ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1466/2016

Decizia nr. 1466/2016

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 23 ianuarie 2009 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/33/2009 plângerea formulată de reclamantul A. împotriva Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, precum și împotriva Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație al B., solicitând anularea Ordinului atacat și anularea parțială a Hotărârii menționate, în ceea ce privește revocarea contractului de mandat din 27 august 2008.

Prin Sentința civilă nr. 445 din 7 octombrie 2009 a Tribunalului București a fost admisă acțiunea în contencios administrativ, dispunându-se anularea Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2009 emis de Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. Prin practicaua sentinței, a fost disjuns capătul de cerere privind anularea parțială a Hotărârii Consiliului de Administrație al B. nr. 1 din 8 ianuarie 2009 și înaintat spre soluționare Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la data de 27 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/3/2010.

Pârâta B. București a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

La data de 7 decembrie 2010 reclamantul a depus cerere completatoare, solicitând obligarea pârâtei la reintegrarea sa în funcția deținută anterior adoptării Hotărârii Consiliului de Administrație a B. nr. 1 din 8 ianuarie 2009 și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile aferente, precum și celelalte drepturi cuvenite conform contractului de mandat, de la data revocării până la data reintegrării efective în funcție.

Prin încheierea de ședință de la 7 decembrie 2010 a fost admisă excepția necompetenței funcționale dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia spre soluționare, Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căreia litigiul a fost înregistrat la data de 10 ianuarie 2011 sub nr. x/3/2011.

La data de 15 martie 2011, la solicitarea instanței, reclamantul a precizat obiectul cererii, respectiv anularea parțială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație al B., obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în valoare de 1.262.390 lei reprezentând contravaloarea remunerației prevăzute la art. 4 din contractul de mandat, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, constând în valoarea totală a veniturilor lunare plătite de pârâtă managerilor generali ce au succedat reclamantului la conducerea B., pe numărul de luni aferente întregului contract, de la momentul revocării și până la ajungerea la termen.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii reclamantului în principal ca tardivă, inadmisibilă, prescrisă și lipsită de interes și în subsidiar ca nefondată.

Prin Sentința nr. 5451 din 26 aprilie 2012 a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 20.947 lei reprezentând despăgubiri și 1372,20 lei reprezentând cheltuieli de judecată, celelalte pretenții fiind respinse ca neîntemeiate.

Prin Decizia civilă nr. 2342 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis recursul formulat de recurentul-reclamant, dispunându-se casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 11 ianuarie 2013.

În acord cu indicațiile instanței de control judiciar, în cauză a fost administrată proba cu expertiză contabilă, la dosar aflându-se raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil C. și completarea la raport întocmită de același expert.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a hotărât, prin Sentința civilă nr. 6777 din 26 noiembrie 2013, admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamantul A., obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 341.675 lei despăgubiri, respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009, ca neîntemeiat și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 14.291,63 lei cheltuieli de judecată.

În motivare s-a avut în vedere faptul că, prin decizia de recurs s-au fixat limitele rejudecării, în sensul că, în fond după casare, instanța este chemată să se pronunțe asupra capătului de cerere având ca obiect anularea Hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administrație B., precum și asupra cuantumului despăgubirilor.

Pe fond, cu privire la cererea de anulare a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație B., prin care s-a decis revocarea contractului de mandat din 27 august 2008 încheiat cu reclamantul, instanța a reținut că partea își întemeiază solicitarea exclusiv pe caracterul accesoriu al hotărârii menționate, în raport cu Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 2 din 6 ianuarie 2009, anulat irevocabil de instanțele judecătorești.

Instanța a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea reclamantului, față de dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 (forma în vigoare la data încheierii contractului), potrivit cărora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație; În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

Referitor la capătul de cerere privitor la despăgubiri, instanța a reținut că, potrivit art. 4 lit. a) din contractul de mandat încheiat între părți, mandatarul era îndreptățit să primească o remunerație lunară în cuantum brut de 30.790 lei, care se va negocia anual ori de câte ori este nevoie sau periodic în temeiul legii.

