ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1020/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1020/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare

în judecată, înregistrată la data de 11 mai 2009, reclamantul S.S. a chemat în judecată

pe pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, solicitând a se dispune anularea

deciziei nr. 354 din 04 mai 2009 emisă de pârâtă cu privire la poziția 23 din anexa

care face parte integrantă din decizie, a deciziei nr. 257 din 24 aprilie 2009 emisă

de pârâtă cu privire la poziția 29 din anexa care face parte integrantă din decizie,

reintegrarea pe funcția deținută anterior, aceea de director al Direcției Silvice

Satu Mare, și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente funcției,

cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, prin decizia nr. 947 din 15 decembrie 2004, a fost numit

în funcția de director al Direcției Silvice Satu Mare, funcție pe care a deținut-o

până la data de 13 decembrie 2004. Prin decizia nr. 1055 din 22 decembrie 2004 a

fost suspendat de drept din această funcție pe perioada mandatului de senator în

legislatura 2004-2008, iar după expirarea mandatului a revenit în funcția deținută

anterior.

Prin decizia nr. 257 din

24 aprilie 2009, pârâta Regia Naționala a Pădurilor Romsilva a decis că: „începând

cu data de 25 mai 2009 se desființează posturile de director, director tehnic și

director economic de la 41 de direcții silvice, unități fără personalitate juridică,

din structura Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva prevăzute în anexa care face

parte integranta din decizie” și, „ca urmare a desființării posturilor de director,

director tehnic și director economic de la nivelul direcțiilor silvice din structura

regiei, pentru salariații care ocupă aceste posturi se vor aplica dispozițiile legale

cu privire la încetarea raporturilor de muncă, prevăzute de Legea nr. 53/2003 privind

C. muncii”.

Ulterior emiterii deciziei

mai sus menționate, prin decizia nr. 354 din 04 mai 2009 emisă de pârâtă s-a dispus

că: „începând cu data de 04 mai 2009, se eliberează din funcția de director, director

științific, director tehnic de proiectare, director tehnic de producție, director

economic al unităților silvice din structura Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva,

prevăzute în Anexa nr. 1 care face parte integrantă din decizie”.

Ca urmare, începând cu

data de 04 mai 2009, conform deciziei nr. 412/2009 a directorului general al Regiei,

i-au fost delegate atribuțiile și competențele funcției de director al Direcției

Silvice Satu Mare, până la verificarea cunoștințelor profesionale.

Reclamantul a susținut

că cele două decizii sunt netemeinice și nelegale, întrucât nu sunt indicate dispozițiile

din C. muncii și Regulamentul de ordine interioară, în baza cărora a fost adoptată

măsura de eliberare din funcție, iar decizia a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor

art. 73 și art. 74 C. muncii, referitoare la termenul de preaviz și mențiunile pe

care trebuie să le conțină, precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Legea

nr. 53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi ale senatorilor și deputaților.

Mai susține reclamantul

că dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, invocate ca temei al desființării posturilor

nu fac nicio referire la situația parlamentarilor, ale căror contracte de muncă

au fost suspendate pe durata mandatului, iar postul din care a fost eliberat nu

a fost desființat, dovadă în acest sens fiind faptul că, prin decizia nr. 412 din

04 mai 2009, i-au fost delegate atribuțiile și competențele funcției de director,

până la verificarea cunoștințelor profesionale.

La termenul din 10 iunie

2009, reclamantul și-a precizat acțiunea solicitând să se dispună și anularea deciziei

nr. 648 din 26 mai 2009 emisă de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, conform

căreia, „începând cu data de 25 mai 2009, în conformitate cu prevederile art. 73

C. muncii și art. 71 din Contractul colectiv de muncă al regiei în vigoare, domnul

inginer S.S. beneficiază de un preaviz de 20 de zile și, în termen de trei zile

lucrătoare de la data comunicării preavizului, are obligația de a-și manifesta consimțământul

expres, pentru ocuparea unuia din posturile vacante din Lista posturilor vacante

prevăzută în anexa la decizie” și „neacceptarea ofertei de ocupare a unui post vacant

dintre cele oferite în Lista posturilor vacante domnul inginer S.S. este concediat

începând cu data expirării termenului de preaviz, în temeiul art. 65 și 67 C.

muncii”. Și cu privire la această decizie, reclamantul susține că a fost emisă cu

încălcarea dispozițiilor art. 73 și art. 74 C. muncii, referitoare la termenul de

preaviz și mențiunile pe care trebuie să le conțină, precum și cu încălcarea dispozițiilor

art. 30 din Legea nr. 53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi ale senatorilor

și deputaților.

