ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 412/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: La data de 23 ianuarie 2009 a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, sub nr. 120/33/2009, plângerea formulată de reclamantul O.D.N.

împotriva Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, precum și împotriva Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație al Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, solicitând anularea ordinului atacat și anularea parțială a hotărârii menționate, în ceea ce privește revocarea Contractului de mandat nr. 12365 din 27 august 2008. Prin Sentința civilă nr. 445 din 7 octombrie 2009 a fost admisă acțiunea în contencios administrativ, dispunându-se anularea Ordinului nr. 2 din 6 ianuarie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, s-a disjuns capătul de cerere privind anularea parțială a Hotărârii Consiliului de Administrație al Romsilva nr. 1 din 8 ianuarie 2009 și s-a înaintat spre soluționare Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la data de 27 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. 20639/3/2010. La data de 7 decembrie 2010, reclamantul a depus cerere completatoare solicitând obligarea pârâtei la reintegrarea sa în funcția deținută anterior adoptării Hotărârii Consiliului de Administrație al Romsilva nr. 1 din 8 ianuarie 2009 și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu salariile aferente, precum și celelalte drepturi cuvenite conform contractului de mandat, de la data revocării acestuia până la data reintegrării efective în funcție. Prin încheierea de ședință de la 7 decembrie 2010 a fost admisă excepția necompetenței funcționale dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia spre soluționare Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia litigiul a fost înregistrat la data de 10 ianuarie 2011 sub nr. 1883/3/2011.

La data de 15 martie 2011, la solicitarea instanței, reclamantul a precizat obiectul cererii, respectiv anularea parțială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație al Romsilva, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri în valoare de 1.262.390 RON reprezentând contravaloarea remunerației prevăzute la art. 4 din contractul de mandat, cu cheltuieli de judecată. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri, constând în valoarea totală a veniturilor lunare plătite de pârâtă managerilor generali ce au succedat reclamantului la conducerea RNP Romsilva, pe numărul de luni aferente întregului contract, de la momentul revocării și până la ajungerea la termen.

Prin Sentința nr. 5451 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, a fost admisă în parte acțiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 20.947 RON reprezentând despăgubiri și 1.372,20 RON reprezentând cheltuieli de judecată, celelalte pretenții fiind respinse ca neîntemeiate. Prin Decizia civilă nr. 2342 din 11 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis recursul formulat de recurentul-reclamant, dispunându-se casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare litigiul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 11 ianuarie 2013. În acord cu indicațiile instanței de control judiciar, în cauză a fost administrată proba cu expertiză contabilă, la dosar aflându-se raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil G.M. și completarea la raport întocmită de același expert. În rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a hotărât prin Sentința civilă nr. 6777 din 26 noiembrie 2013, admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamantul O.D.N., obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 341.675 RON despăgubiri, respingerea capătului de cerere având ca obiect anularea parțială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009, ca neîntemeiat și obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 14.291,63 RON cheltuieli de judecată.

În argumentarea soluției pronunțate, s-a reținut că prin decizia de casare s-au fixat limitele rejudecării, apreciindu-se că nu mai pot fi aduse în discuție cerințele răspunderii contractuale referitoare la fapta ilicită a mandantului, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, un argument suplimentar fiind dedus din aplicarea principiului neagravării situației în propria cale de atac, reglementat de art. 316 raportat la art. 296 C. proc. civ. În aceste condiții, apărările pârâtei referitoare la inexistența faptei ilicite (pe motiv că nu au fost îndepliniți indicatorii de performanță) sau a prejudiciului (pe motiv că reclamantul ar fi beneficiat de venituri, în calitate de director al Direcției Silvice Sălaj), nu au fost avute în vedere, întrucât s-a considerat că s-ar încălca limitele rejudecării și principiul non reformatio in pejus.

Pe fond, cu privire la cererea de anulare a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009 a Consiliului de Administrație Romsilva, prin care s-a decis revocarea Contractului de mandat nr. 12365 din 27 august 2008 încheiat cu reclamantul, s-a reținut că partea își întemeiază solicitarea exclusiv pe caracterul accesoriu al hotărârii menționate, în raport cu Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 2 din 6 ianuarie 2009, anulat irevocabil de instanțele judecătorești. S-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea reclamantului, față de dispozițiile art. 143 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, potrivit cărora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese.

