ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 412/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 412/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

La data de 23 ianuarie 2009 a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 120/33/2009, plângerea formulată de

reclamantul O.D.N. împotriva Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2009 emis de

Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, precum și împotriva

Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație al Regiei

Naționale a Pădurilor Romsilva, solicitând anularea ordinului atacat și

anularea parțială a hotărârii menționate, în ceea ce privește revocarea

Contractului de mandat nr. 12365 din 27 august 2008.

Prin Sentința civilă

nr. 445 din 7 octombrie 2009 a fost admisă acțiunea în contencios

administrativ, dispunându-se anularea Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2009 emis

de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, s-a disjuns capătul

de cerere privind anularea parțială a Hotărârii Consiliului de Administrație al

Romsilva nr. 1 din 8 ianuarie 2009 și s-a înaintat spre soluționare

Tribunalului București.

Cauza a fost

înregistrată la data de 27 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția

a IX-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. 20639/3/2010.

La data de 7

decembrie 2010, reclamantul a depus cerere completatoare solicitând obligarea

pârâtei la reintegrarea sa în funcția deținută anterior adoptării Hotărârii

Consiliului de Administrație al Romsilva nr. 1 din 8 ianuarie 2009 și obligarea

pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile aferente, precum și

celelalte drepturi cuvenite conform contractului de mandat, de la data

revocării acestuia până la data reintegrării efective în funcție.

Prin încheierea de

ședință de la 7 decembrie 2010 a fost admisă excepția necompetenței funcționale

dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia spre

soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia

litigiul a fost înregistrat la data de 10 ianuarie 2011 sub nr. 1883/3/2011.

La data de 15 martie

2011, la solicitarea instanței, reclamantul a precizat obiectul cererii,

respectiv anularea parțială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului

de Administrație al Romsilva, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în

valoare de 1.262.390 RON reprezentând contravaloarea remunerației prevăzute la

art. 4 din contractul de mandat, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar,

reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, constând

în valoarea totală a veniturilor lunare plătite de pârâtă managerilor generali

ce au succedat reclamantului la conducerea RNP Romsilva, pe numărul de luni

aferente întregului contract, de la momentul revocării și până la ajungerea la

termen.

Prin Sentința nr.

5451 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost

respinsă excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a fost admisă în

parte acțiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de

20.947 RON reprezentând despăgubiri și 1.372,20 RON reprezentând cheltuieli de

judecată, celelalte pretenții fiind respinse ca neîntemeiate.

Prin Decizia civilă

nr. 2342 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a civilă a fost admis recursul formulat de recurentul-reclamant,

dispunându-se casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță.

În rejudecare

litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a

civilă la data de 11 ianuarie 2013.

În acord cu

indicațiile instanței de control judiciar, în cauză a fost administrată proba

cu expertiză contabilă, la dosar aflându-se raportul de expertiză contabilă întocmit

de expert contabil G.M. și completarea la raport întocmită de același expert.

În rejudecare,

Tribunalul București, secția a VI-a civilă a hotărât prin Sentința civilă nr.

6777 din 26 noiembrie 2013, admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamantul

O.D.N., obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 341.675 RON

despăgubiri, respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea parțială

a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009, ca neîntemeiat și obligarea pârâtei la

plata către reclamant a sumei de 14.291,63 RON cheltuieli de judecată.

În argumentarea

soluției pronunțate, s-a reținut că prin decizia de casare s-au fixat limitele

rejudecării, apreciindu-se că nu mai pot fi aduse în discuție cerințele

răspunderii contractuale referitoare la fapta ilicită a mandantului, existența

prejudiciului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, un argument

suplimentar fiind dedus din aplicarea principiului neagravării situației în

propria cale de atac, reglementat de art. 316 raportat la art. 296 C. proc.

civ.

În aceste condiții,

apărările pârâtei referitoare la inexistența faptei ilicite (pe motiv că nu au

fost îndepliniți indicatorii de performanță) sau a prejudiciului (pe motiv că

reclamantul ar fi beneficiat de venituri, în calitate de director al Direcției

Silvice Sălaj), nu au fost avute în vedere, întrucât s-a considerat că s-ar

încălca limitele rejudecării și principiul non reformatio in pejus.

