fost trimis la Gruparea de Muncă Hunedoara

pentru completarea stagiului militar, de 2 ani, de unde a fost lăsat la vatră la

data de 4 iunie 1953. În acest fel, reclamantul a efectuat un nou stagiu militar

de 2 ani, 4 luni și 12 zile, mențiunile din scriptele amintite reliefând neechivoc

că perioada de stagiu anterioară condamnării nu a fost avută în vedere de autoritățile

vremii, reclamantul efectuând astfel un stagiu final a cărui durată a fost mai mare

decât durata legală a stagiului militar de la acea vreme.

Instanța de apel a apreciat astfel că restrângerea

libertății individuale în maniera indicată, libertate ce se constituie într-un drept

fundamental al omului, garantat de art. 23 din Constituția României și reglementat

de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impune, în acord cu prevederile

art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală, indemnizarea persoanei care a fost arestată

sau deținută cu încălcarea dispozițiilor legale în materie.

Ca urmare, opus criticilor recurenților,

instanța de apel a indicat punctual atât durata arestării nelegale, cât și a restrângerii

de libertate dispuse cu încălcarea dispozițiilor legale și a celor convenționale,

context în care criticile pe aspectul caracterului întemeiat al cererii de acordare

a unor despăgubiri civile, cu titlu de daune morale, se vădesc a nu fi fondate.

Cât privește operațiunea de cuantificare

a acestor daune, critică comună în toate cele trei recursuri, în sensul reducerii

ori majorării acestora, se constată, pe de o parte că acest aspect vizează, în raport

de cererile părților, un aspect de netemeinicie a hotărârii ce nu poate fi subsumat

niciunuia dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

Nerespectarea criteriilor de cuantificare

prevăzute de art. 505 C. proc. pen., se constituie, într-adevăr într-o critică de

nelegalitate care se vădește a fi, de asemenea, nefondată.

Astfel, potrivit art. 505 C. proc.

pen., în ceea ce privește felul și întinderea reparației, la stabilirea întinderii

reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate

suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei

celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Mai mult, în cazul daunelor morale, dată

fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise/fixe pentru

determinarea lor, însă despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu

nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unui imposibilități de stabilire

a corespondenței exacte între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului

pe care ar trebui să-l repare.

Stabilirea daunelor morale nu se reduce

la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum sunt demnitatea,

onoarea, ori suferința fizică și psihică a celui ce le pretinde, ci presupune, alături

de criteriile enunțate, din acest punct de vedere exemplificativ, o apreciere și

evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot

fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale

nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de

manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea

și gravitatea lor și să stabilească dacă o sumă de bani, și în ce cuantum, este

potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Constatând astfel că privarea nelegală,

respectiv restrângerea libertății reclamantului în mod nelegal impune acordarea

unei indemnizații al cărei cuantum s-a raportat la durata măsurii, la consecințele

acesteia privind încălcarea dreptului reclamantului la libertate, siguranță și demnitate,

și, nefiind indicate elemente noi, de natură a modifica suma reținută de instanța

de apel, se vădesc a nu fi fondate criticile din recursurile prin care s-a solicitat

respingerea ori diminuarea cuantumului daunelor acordate reclamantului.

Nu sunt fondate nici criticile din recursul

reclamantului privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 505 C. proc. pen.,

constând în omisiunea instanțelor de a reține în operațiunea de cuantificare a daunelor

și a consecințelor măsurilor nelegale dispuse asupra sa, întrucât, opus susținerilor

reclamantului, Curtea de Apel, constatând că, după lăsarea sa la vatră, acesta a

urmat cursurile unor școli comerciale, respectiv universitatea economică, a reținut

că măsura acuzată nu a fost de natură/nu a avut drept consecință imposibilitatea

sa de a urma alte cursuri decât cele absolvite și astfel nu a avut consecințe asupra

posibilităților sale de integrare socială și formare profesională.

De asemenea, nu sunt fondate nici criticile

din recursul aceleiași părți privind greșita neacordare a sumei de 2.000 RON achitată

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, lipsa chitanței doveditoare de plată

făcând imposibilă admiterea unei atare pretenții, ce nu se poate întemeia, exclusiv,

pe o prezumție, cererea formulată fiind astfel nedovedită.

Ca urmare, față de cele ce preced, recursurile

deduse judecății vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, de reclamantul

Ț.I. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei

nr. 18A din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

octombrie 2013.