În consecință, instanța a respins ca neîntemeiat primul capăt al cererii de chemare în judecată și a analizat în continuare valoarea daunelor interese pentru revocarea intempestivă a mandatului, apreciindu-se în ceea ce privește caracterul intempestiv al revocării că acest aspect s-a stabilit deja cu putere de lucru judecat. Pe capătul de cerere privitor la despăgubiri, instanța a reținut că, potrivit art. 4 lit. a) din contractul de mandat încheiat între părți, mandatarul era îndreptățit să primească o remunerație lunară în cuantum brut de 30.790 RON, care se va negocia anual ori de câte ori este nevoie sau periodic în temeiul legii.

Reclamantul a solicitat calcularea despăgubirilor datorate de pârâtă pentru revocarea mandatului fără justă cauză, la nivelul remunerației acordate prin contractul de mandat, pentru perioada cuprinsă între data revocării și cea a expirării duratei contractului sau la nivelul remunerației stabilite prin contract, în condițiile aplicării actelor normative care au avut ca obiect diminuarea temporară a acesteia, astfel cum rezultă din obiectivele propuse pentru expertiza contabilă.

Astfel, s-a reținut că prin art. 31 lit. a) din Legea nr. 203/2009, s-a stabilit că directorul general/directorul beneficiază de o remunerație lunară acordată prin contractul de mandat, la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale aflate în coordonarea, subordonarea sau sub autoritatea ministerelor, organelor de specialitate ale administrației publice centrale și a autorităților publice centrale la care statul este acționar unic sau majoritar, cât și al filialelor acestora, iar remunerația nu poate depăși nivelul indemnizației lunare acordate prin lege pentru funcția de secretar de stat. Prin O.U.G. nr. 114/2009, O.U.G. nr. 27/2010 și O.U.G. nr. 3/2011, plafonarea cuantumului remunerației a fost prelungită succesiv până la data de 31 decembrie 2011, contractele de mandat fiind modificate corespunzător.

S-a reținut așadar că, în temeiul legii, modificarea contractelor de mandat, pe aspectul valorii maxime a remunerației directorului general, a operat exclusiv până la data menționată, ulterior datei respective revenindu-se la prevederile inițiale din contract.

Față de conținutul expres al dispozițiilor art. II din Legea nr. 203/2009, astfel cum au fost modificate prin actele ulterioare, s-a constatat că nu există niciun temei care să îndreptățească instanța să considere că modificarea contractelor s-ar aplica și ulterior datei de 31 decembrie 2011. În ceea ce privește împrejurarea invocată de pârâtă în sensul că, și la acest moment, remunerația directorului actual este stabilită tot la nivelul indemnizației secretarului de stat, întrucât nu s-a finalizat procedura de numire a noului consiliu de administrație, s-a apreciat a fi lipsită de relevanță, întrucât, la stabilirea valorii daunelor interese cuvenite reclamantului se ține seama de câștigul pe care acesta l-ar fi obținut dacă mandatul său nu ar fi fost revocat, și nu de remunerația mandatarului care i-a succedat.

Or, dacă mandatul reclamantului nu ar fi fost revocat, plafonarea remunerației ar fi operat până la data de 31 noiembrie 2009, potrivit legii, menținerea plafonării ulterior datei respective, fiind lipsită de temei legal. S-a reținut că prin raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, s-a stabilit că valoarea despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru revocarea intempestivă a contractului de mandat, luând în considerare plafonarea legală a remunerației directorului general, caracterul temporar al acestei plafonări, precum și valoarea netă a remunerației, este de 341.675 RON. Instanța a apreciat ca fiind corect modul de calcul utilizat de expert în completarea la raport, unul dintre principiile în raport de care se face evaluarea despăgubirilor de către instanță, fiind acela că prejudiciul cuprinde atât pierderea suferită de creditor, cât și beneficiul nerealizat.

S-a mai reținut că ulterior datei de 1 ianuarie 2012, dată la care a încetat plafonarea legală a remunerației directorului general, singurul criteriu care ar putea fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor îl constituie valoarea netă a remunerației din contractul de mandat în forma inițială. S-a avut în vedere faptul că actele normative care au plafonat remunerația au modificat contractele de mandat pe perioade de timp limitate, astfel încât, ulterior expirării perioadelor respective, nu există nicio justificare pentru a nu se reveni la dispozițiile contractuale în forma anterioară modificării. Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, instanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 341.675 RON despăgubiri, respingând capătul de cerere având ca obiect anularea parțială a Hotărârii nr. 1 din 8 ianuarie 2009, ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul O.D.N. cât și pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva iar prin Decizia civilă nr. 495/2014 din 17 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ambele apeluri. În motivarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut în ceea ce privește apelul formulat de reclamantul O.D.N. că acesta privește anularea parțiala a Hotărârii nr. 1 din 8 septembrie 2009 a Consiliului de administrație, sub aspectul revocării sale din funcție. Pe acest aspect apelantul a susținut că o astfel de anulare ar fi, practic, consecința firească și obligatorie a anulării în mod irevocabil a Ordinului Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale nr. 2 din 6 ianuarie 2009, în baza căruia s-ar fi dat această hotărâre.