Pe fond, cu privire

la cererea de anulare a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de

Administrație Romsilva, prin care s-a decis revocarea Contractului de mandat

nr. 12365 din 27 august 2008 încheiat cu reclamantul, s-a reținut că partea își

întemeiază solicitarea exclusiv pe caracterul accesoriu al hotărârii

menționate, în raport cu Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale nr. 2 din 6 ianuarie 2009, anulat irevocabil de instanțele

judecătorești.

S-a apreciat ca fiind

neîntemeiată cererea reclamantului, față de dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr.

79/2008, potrivit cărora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul

de administrație iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză,

directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

În consecință,

instanța a respins ca neîntemeiat primul capăt al cererii de chemare în

judecată și a analizat în continuare valoarea daunelor interese pentru

revocarea intempestivă a mandatului, apreciindu-se în ceea ce privește

caracterul intempestiv al revocării că acest aspect s-a stabilit deja cu putere

de lucru judecat.

Pe capătul de cerere

privitor la despăgubiri, instanța a reținut că, potrivit art. 4 lit. a) din

contractul de mandat încheiat între părți, mandatarul era îndreptățit să

primească o remunerație lunară în cuantum brut de 30.790 RON, care se va

negocia anual ori de câte ori este nevoie sau periodic în temeiul legii.

Reclamantul a

solicitat calcularea despăgubirilor datorate de pârâtă pentru revocarea

mandatului fără justă cauză, la nivelul remunerației acordate prin contractul

de mandat, pentru perioada cuprinsă între data revocării și cea a expirării

duratei contractului sau la nivelul remunerației stabilite prin contract, în

condițiile aplicării actelor normative care au avut ca obiect diminuarea

temporară a acesteia, astfel cum rezultă din obiectivele propuse pentru

expertiza contabilă.

Astfel, s-a reținut

că prin art. 31 lit. a) din Legea nr. 203/2009, s-a stabilit că directorul

general/directorul beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul

de mandat, la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale

și societăților comerciale aflate în coordonarea, subordonarea sau sub

autoritatea ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice

centrale și a autorităților publice centrale la care statul este acționar unic

sau majoritar, cât și al filialelor acestora, iar remunerația nu poate depăși

nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de

stat.

Prin O.U.G. nr.

114/2009, O.U.G. nr. 27/2010 și O.U.G. nr. 3/2011, plafonarea cuantumului

remunerației a fost prelungită succesiv până la data de 31 decembrie 2011,

contractele de mandat fiind modificate corespunzător.

S-a reținut așadar

că, în temeiul legii, modificarea contractelor de mandat, pe aspectul valorii

maxime a remunerației directorului general, a operat exclusiv până la data

menționată, ulterior datei respective revenindu-se la prevederile inițiale din

contract.

Față de conținutul

expres al dispozițiilor art. II din Legea nr. 203/2009, astfel cum au fost

modificate prin actele ulterioare, s-a constatat că nu există niciun temei care

să îndreptățească instanța să considere că modificarea contractelor s-ar aplica

și ulterior datei de 31 decembrie 2011.

În ceea ce privește

împrejurarea invocată de pârâtă în sensul că, și la acest moment, remunerația

directorului actual este stabilită tot la nivelul indemnizației secretarului de

stat, întrucât nu s-a finalizat procedura de numire a noului consiliu de administrație,

s-a apreciat a fi lipsită de relevanță, întrucât, la stabilirea valorii

daunelor interese cuvenite reclamantului se ține seama de câștigul pe care

acesta l-ar fi obținut dacă mandatul său nu ar fi fost revocat, și nu de

remunerația mandatarului care i-a succedat.

Or, dacă mandatul

reclamantului nu ar fi fost revocat, plafonarea remunerației ar fi operat până

la data de 31 noiembrie 2009, potrivit legii, menținerea plafonării ulterior

datei respective, fiind lipsită de temei legal.

S-a reținut că prin

raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a stabilit că valoarea

despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru revocarea intempestivă a

contractului de mandat, luând în considerare plafonarea legală a remunerației

directorului general, caracterul temporar al acestei plafonări, precum și

valoarea netă a remunerației, este de 341.675 RON.