În cauză, la data de 17

noiembrie 2009, M.I. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând

respingerea acțiunii formulate de reclamant și menținerea deciziilor atacate, ca

fiind legale și temeinice, întrucât au fost emise în aplicarea prevederilor O.U.G.

nr. 37/2009 și ale H.G. nr. 229/2009 și cu respectarea dispozițiilor art. 74 C.

muncii. Mai susține intervenientul că reclamantul a fost eliberat din funcție ca

urmare a desființării funcției de conducere de director coordonator, prin Ordinul

nr. 1821 din 07 octombrie 2009 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale, astfel că, prin decizia nr. 1314 din 12 octombrie 2009, a fost încadrat,

începând cu data de 07 octombrie 2009, în funcția de director al Direcției Silvice

Satu Mare.

Prin cererea înregistrată

la data de 08 ianuarie 2010, pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva a chemat

în garanție pe Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale

solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să fie obligați aceștia să

o despăgubească cu suma pe care o va cere reclamantul, plus cheltuieli de judecată.

În motivarea cererilor de chemare în garanție, pârâta a arătat, în esență, că actele

administrative contestate au fost emise în temeiul și pentru punerea în executare

a O.U.G. nr. 37/2009.

La termenul de judecată

din 15 februarie 2010, a fost introdus în cauză în calitate de chemat în garanție

Ministerul Mediului și Pădurilor care, o dată cu publicarea în M. Of. a O.U.G.

nr. 111/2009 și a H.G. nr. 1035/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Mediului și Pădurilor, a devenit autoritatea centrală în domeniul silviculturii.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 99/CA/2010-P.I. din 08 martie 2010, Curtea de Apel Oradea, secția comercială

și contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva, invocată

de aceeași pârâtă, reținând, în esență, că deciziile contestate de reclamant au

fost emise de această regie autonomă, chiar dacă ele au avut la bază prevederile

O.U.G. nr. 37/2009 și ale H.G. nr. 229/2009;

- a admis în parte acțiunea

precizată formulată de reclamantul S.S. împotriva pârâtei Regia Națională a Pădurilor

Romsilva;

- a anulat decizia

nr. 354 din 04 mai 2009 cu privire la poziția 23, decizia nr. 257 din 24 aprilie

2009 cu privire la poziția 29 și decizia nr. 648 din 26 mai 2009, emise de Regia

Națională a Pădurilor Romsilva;

- a dispus reintegrarea

reclamantului pe funcția deținută anterior, aceea de director al Direcției Silvice

Satu Mare;

- a obligat pârâta la

plata drepturilor salariale aferente funcției de director al Direcției Silvice Satu

Mare, în favoarea reclamantului;

- a respins capătul de

cerere privind acordarea daunelor morale în cuantum de 20.000 RON;

- a respins ca nefondată

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul M.I.;

- a respins excepția inadmisibilității

cererii de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Guvernul României;

- a respins excepția tardivității

cererii de chemare în garanție formulată de reclamant;

- a admis cererea de chemare

în garanție a Guvernului României formulată de pârâta Regia Națională a Pădurilor

Romsilva și a obligat pe chematul în garanție Guvernul României la plata unor despăgubiri

în favoarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor Romsilva, reprezentând drepturile

salariale aferente funcției reclamantului S.S. și cheltuielile de judecată, la care

a fost obligată pârâta;

- a respins cererile de

chemare în garanție a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a Ministerul

Mediului și Pădurilor, cereri formulate de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva;

- a obligat pe pârâta

Regia Națională a Pădurilor Romsilva la plata sumei de 6.043 RON cu titlu de cheltuieli

de judecată în favoarea reclamantului S.S., reprezentând onorariu avocat și taxe

de timbru.

Pe fondul cauzei, Curtea

de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia nr. 257 din

24 aprilie 2009 emisă de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva s-a dispus

desființarea, începând cu data de 25 mai 2009, a posturilor de director, director

tehnic și director economic de la 41 de direcții silvice, unități fără personalitate

juridică, din structura regiei, prevăzute în anexa la decizie, precum și, ca urmare

a desființării posturilor, aplicarea dispozițiilor C. muncii referitoare la încetarea

raporturilor de muncă în privința salariaților care ocupă posturile respective.

Decizia respectivă a fost emisă în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, ale

C. muncii și ale O.U.G. nr. 59/2000.

Prin decizia nr. 354 din

04 mai 2009 emisă de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva s-a dispus eliberarea,

începând cu data de 04 mai 2009, din funcțiile de director, director științific,

director tehnic proiectare, director tehnic de producție, director economic al unităților

silvice din structura Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, a persoanelor prevăzute

în anexa 1 la decizie.