În confirmarea soluției primei instanțe, s-a constatat că nu se poate reține o astfel de consecință, în speță fiind aplicabile dispozițiile art. 143 1 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008, potrivit cărora directorii pot fi revocați oricând de către consiliul de administrație iar în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptățit la plata unor daune-interese. S-a mai reținut că deși este adevărat că dacă dreptul de revocare a mandatului este manifestat abuziv, acest caracter abuziv este sancționat de lege însă sancțiunea specifică este expres indicată de articolele precitate, respectiv plata de daune interese, iar nu repunerea în ființă propriu-zisă a contractului de mandat.

Cât privește apelul formulat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, s-a reținut că existența răspunderii civile în sarcina pârâtei a fost irevocabil stabilită în primul ciclu procesual, iar, la acel moment, pârâta nici nu a exercitat căile de atac împotriva acestei constatări de fapt și de drept. Astfel, Sentința nr. 5451 din 26 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București în ciclul procesual anterior, consfințea expres existența răspunderii civile a pârâtei, pe care o obliga și la plata unei sume de bani cu acest titlu. S-a reținut că pârâta nu a declarat calea de atac împotriva acestei hotărâri, astfel încât, în aplicarea principiului disponibilității acțiunii civile, precum și a principiului non reformatio in pejus, în cadrul căii de atac declarată de partea adversă, Curtea de Apel București nici nu avea cum să constate că, de fapt, nu existau îndeplinite condițiile răspunderii.

A mai reținut instanța că prin considerentele deciziei de casare s-a constatat existența elementelor răspunderii, ceea ce urma a fi făcut fiind administrarea unei expertize de specialitate și coroborând aspectele probatorii să se stabilească un cuantum corect al despăgubirii. În ceea ce privește stabilirea în concret a despăgubirilor, criticile pârâtei au fost apreciate a fi nefondate. Astfel, a fost constatat a fi nepertinent argumentul că reclamantul ar fi remunerat de două ori în cadrul aceleiași entități, respectiv Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, întrucât ar avea două contracte care se suprapun, cu timp lucrat de 16 ore/zi, la același angajator, în condițiile unui regim normal de lucru al entității de 8 ore/zi, din moment ce nu se pune problema unei duble remunerații, ci doar problema suportării consecințelor unui fapt ilicit civil.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, s-a constatat că acesta a fost corect calculat de prima instanță prin raportare la probele administrate și argumentând alegerea modului de calcul, sumele fiind plafonate cât timp există plafonarea legală (până la 31 decembrie 2011, conform art. II din Legea nr. 203/2009), pentru perioada ianuarie - august 2012 fiind acordate conform contractului dintre părți. Împotriva Deciziei civile nr. 495/2014 din 17 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7 și 9 C. proc.

civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului și, reținând cauza spre rejudecare, modificarea în parte a hotărârii recurate, cu consecința admiterii apelului său și modificarea în parte a sentinței primei instanțe, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate intimatului-reclamant, în sumă de 341.675 RON, și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.921,63 RON, iar pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică, nefondată și nedovedită. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenta a susținut că prin soluția dată, instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești și a dat mai mult decât s-a cerut, criticile fiind subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4 și 6 C. proc.

civ. A susținut recurenta că prin respingerea apelului său și menținerea sentinței primei instanțe privind acordarea despăgubirilor în cuantum de 341.675 RON, instanța de apel s-a substituit mandantului și a încălcat principiul disponibilității părților. Totodată, s-a susținut că în mod greșit s-a confirmat modul de calcul al sumelor, acestea fiind plafonate cât timp există plafonare legală (până la 31 decembrie 2011) pentru perioada ianuarie-august 2012 fiind acordate conform contractului dintre părți iar argumentul că și după data încetării plafonării legale, directorul în funcție a avut venitul plafonat, indiferent de lipsa unei plafonări legale exprese, este vădit nepertinent.