Instanța a apreciat

ca fiind corect modul de calcul utilizat de expert în completarea la raport,

unul dintre principiile în raport de care se face evaluarea despăgubirilor de

către instanță, fiind acela că prejudiciul cuprinde atât pierderea suferită de

creditor, cât și beneficiul nerealizat.

S-a mai reținut că

ulterior datei de 1 ianuarie 2012, dată la care a încetat plafonarea legală a

remunerației directorului general, singurul criteriu care ar putea fi avut în

vedere la stabilirea despăgubirilor îl constituie valoarea netă a remunerației

din contractul de mandat în forma inițială.

S-a avut în vedere

faptul că actele normative care au plafonat remunerația au modificat

contractele de mandat pe perioade de timp limitate, astfel încât, ulterior

expirării perioadelor respective, nu există nicio justificare pentru a nu se

reveni la dispozițiile contractuale în forma anterioară modificării.

Pentru considerentele

de fapt și de drept expuse, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâta la plata către reclamant a sumei de 341.675 RON despăgubiri, respingând

capătul de cerere având ca obiect anularea parțială a Hotărârii nr. 1 din 8

ianuarie 2009, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamantul O.D.N. cât și pârâta Regia Națională

a Pădurilor - Romsilva iar prin Decizia civilă nr. 495/2014 din 17 iunie 2014,

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ambele apeluri.

În motivarea soluției

pronunțate, instanța de apel a reținut în ceea ce privește apelul formulat de

reclamantul O.D.N. că acesta privește anularea parțiala a Hotărârii nr. 1 din 8

septembrie 2009 a Consiliului de administrație, sub aspectul revocării sale din

funcție.

Pe acest aspect

apelantul a susținut că o astfel de anulare ar fi, practic, consecința firească

și obligatorie a anulării în mod irevocabil a Ordinului Ministrului

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 2 din 6 ianuarie 2009, în

baza căruia s-ar fi dat această hotărâre. În confirmarea soluției primei

instanțe, s-a constatat că nu se poate reține o astfel de consecință, în speță

fiind aplicabile dispozițiile art. 143

1

alin. (4) din Legea nr.

31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, potrivit cărora

directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație iar în

cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este

îndreptățit la plata unor daune-interese.

S-a mai reținut că

deși este adevărat că dacă dreptul de revocare a mandatului este manifestat

abuziv, acest caracter abuziv este sancționat de lege însă sancțiunea specifică

este expres indicată de articolele precitate, respectiv plata de daune

interese, iar nu repunerea în ființă propriu-zisă a contractului de mandat.

Cât privește apelul

formulat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, s-a reținut că

existența răspunderii civile în sarcina pârâtei a fost irevocabil stabilită în

primul ciclu procesual, iar, la acel moment, pârâta nici nu a exercitat căile

de atac împotriva acestei constatări de fapt și de drept. Astfel, Sentința nr.

5451 din 26 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București în ciclul

procesual anterior, consfințea expres existența răspunderii civile a pârâtei,

pe care o obliga și la plata unei sume de bani cu acest titlu.

S-a reținut că pârâta

nu a declarat calea de atac împotriva acestei hotărâri, astfel încât, în

aplicarea principiului disponibilității acțiunii civile, precum și a

principiului non reformatio in pejus, în cadrul căii de atac declarată de

partea adversă, Curtea de Apel București nici nu avea cum să constate că, de

fapt, nu existau îndeplinite condițiile răspunderii.

A mai reținut

instanța că prin considerentele deciziei de casare s-a constatat existența

elementelor răspunderii, ceea ce urma a fi făcut fiind administrarea unei

expertize de specialitate și coroborând aspectele probatorii să se stabilească

un cuantum corect al despăgubirii.

În ceea ce privește

stabilirea în concret a despăgubirilor, criticile pârâtei au fost apreciate a

fi nefondate.