Ca urmare, prin decizia

nr. 412/2009 a directorului general al Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva, începând

cu data de 04 mai 2009, reclamantului S.S. i-au fost delegate atribuțiile și competențele

funcției de director al Direcției Silvice Satu Mare până la verificarea cunoștințelor

profesionale.

Prin decizia nr. 648 din

26 mai 2009 emisă de Regia Națională a Pădurilor Romsilva în temeiul prevederilor

O.U.G. nr. 37/2009, ale Legii nr. 53/2003 și ale O.U.G. nr. 59/2000, începând cu

data de 25 mai 2009, reclamantului i s-a acordat un preaviz de 20 de zile și a fost

stabilită obligația reclamantului ca, în termen de 3 zile lucrătoare de la data

comunicării preavizului, să își manifeste consimțământul expres, pentru ocuparea

unuia din posturile vacante din Lista posturilor vacante din cadrul Regiei. Prin

aceeași decizie, s-a prevăzut că, prin neacceptarea ofertei de ocupare a unui post

vacant dintre cele oferite în Lista posturilor vacante din cadrul regiei, S.S. este

concediat începând cu data expirării termenului de preaviz, în temeiul art. 65 și

67 C. muncii.

Curtea de apel a reținut

că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, s-a constatat că O.U.G.

nr. 37/2009 este neconstituțională, astfel că, în raport cu dispozițiile art. 31

alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, actele administrative atacate sunt nelegale

ca urmare a constatării neconstituționalității actului normativ în temeiul căruia

au fost emise.

Raportat la considerentele

expuse, instanța a apreciat că nu mai este necesară examinarea motivelor de fond

invocate de reclamant în acțiune vizând încălcarea prevederilor art. 65, art. 73

și art. 74 C. muncii și ale art. 30 din Legea nr. 53/1991 privind indemnizațiile

și celelalte drepturi salariale ale senatorilor și deputaților.

Referitor la capătul de

cerere privind acordarea daunelor morale de 20.000 RON, instanța a reținut că reclamantul

nu a făcut dovada că a suferit un prejudiciu moral prin emiterea actelor administrative

contestate.

Pentru a pronunța soluția

de respingere a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul

M.I., instanța a reținut că numirea intervenientului în funcția de director al Direcției

Silvice Satu Mare este o consecință a concedierii reclamantului, iar declararea

neconstituționalității O.U.G. nr. 37/2009 atrage după sine și anularea actelor juridice

subsecvente, datorită legăturii lor juridice conform principiului resolute iure

dantis rezolvitur ius accipientis.

Referitor la cererile

de chemare în garanție a Guvernului României, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării

Rurale și Ministerului Mediului și Pădurii, instanța a respins excepția inadmisibilității

acestora, reținând că pârâta a chemat în garanție emitentul ordonanței de urgență

care a stat la baza emiterii deciziilor atacate.

Pentru a respinge excepția

de tardivitate a formulării cererii de chemare în garanție a Ministerului Agriculturii

și Dezvoltării Rurale și a Ministerului Mediului și Pădurii invocate de reclamant,

instanța a reținut că această cerere a fost depusă după prima zi de înfățișare,

sancțiunea disjungerii cererii de chemare în garanție de cererea principală nu se

impune, între cele două cereri fiind o strânsă legătură, iar judecarea cererii principale

nu este întârziată prin soluționarea cererii de chemare în garanție.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție a Guvernului României, instanța a reținut că, în raport cu

dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., deciziile emise de pârâtă și anulate

de instanță au fost date în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, act normativ

emis de Guvernul României și care a fost declarat ulterior neconstituțional, motiv

pentru care instanța a apreciat că pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva este

îndreptățită să solicite acordarea unor despăgubiri de la emitentul ordonanței de

urgență care i-a impus emiterea actelor administrative atacate, în cazul în care

a căzut în pretenții.

În ceea ce privește cererile

de chemare în garanție a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Ministerului

Mediului și Pădurii formulate de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, instanța

a reținut că împrejurarea că cele două ministere erau autoritățile centrale care

răspundeau de silvicultură în subordinea cărora se afla pârâta, nu este suficientă

pentru aplicarea prevederilor art. 60 și urm. C. proc. civ., câtă vreme actele administrative

atacate au avut la bază O.U.G. nr. 37/2009.

în cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 99/CA/2010-P.I. din 08 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială

și contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâta Regia Națională

a Pădurilor Romsilva, recurentul-intervenient M.I. și recurentul-chemat în garanție

Guvernul României.

3.1.