A mai susținut recurenta că instanța s-a substituit mandantului și a depășit atribuțiile puterii judecătorești în ceea ce privește stabilirea indemnizației directorului general în sensul că chiar dacă nu mai era nicio plafonare legală a indemnizației, numai mandantul poate stabili indemnizația directorului general și nicidecum o instanță. În continuare, a susținut recurenta că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității părților și a dat mai mult decât s-a cerut stabilind că s-a calculat corect despăgubirea la nivelul sumei de 30.790 RON pe considerentul că nu mai exista o plafonare legală deși însuși reclamantul a solicitat, prin cererea precizatoare depusă la Dosarul nr. 1883/3/2011, să i se acorde despăgubiri conform art. 4 din contract într-un cuantum echivalent cu salariile încasate de directorul general al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, începând cu 1 ianuarie 2009 și până la 21 august 2012, când i-ar fi încetat contractul de mandat.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că motivele pe care și-a întemeiat decizia instanța de apel sunt contradictorii, astfel, dacă la pag. 14, referindu-se la decizia de casare, se reține „Curtea de Apel București nici nu avea cum să constate că, de fapt, nu existau îndeplinite condițiile răspunderii", la pag. 15, se precizează că „este evident că în prima teză a frazei Curtea constată ceea ce instanța de fond a făcut corect, respectiv reținerea elementelor răspunderii". În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 311 alin. (1) și art. 315 C. proc.

civ. având în vedere că în mod greșit s-a reținut că existența răspunderii civile a fost irevocabil stabilită încă din primul ciclu procesual prin Sentința nr. 5451 din 26 aprilie 2012, deoarece această sentință a fost casată în totalitate și mai mult, prin această sentință nu s-a constatat a fi întrunite elementele răspunderii civile contractuale iar prin decizia de casare s-a reținut că în privința despăgubirilor, trebuie avut în vedere faptul că acestea se cuvin recurentului în temeiul unui contract de mandat încheiat de recurent cu intimata, fiind necesar a se proba elementele răspunderii civile contractuale.

A mai susținut recurenta că nu au fost respectate dispozițiile deciziei de casare cu privire la faptul că instanța urma a se pronunța pe capătul de cerere privind anularea hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administrație Romsilva și pe cuantumul despăgubirilor având în vedere răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat prin administrarea probelor necesare aflării adevărului, inclusiv expertiza de specialitate.

O altă critică se referă la faptul că instanța a stabilit cuantumul prejudiciului fără a intra în judecata fondului, pornind de la premisa greșită că prin decizia de casare s-a stabilit ca instanța să se pronunțe strict pe cuantumul despăgubirilor însă în rejudecare instanța era obligată să cerceteze și să soluționeze din nou toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, părțile putând să invoce în fața instanței de rejudecare toate mijloacele de apărare de care s-au servit cu prilejul primei judecăți, putând să pronunțe o soluție nouă, dar având, deopotrivă, posibilitatea de a ajunge la aceeași concluzie la care s-a oprit și prima instanță, fără a încălca principiul non reformatio in peius.

Astfel, a susținut recurenta că în mod greșit a reținut instanța de fond că în rejudecare nu mai pot fi aduse în discuție cerințele răspunderii contractuale referitoare la fapta ilicită a mandantului, existența prejudiciului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, or, pentru a acorda daune interese reclamantului instanța care a rejudecat procesul în fond era obligată să verifice pe de o parte dacă revocarea contractului de mandat s-a făcut fără just temei, iar pe de cealaltă parte, dacă reclamantul a îndeplinit obiectivele și criteriile de performanță stabilite prin contractul de mandat. Rejudecând, instanța a făcut o greșită aplicare a principiului non reformatio in peius, deoarece casarea sentinței a fost totală, iar conform acestui principiu nu putea să-i creeze reclamantului o situație mai grea, dar nu era obligată să îi acorde despăgubiri în cuantum de 341.675 RON, fără a cerceta dacă reclamantul este sau nu în culpă contractuală.

În ceea ce privește suma de 341.675 RON, reprezentând despăgubiri, apreciază recurenta că fără temei legal instanța de apel a menținut această sumă stabilită de către instanța de rejudecare deși intimatul-reclamant a solicitat să i se acorde „despăgubiri, conform art. 4 din contract, într-un cuantum echivalent cu salariile încasate de directorul general al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, începând cu 1 ianuarie 2009 și până la 21 august 2012, când i-ar fi încetat contractul de mandat\instanța a considerat că poate să îi dea mult peste ce a cerut, întrucât nu mai exista o plafonare legală a indemnizației directorului general. În speța de față a susținut recurenta că nu există o faptă ilicită a regiei, pentru a fi întrunite condițiile răspunderii civile contractuale, astfel ca petentul să aibă dreptul la despăgubiri și mai mult, în culpă contractuală s-a aflat intimatul-reclamantul O.D.N.