Astfel, a fost

constatat a fi nepertinent argumentul că reclamantul ar fi remunerat de două

ori în cadrul aceleiași entități, respectiv Regia Națională a Pădurilor -

Romsilva, întrucât ar avea două contracte care se suprapun, cu timp lucrat de

16 ore/zi, la același angajator, în condițiile unui regim normal de lucru al

entității de 8 ore/zi, din moment ce nu se pune problema unei duble

remunerații, ci doar problema suportării consecințelor unui fapt ilicit civil.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, s-a constatat că acesta a fost corect calculat de

prima instanță prin raportare la probele administrate și argumentând alegerea

modului de calcul, sumele fiind plafonate cât timp există plafonarea legală

(până la 31 decembrie 2011, conform art. II din Legea nr. 203/2009), pentru

perioada ianuarie - august 2012 fiind acordate conform contractului dintre

părți.

Împotriva Deciziei

civile nr. 495/2014 din 17 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a

civilă, a declarat recurs pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7 și 9 C. proc. civ., în temeiul

cărora a solicitat admiterea recursului și, reținând cauza spre rejudecare,

modificarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința admiterii apelului său

și modificarea în parte a sentinței primei instanțe, în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor acordate intimatului-reclamant, în sumă de 341.675

RON, și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.921,63 RON, iar pe fond

respingerea acțiunii ca netemeinică, nefondată și nedovedită.

În dezvoltarea

motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a susținut că prin soluția dată,

instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a dat mai mult

decât s-a cerut, criticile fiind subsumate motivelor de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 4 și 6 C. proc. civ.

A susținut recurenta

că prin respingerea apelului său și menținerea sentinței primei instanțe

privind acordarea despăgubirilor în cuantum de 341.675 RON, instanța de apel

s-a substituit mandantului și a încălcat principiul disponibilității părților.

Totodată, s-a

susținut că în mod greșit s-a confirmat modul de calcul al sumelor, acestea

fiind plafonate cât timp există plafonare legală (până la 31 decembrie 2011)

pentru perioada ianuarie-august 2012 fiind acordate conform contractului dintre

părți iar argumentul că și după data încetării plafonării legale, directorul în

funcție a avut venitul plafonat, indiferent de lipsa unei plafonări legale exprese,

este vădit nepertinent.

A mai susținut

recurenta că instanța s-a substituit mandantului și a depășit atribuțiile

puterii judecătorești în ceea ce privește stabilirea indemnizației directorului

general în sensul că chiar dacă nu mai era nicio plafonare legală a

indemnizației, numai mandantul poate stabili indemnizația directorului general

și nicidecum o instanță.

În continuare, a

susținut recurenta că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității

părților și a dat mai mult decât s-a cerut stabilind că s-a calculat corect

despăgubirea la nivelul sumei de 30.790 RON pe considerentul că nu mai exista o

plafonare legală deși însuși reclamantul a solicitat, prin cererea precizatoare

depusă la Dosarul nr. 1883/3/2011, să i se acorde despăgubiri conform art. 4

din contract într-un cuantum echivalent cu salariile încasate de directorul

general al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, începând cu 1 ianuarie 2009

și până la 21 august 2012, când i-ar fi încetat contractul de mandat.

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a

susținut că motivele pe care și-a întemeiat decizia instanța de apel sunt

contradictorii, astfel, dacă la pag. 14, referindu-se la decizia de casare, se

reține „Curtea de Apel București nici nu avea cum să constate că, de fapt, nu

existau îndeplinite condițiile răspunderii", la pag. 15, se precizează că

„este evident că în prima teză a frazei Curtea constată ceea ce instanța de

fond a făcut corect, respectiv reținerea elementelor răspunderii".

În dezvoltarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

art. 311 alin. (1) și art. 315 C. proc. civ. având în vedere că în mod greșit

s-a reținut că existența răspunderii civile a fost irevocabil stabilită încă

din primul ciclu procesual prin Sentința nr. 5451 din 26 aprilie 2012, deoarece

această sentință a fost casată în totalitate și mai mult, prin această sentință

nu s-a constatat a fi întrunite elementele răspunderii civile contractuale iar

prin decizia de casare s-a reținut că în privința despăgubirilor, trebuie avut

în vedere faptul că acestea se cuvin recurentului în temeiul unui contract de

mandat încheiat de recurent cu intimata, fiind necesar a se proba elementele

răspunderii civile contractuale.