Recursul declarat de pârâta

Regia Națională a Pădurilor Romsilva

Pârâta Regia Națională

a Pădurilor Romsilva critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 3, 4 și 9 C. proc. civ. și invocând dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ.

Printr-o primă critică

din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit și-a întemeiat

soluția de anulare a deciziei nr. 257/2009 și a deciziei nr. 354/2009 în raport

cu Decizia Curții Constituționale nr. 1257/2009, întrucât prin această decizie s-a

constatat neconstituționalitatea legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009, iar nu

a respectivei ordonanțe de urgență, iar decizia respectivă are putere numai pentru

viitor. În același sens, recurenta-pârâtă susține că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată

de O.U.G. nr. 105/2009, care nu a dispus repunerea părților în situația anterioară.

În consecință, susține recurenta-pârâtă că instanța de fond și-a depășit atribuțiile

prin faptul că a extins efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1257/2009 și

asupra O.U.G. nr. 37/2009 și întrucât nu se poate pronunța asupra constituționalității

respectivei ordonanțe de urgență, o asemenea competență revenind doar Curții Constituționale,

potrivit art. 146 lit. d) din Constituție și art. 11 lit. d) din Legea nr. 47/1992.

Printr-o a doua critică

din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a dispus

anularea deciziei nr. 648/2009, întrucât reclamantul S.S. a optat expres pentru

postul de inginer în cadrul Ocolului Silvic Borlești, iar preavizul a fost acordat

reclamantului cu respectarea dispozițiilor art. 73 C. muncii și art. 62 din Contractul

colectiv de muncă pe anii 2008-2009.

Mai susține recurenta-pârâtă

că reclamantul nu a contestat decizia nr. 412 din 04 mai 2009 prin care a fost numit

director cu delegație până la verificarea cunoștințelor.

Printr-o a treia critică

din recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod greșit a dispus

reintegrarea reclamantului în funcția de director al Direcției Silvice Satu Mare

și acordarea drepturilor salariale aferente funcției, întrucât o asemenea soluție

echivalează cu o întoarcere a executării unui act deja epuizat, deoarece deciziile

atacate au fost executate uno ictu.

3.2. Recursul declarat

de recurentul-intervenient M.I.

Recurentul-intervenient

M.I. critică sentința pronunțată de Curtea de apel pentru motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și în raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin criticile din recurs,

recurentul-intervenient susține că instanța de fond nu a făcut distincție între

desființarea funcțiilor publice în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 și procedura de reorganizare

a Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva în temeiul art. 1 și art. 2 alin. (4) și

(5) din H.G. nr. 229/2009, întrucât decizia nr. 354 din 04 mai 2009 și decizia

nr. 412 din 04 mai 2009 nu a fost emise în baza ordonanței de urgență, ci în baza

măsurilor de reorganizare dispuse prin hotărârea Guvernului.

Mai susține recurentul-intervenient

că a participat la procedura de verificare a cunoștințelor profesionale aferente

postului de director al Direcției silvice, fiind numit în această funcție prin decizia

nr. 1314 din 12 octombrie 2009, în timp ce reclamantul nu a mai optat pentru postul

respectiv și nu a participat la procedura respectivă.

3.3. Recursul declarat

de

recurentul-chemat

în garanție

Guvernul României

Recurentul-chemat în garanție

critică sentința pronunțată

de Curtea de apel pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

și invocă dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Printr-o primă parte a

criticilor din recurs, recurentul-chemat în garanție critică sentința atacată în

ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, pentru următoarele motive:

Sub aspectul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanție

susține că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea competenței

ce revine completelor specializate în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări

sociale din cadrul tribunalelor, întrucât regia autnomă nu este o autoritate publică,

iar între regie și reclamant există un raport juridic de muncă, iar nu de funcție

publică, întrucât actele contestate au fost emise în temeiul dispozițiilor C. muncii

și ale Contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului, iar nu

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 188/1999.

Sub aspectul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanție

susține că instanța de fond în mod greșit a dispus anularea actelor contestate reținând

eronat că acestea au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 și ca urmare a constatării

neconstituționalității acestui act normativ, deoarece actele respective au fost

emise în temeiul dispozițiilor art. 64 și art. 65 C. muncii. În același sens, se

susține și că instanța de fond în mod greșit a dispus reintegrarea reclamantului

în funcția deținută anterior și a obligat regia autonomă la plata integrală a drepturilor

salariale, deși reclamantului i s-au oferit succesiv două posturi vacante, în condițiile

art. 64 C. muncii, iar pentru funcțiile ocupate în perioada respectivă a primit

drepturile salariale corespunzătoare. Totodată, susține recurentul-chemat în garanție

că prejudiciul cauzat reclamantului îi este imputabil și acestuia, întrucât nu a

participat la procedura de ocupare a postului de director.