S-a avut în vedere faptul că, prin art. 3

1

lit. a) din Legea nr. 203/2009, s-a stabilit că directorul general/directorul beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat, la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale și a autorităților publice centrale la care statul este acționar unic sau majoritar, cât și al filialelor acestora, remunerația nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de stat.

Prin O.U.G. nr. 114/2009, O.U.G. nr. 27/2010 și O.U.G. nr. 3/2011, plafonarea cuantumului remunerației a fost prelungită succesiv până la data de 31 decembrie 2011, contractele de mandat fiind modificate corespunzător. Rezultă așadar că, în temeiul legii, modificarea contractelor de mandat, pe aspectul valorii maxime a remunerației directorului general, a operat exclusiv până la data menționată, ulterior datei respective revenindu-se la prevederile inițiale din contract.

Prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a stabilit că valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru revocarea intempestivă a contractului de mandat, luând în considerare plafonarea legală a remunerației directorului general, caracterul temporar al acestei plafonări, precum și valoarea netă a remunerației, este de 341.675 lei.

Instanța a apreciat ca fiind corect modul de calcul utilizat de expert în completarea la raport, unul dintre principiile în raport de care se face evaluarea despăgubirilor de către instanță, fiind acela că prejudiciul cuprinde atât pierderea suferită de creditor, cât și beneficiul nerealizat.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. solicitând modificarea în parte a acesteia, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică, nefondată și nedovedită, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat, în esență, că în rejudecare, instanța a stabilit cuantumul prejudiciului, fără a intra în judecata fondului, pornind de la premisa greșită că prin decizia de casare s-a stabilit ca instanța să se pronunțe strict pe cuantumul despăgubirilor.

Prin actul procedural depus la 21 martie 2014 reclamantul A. a indicat faptul că formulează calea de atac a recursului împotriva Sentinței civile nr. 6777 pronunțată în data de 26 noiembrie 2013 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care o consideră parțial netemeinică și solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că înțelege să critice soluția instanței de fond numai sub aspectul respingerii capătului de cerere referitor la anularea parțială a Hotărârii nr. 1 din 8 septembrie 2009.

În drept recurentul a invocat art. 299, art. 304 pct. 9 și respectiv art. 304

1

C. proc. civ.

La data de 13 mai 2014, Curtea, față de precizările părților și calea de atac legal aplicabilă, a calificat calea de atac exercitată de A. drept apel.

Prin Decizia civilă nr. 495 din 17 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/2/2014 Curtea a respins ambele apeluri, ca nefondate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut, în esență, cu privire la apelul declarat de reclamantul A., că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 (forma în vigoare la data încheierii contractului), potrivit cărora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație, în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză fiind îndreptățit la plata unor daune-interese.

Cu privire la apelul declarat de pârâta B., instanța a reținut, în esență, că instanța de fond, în rejudecare, prin Sentința civilă nr. 6777 din 26 noiembrie 2013, a ținut cont în mod corect de efectele deciziei de casare, conform art. 315 C. proc. civ. și în ceea ce privește stabilirea în concret a despăgubirilor, criticile apelantei-pârâte apar drept nefondate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B., prin care a solicitat modificarea în parte a Deciziei nr. 495 din 17 iunie 2014, în ceea ce privește respingerea apelului B., cu consecința admiterii apelului și modificarea în parte a Sentinței nr. 6777 din 26 noiembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate intimatului-reclamant, în sumă de 341.675 lei, și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.621,63 lei, iar pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică, nefondată și nedovedită.

Prin Decizia civilă nr. 412 din 10 februarie 2015 pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2/2014 s-a admis recursul declarat, s-a casat Sentința civilă nr. 495 din 17 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dispozițiile deciziei de casare au fost în sensul reanalizării condițiilor răspunderii civile contractuale pentru că nu au fost administrate probatorii, instanța de trimitere trebuind, în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să procedeze la respectarea principiului non reformatio in pejus.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 1426 din 30 septembrie 2016 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A.

A admis apelul declarat de pârâta B.

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 19.871 lei.

Cu privire la apelul declarat de B. SA instanța de apel a reținut că, în cadrul expertizei efectuate la judecata în fond a cauzei, răspunzând obiectivului fixat de instanță, expertul a considerat că valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de stat, expertul parte al reclamantului A. necontestând acest aspect.