A mai susținut

recurenta că nu au fost respectate dispozițiile deciziei de casare cu privire

la faptul că instanța urma a se pronunța pe capătul de cerere privind anularea

hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administrație Romsilva și pe cuantumul

despăgubirilor având în vedere răspunderea civilă contractuală izvorâtă din

contractul de mandat prin administrarea probelor necesare aflării adevărului,

inclusiv expertiza de specialitate.

O altă critică se

referă la faptul că instanța a stabilit cuantumul prejudiciului fără a intra în

judecata fondului, pornind de la premisa greșită că prin decizia de casare s-a

stabilit ca instanța să se pronunțe strict pe cuantumul despăgubirilor însă în

rejudecare instanța era obligată să cerceteze și să soluționeze din nou toate

aspectele de fapt și de drept ale cauzei, părțile putând să invoce în fața

instanței de rejudecare toate mijloacele de apărare de care s-au servit cu

prilejul primei judecăți, putând să pronunțe o soluție nouă, dar având,

deopotrivă, posibilitatea de a ajunge la aceeași concluzie la care s-a oprit și

prima instanță, fără a încălca principiul non reformatio in peius.

Astfel, a susținut

recurenta că în mod greșit a reținut instanța de fond că în rejudecare nu mai

pot fi aduse în discuție cerințele răspunderii contractuale referitoare la

fapta ilicită a mandantului, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate

între faptă și prejudiciu, or, pentru a acorda daune interese reclamantului

instanța care a rejudecat procesul în fond era obligată să verifice pe de o

parte dacă revocarea contractului de mandat s-a făcut fără just temei, iar pe

de cealaltă parte, dacă reclamantul a îndeplinit obiectivele și criteriile de

performanță stabilite prin contractul de mandat.

Rejudecând, instanța

a făcut o greșită aplicare a principiului non reformatio in peius, deoarece

casarea sentinței a fost totală, iar conform acestui principiu nu putea să-i

creeze reclamantului o situație mai grea, dar nu era obligată să îi acorde

despăgubiri în cuantum de 341.675 RON, fără a cerceta dacă reclamantul este sau

nu în culpă contractuală.

În ceea ce privește

suma de 341.675 RON, reprezentând despăgubiri, apreciază recurenta că fără

temei legal instanța de apel a menținut această sumă stabilită de către

instanța de rejudecare deși intimatul-reclamant a solicitat să i se acorde

„despăgubiri, conform art. 4 din contract, într-un cuantum echivalent cu

salariile încasate de directorul general al Regiei Naționale a Pădurilor -

Romsilva, începând cu 1 ianuarie 2009 și până la 21 august 2012, când i-ar fi

încetat contractul de mandat\instanța a considerat că poate să îi dea mult

peste ce a cerut, întrucât nu mai exista o plafonare legală a indemnizației

directorului general.

În speța de față a

susținut recurenta că nu există o faptă ilicită a regiei, pentru a fi întrunite

condițiile răspunderii civile contractuale, astfel ca petentul să aibă dreptul

la despăgubiri și mai mult, în culpă contractuală s-a aflat intimatul-reclamantul

O.D.N.

A mai susținut

recurenta că și în ipoteza în care se consideră că intimatului-reclamant i se

cuvin despăgubiri, acestea trebuie să reprezinte doar diferența dintre

veniturile încasate de directorul general al regiei, în perioada 1 ianuarie

2009 - 21 august 2012, și veniturile încasate de reclamant, în aceeași

perioadă, ca angajat al regiei, în funcția de director al Direcției Silvice

Sălaj, adică suma de 19.871 RON (potrivit raportului de expertiză contabilă).