A mai susținut recurenta că și în ipoteza în care se consideră că intimatului-reclamant i se cuvin despăgubiri, acestea trebuie să reprezinte doar diferența dintre veniturile încasate de directorul general al regiei, în perioada 1 ianuarie 2009 - 21 august 2012, și veniturile încasate de reclamant, în aceeași perioadă, ca angajat al regiei, în funcția de director al Direcției Silvice Sălaj, adică suma de 19.871 RON (potrivit raportului de expertiză contabilă). În ceea ce privește daunele interese, a susținut recurenta că acestea nu pot cuprinde indemnizația cuvenită până la expirarea termenului contractului, această indemnizație fiind legată de îndeplinirea corelativă a obligațiilor mandatarului, iar cuantumul daunelor nu poate depăși suma de 207.817 RON, echivalentul remunerației încasate de directorul general al RNP - Romsilva în perioada 1 ianuarie 2009 - 21 august 2012, cum de altfel a și solicitat reclamantul prin cererea precizatoare.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat în considerarea următoarelor argumente: Deși, recurenta-pârâtă a indicat în memoriul de recurs depus la dosar, motivele de nelegalitate, cărora înțelege să-și subsumeze criticile, ca fiind cele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte verificând susținerile părții prin raportare la motivele de nelegalitate menționate constată că acestea pot fi încadrate doar în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Subsumat primelor două motive de nelegalitate invocate, respectiv pct. 4 și 6 ale art. 304 C. proc.

civ., recurenta a susținut că instanța de apel și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești stabilind cuantumul indemnizației directorului pentru lunile ianuarie - august 2012 și a dat mai mult decât s-a cerut stabilind că s-a calculat corect despăgubirea la nivelul sumei de 30.790 RON pe considerentul că nu mai exista o plafonare legală. Punctul 4 al art. 304 C. proc. civ. reglementează cazul de casare potrivit căruia hotărârea atacată a fost pronunțată de către instanță cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. Prin sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege că instanța a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească.

Motivul prevăzut de pct. 6 al art. 304 C. proc. civ. vizează situațiile de plus petita și ultra petita, respectiv ipoteza în care instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut. Verificând decizia atacată, din perspectiva motivelor de nelegalitate precitate, indicate de pârâtă în memoriul de recurs depus la dosar, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a depășit atribuțiile judecătorești și nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, având în vedere că s-a procedat în conformitate cu principiul disponibilității părților, la soluționarea capetelor de cerere cu care instanța a apreciat că a fost învestită prin decizia de casare.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea poate fi modificată când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta a susținut că motivarea este contradictorie din perspectiva celor reținute, pe de o parte, în sensul că instanța nici nu avea cum să constate că, de fapt, nu existau îndeplinite condițiile răspunderii iar pe de altă parte, se reține că s-a statuat asupra elementelor răspunderii. În baza dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304, Înalta Curte, apreciind că criticile dezvoltate de pârâtă pot fi circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de punctul 9 al art. 304 C. proc.

civ., având în vedere că vizează greșita aplicare a prevederilor art. 311 alin. (1) și 315 alin. (1) din același cod, le va cenzura din perspectiva acestui motiv de nelegalitate. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 311 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, iar conform art. 315 alin. (1) același cod, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Drept urmare, față de dispozițiile instanței de casare potrivit cărora instanța se va pronunța pe capătul de cerere privind anularea hotărârii nr. 1 a Consiliului de Administrație Romsilva și pe cuantumul despăgubirilor având în vedere răspunderea civilă contractuală izvorâtă din contractul de mandat prin administrarea probelor necesare aflării adevărului, inclusiv expertiză de specialitate, instanța de trimitere nu avea un drept de apreciere asupra modalității de soluționare a cauzei. Mai mult, dincolo de faptul că trebuia făcută o reevaluare a existenței elementelor răspunderii civile contractuale, s-a confirmat soluția primei instanțe deși este în contradicție cu aceasta, având în vedere că în timp de prima instanță consideră că plafonarea nu mai opera după 31 decembrie 2009, curtea de apel consideră că ea s-a delimitat la 31 decembrie 2011 dar nu procedează la o adecvare a sumei acordate prin reducerea cuantumului acesteia.

Cum în speță, dispozițiile deciziei de casare au fost în sensul reanalizării condițiilor răspunderii civile contractuale pentru că nu au fost administrate probatorii, instanța de trimitere trebuia în conformitate cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., să procedeze în consecință, chestiune care chiar și în aceste condiții urma a fi făcută cu respectarea principiului non reformatio in peius. Așa fiind, Înalta Curte constată fondată critica subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 311 alin. (1) și 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc.

civ., urmează să admită recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva Deciziei civile nr. 495/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o va casa și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva Deciziei civile nr. 495/2014 din 17 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2015. Procesat de GGC - LM