S-a mai avut în vedere că la obiectivul nr. 4 al expertizei, expertul a răspuns că, după verificarea documentelor au rezultat o remunerație în sumă brută de 267.958 lei și o remunerație în sumă netă de 187,946 lei.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamantul A. instanța de apel a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 (forma în vigoare la data încheierii contractului), potrivit cărora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant își subsumează criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., ce vizează următoarele aspecte:

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant reproșează instanței de apel că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea obligației reglementate de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se arată în acest sens că din lecturarea considerentelor deciziei recurate nu numai că instanța continuă de fapt practicaua dar nu explică în niciun mod alegerea soluției pronunțate, considerând excesivă și greșită afirmația potrivit căreia instanței de apel i se pare foarte interesant de observat că expertul parte al recurentului-reclamant nu formulează nicio opinie separată. Apreciază că posibilitatea conferită de lege unei părți într-un proces de a-și numi un expert parte nu înseamnă că acesta va trebui în mod automat/obligatoriu să îl contrazică pe expertul desemnat de instanță.

Reclamantul precizează că nu este de acord cu opinia instanței de apel referitoare la poziția pe care expertul parte ar fi trebuit să o aibă cu privire la opinia exprimată de expertul desemnat de instanță.

Consideră recurentul-reclamant că, în motivare, instanța de apel utilizează argumente străine cauzei. Astfel, se arată, deși s-a statuat cu putere de lucru judecat împrejurarea că prejudiciul cauzat reclamantului prin întreruperea intempestivă și ilegală a contractului de mandat nu are legătură cu remunerația cuvenită acestuia ca salariat al pârâtei B., cele două obligații având naturi juridice complet diferite, instanța de apel se oprește la o astfel de soluție, folosind un calcul aritmetic străin situației de fapt și de drept.

Precizează recurentul că, în opinia sa, instanța de apel confundă în mod grav și inexplicabil noțiunea de despăgubiri ce se cuvin ca urmare a rezilierii intempestive și abuzive a contractului de mandat în contextul desfășurării ulterioare a unei activități profesionale pe bază de contract de muncă în cadrul aceleiași instituții, natura juridică fiind total diferită, despăgubirile izvorând din răspunderea civilă contractuală care au în vedere existența cumulativă a faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită, prejudiciu și vinovăție fiind izvorâte dintr-un raport juridic distinct de cel al raportului juridic de muncă conform C. muncii.

Menționează recurentul că expertiza dispusă a clarificat în mod decisiv cuantumul despăgubirilor ce urmează a fi acordate în conformitate cu actele normative succesive incidente în cauză la suma de 341.675 lei, suma ce reprezintă contravaloarea remunerației pe care recurentul-reclamant urma să o primească dacă își încheia contractul de mandat, care nu a fost finalizat din vina exclusivă a intimatei-pârâte și care în baza unui ordin declarat nul de instanțele de judecată a dispus revocarea unilaterală a contractului de mandat.

Recurentul face referire și la valoarea aleatorie a despăgubirilor acordate prin decizia civilă recurată în cuantum de 19.871 lei diferită chiar și de cea acordată în primul ciclu procesual de Tribunalul București care prin Sentința civilă nr. 5451 a apreciat cuantumul acestora la suma de 20.947 lei.

Recurentul-reclamant consideră și că, în ceea ce privește unicul motiv de apel invocat, că motivarea instanței este neconvingătoare, arătând că a avut în vedere faptul că temeiul juridic în baza căruia s-a emis hotărârea Consiliului de Administrație a cărui nulitate parțială a solicitat-o cu referire strictă numai la revocarea contractului de mandat, respectiv un ordin de ministru a fost declarat nul absolut, situație în care părțile urmau să fie repuse în situația anterioară, orice altă motivație pentru revocarea contractului de mandat presupunând un preaviz de 30 de zile, care nu a existat, act administrativ care la rândul său putea fi contestat în considerarea motivelor care au condus la această decizie.