În ceea ce privește

daunele interese, a susținut recurenta că acestea nu pot cuprinde indemnizația

cuvenită până la expirarea termenului contractului, această indemnizație fiind

legată de îndeplinirea corelativă a obligațiilor mandatarului, iar cuantumul

daunelor nu poate depăși suma de 207.817 RON, echivalentul remunerației

încasate de directorul general al RNP - Romsilva în perioada 1 ianuarie 2009 -

21 august 2012, cum de altfel a și solicitat reclamantul prin cererea

precizatoare.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat

în considerarea următoarelor argumente:

Deși,

recurenta-pârâtă a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, motivele de

nelegalitate, cărora înțelege să-și subsumeze criticile, ca fiind cele

prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta

Curte verificând susținerile părții prin raportare la motivele de nelegalitate

menționate constată că acestea pot fi încadrate doar în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Subsumat primelor

două motive de nelegalitate invocate, respectiv pct. 4 și 6 ale art. 304 C.

proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel și-a depășit atribuțiile

puterii judecătorești stabilind cuantumul indemnizației directorului pentru

lunile ianuarie - august 2012 și a dat mai mult decât s-a cerut stabilind că

s-a calculat corect despăgubirea la nivelul sumei de 30.790 RON pe

considerentul că nu mai exista o plafonare legală.

Punctul 4 al art. 304

C. proc. civ. reglementează cazul de casare potrivit căruia hotărârea atacată a

fost pronunțată de către instanță cu depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești. Prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești" se înțelege că instanța a săvârșit acte care intră în

atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât

cea judecătorească.

Motivul prevăzut de

pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. vizează situațiile de plus petita și ultra

petita, respectiv ipoteza în care instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri

care nu s-au cerut ori nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut.

Verificând decizia

atacată, din perspectiva motivelor de nelegalitate precitate, indicate de

pârâtă în memoriul de recurs depus la dosar, Înalta Curte constată că instanța

de apel nu a depășit atribuțiile judecătorești și nu a acordat mai mult decât

s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că s-a procedat în

conformitate cu principiul disponibilității părților, la soluționarea capetelor

de cerere cu care instanța a apreciat că a fost învestită prin decizia de

casare.

În ceea ce privește

motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. potrivit

căruia hotărârea poate fi modificată când nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii, recurenta a susținut că motivarea este contradictorie din perspectiva

celor reținute, pe de o parte, în sensul că instanța nici nu avea cum să

constate că, de fapt, nu existau îndeplinite condițiile răspunderii iar pe de

altă parte, se reține că s-a statuat asupra elementelor răspunderii.

În baza dispozițiilor

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor

de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, Înalta

Curte, apreciind că criticile dezvoltate de pârâtă pot fi circumscrise

motivului de nelegalitate reglementat de punctul 9 al art. 304 C. proc. civ.,

având în vedere că vizează greșita aplicare a prevederilor art. 311 alin. (1)

și 315 alin. (1) din același cod, le va cenzura din perspectiva acestui motiv

de nelegalitate.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio

putere, iar conform art. 315 alin. (1) același cod, în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Drept urmare, față de

dispozițiile instanței de casare potrivit cărora instanța se va pronunța pe

capătul de cerere privind anularea hotărârii nr. 1 a Consiliului de

Administrație Romsilva și pe cuantumul despăgubirilor având în vedere

răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat prin

administrarea probelor necesare aflării adevărului, inclusiv expertiză de

specialitate, instanța de trimitere nu avea un drept de apreciere asupra

modalității de soluționare a cauzei.

Mai mult, dincolo de

faptul că trebuia făcută o reevaluare a existenței elementelor răspunderii

civile contractuale, s-a confirmat soluția primei instanțe deși este în

contradicție cu aceasta, având în vedere că în timp de prima instanță consideră

că plafonarea nu mai opera după 31 decembrie 2009, curtea de apel consideră că

ea s-a delimitat la 31 decembrie 2011 dar nu procedează la o adecvare a sumei

acordate prin reducerea cuantumului acesteia.

Cum în speță,

dispozițiile deciziei de casare au fost în sensul reanalizării condițiilor

răspunderii civile contractuale pentru că nu au fost administrate probatorii,

instanța de trimitere trebuia în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1)

C. proc. civ., să procedeze în consecință, chestiune care chiar și în aceste

condiții urma a fi făcută cu respectarea principiului non reformatio in peius.

Așa fiind, Înalta

Curte constată fondată critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de

pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispozițiilor art.

311 alin. (1) și 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, pentru toate

argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și

(5) C. proc. civ., urmează să admită recursul declarat de pârâta Regia

Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva Deciziei civile nr. 495/2014 din 17

iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care

o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva Deciziei

civile nr. 495/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2015.

Procesat de GGC - LM