Criticile subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 311 alin. (1) C. proc. civ. și respectiv pe cele ale art. 315 alin. (1) din același cod.

Consideră recurentul-reclamant că instanța de apel trebuia să analizeze materialul probator existent în cauză referitor la acest subiect iar în situația în care consideră că înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru convingerea instanței cu privire la soluția adoptată să facă vorbire despre acest aspect în decizia recurată.

Or, se arată că dispozițiile instanței de casare au fost în mod vădit ignorate de instanța de apel care în motivarea hotărârii nu face în niciun fel vorbire despre elementele răspunderii civile contractuale în spiritul și obligația impusă de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimata-pârâtă B. București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta:

Din perspectiva criticilor invocate în considerarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost pe deplin respectate de instanța de control judiciar.

Astfel, instanța de apel a răspuns punctual și concis criticilor aduse sentinței instanței de fond, cu respectarea limitelor învestirii.

Din lecturarea deciziei apare cu evidență raționamentul ce a fundamentat menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate din perspectiva identificării și aplicării sancțiunii ce intervine în cazul revocării mandatului, făcând trimitere la dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, în forma în vigoare la data încheierii contractului, argumentația instanței fiind pertinentă cauzei, motivarea deciziei atacate fiind clară, precisă și neconținând argumente contradictorii.

Nici criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite întrucât hotărârea recurată a fost pronunțată în limitele judecății, configurate de art. 315 C. proc. civ.

În pronunțarea deciziei recurate instanța de apel, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, a apreciat asupra suficienței probatoriului administrat, instanța fiind suverană în a statua asupra pertinenței și concludenței probelor în lămurirea pricinii.

Instanța de apel a făcut o analiză detaliată atât a înscrisurilor cât și a expertizei efectuate în cauză, recurentul-reclamant nevalorificându-și însă dreptul procesual de a solicita probe suplimentare.

În ceea ce privește limitele judecății este de reținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea Deciziei de casare nr. 412/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în respectarea principiului înscris în art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel s-a limitat în analiza legalității și temeiniciei sentinței apelate din perspectiva modului de soluționare a capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a Hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administrație B., precum și asupra celui vizând cuantumul despăgubirilor, criticile din apel formulate de recurentul-reclamant vizând judecata numai cu privire la primul capăt de cerere.

Instanța de apel s-a pronunțat în mod corect asupra criticilor formulate de recurentul-reclamant statuând în mod judicios asupra sancțiunii pe care dreptul societar o prevede pentru situația în care revocarea mandatarului intervine fără justă cauză, dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 fiind corect interpretate și aplicate de instanța de apel.

Critica vizând faptul că instanța de apel nu face vorbire despre elementele răspunderii civile contractuale nu poate fi primită.

Astfel, în mod corect s-a reținut că pentru revocarea contractului de mandat fără justă cauză mandatarul este îndreptățit la plata de despăgubiri.

Însă, la stabilirea nivelului acestor despăgubiri, corect s-a statuat că din cuantumul remunerațiilor pe care le-a încasat directorul general al B. se impune deducerea salariilor încasate de către recurent, în perioada de referință, în calitate de director al Direcției Silvice Sălaj. Cu alte cuvinte, răspunderea contractuală a mandantului nu poate depăși prejudiciul efectiv și real produs reclamantului prin încălcarea obligațiilor contractuale ce îi incumbau, respectiv denunțarea convenției, fără justă cauză, anterior expirării duratei acesteia. Or, prejudiciul ce se impunea a fi acoperit nu poate consta decât în diferența dintre remunerația pe care ar fi încasat-o, dacă contractul de mandat s-ar fi derulat pe perioada convenită de părți și salariul efectiv încasat de către reclamant, ulterior denunțării mandatului.

Așa fiind, instanța de apel nu a făcut confuzie între instituția contractului de mandat și consecințele denunțării acestuia, pe de o parte și veniturile obținute din derularea unui contract de muncă, pe de altă parte, ci a procedat la stabilirea prejudiciului efectiv cauzat recurentului de către intimată, din denunțarea intempestivă a convenției de mandat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 1426 din 30 septembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 22 septembrie 2016.

Procesat de GGC - CT