Printr-o a doua parte

a criticilor din recurs, recurentul-chemat în garanție critică sentința atacată

în ceea ce privește soluția pronunțată în soluționarea cererii de chemare în garanție

a Guvernului României, pentru următoarele motive de recurs:

Invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ., recurentul-chemat

în garanție susține că citarea sa pentru termenul de judecată din 27 ianuarie 2010

a fost îndeplinită cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 114

1

alin. (3) C. proc. civ., precum și faptul că nu i-au fost comunicate cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul S.S., cererile de chemare în garanție

a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a Ministerului Mediului și

Pădurilor și cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.I., cu încălcarea

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Sub același motiv de recurs, recurentul-chemat

în garanție susține că nu i-a fost comunicată nici încheierea de amânare a pronunțării

din 01 martie 2010, care face parte integrantă din sentința recurată. Totodată,

susține recurentul-chemat în garanție că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției

nulității cererii de chemare în garanție pentru lipsa timbrajului și în mod greșit

a respins excepția tardivității cererii de chemare în garanție.

Sub aspectul motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-chemat în garanție

susține, printr-o primă critică, faptul că instanța de fond în mod greșit a respins

excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, întrucât o asemenea cerere

nu poate fi formulată decât în condițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Printr-o altă critică, recurentul-chemat în garanție susține că instanța de fond,

prin faptul că a obligat Guvernul României la plata în favoarea regiei a unor despăgubiri,

reprezentând drepturile salariale aferente funcției reclamantului și cheltuieli

de judecată, a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 9 alin. (5) din Legea

nr. 554/2004, atât prin reținerea că actele contestate au fost emise în temeiul

O.U.G. nr. 37/2009, cât și prin faptul că trebuia să aibă în vedere conduita regiei

care avea posibilitatea fie de a admite reclamația administrativă a petentului,

fie de a achiesa la cererile acestuia ulterior publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1257/2009. Sub același aspect, recurentul-chemat în garanție susține că regia

autonomă este o persoană juridică distinctă și că, potrivit art. 37 din Decretul

nr. 31/1954, instituția supraordonată nu răspunde pentru obligațiile persoanei juridice

subordonate, în afară de cazurile expres prevăzute de lege.

de recurs

În raport cu circumstanțele

cauzei și cadrul legal incident, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile

declarate de

pârâta

Regia Națională a Pădurilor Romsilva și de recurentul-intervenient M.I., iar recursul

declarat de recurentul-chemat în garanție Guvernul României este fondat în partea

referitoare la cererea de chemare în garanție, criticile din cele trei recursuri

urmând a fi analizate sistematizat în cele ce urmează.

O primă problemă necesar

a fi dezlegată prin prisma criticilor cuprinse în toate cele trei recursuri privește

temeiul legal al emiterii deciziilor contestate în prezente cauză și menționate

anterior în expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului.

Din analiza actelor contestate

– d

ecizia

nr. 257 din 24 aprilie 2009 și decizia nr. 648 din 26 mai 2009 – Înalta Curte constată

că în preambulul acestora se precizează expres că au fost emise de Regia Națională

a Pădurilor Romsilva în temeiul sau având în vedere prevederile O.U.G. nr. 37/2009

privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației

publice. De altfel, chiar recurenta-pârâtă, prin răspunsul la plângerea prealabilă,

subliniază faptul că d

ecizia nr. 257 din 24 aprilie 2009 a avut „ca temei

legal O.U.G. nr. 37/2009”.

În ceea ce

privește d

ecizia

nr. 354 din 04 mai 2009, Înalta Curte constată că, într-adevăr în preambulul actului

nu sunt menționate, ca temei legal al emiterii, dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009,

ci dispozițiile H.G. nr. 229/2009

privind reorganizarea

Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva și aprobarea regulamentului de organizare

și funcționare. Însă, nu poate fi contestat faptul că eliberarea reclamantului din

funcția deținută, măsură dispusă prin această decizie, reprezintă urmarea măsurii

anterioare dispuse prin d

ecizia nr. 257 din 24 aprilie 2009, în executarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009, în sensul desființării funcției respective.

Pentru aceste argumente

nu pot fi primite criticile formulate în sensul că actele contestate ar fi fost

emise în cadrul procedurii de reorganizare a regiei, fără a avea vreo legătură cu

prevederile O.U.G. nr. 37/2009.

O a doua problemă necesar

a fi dezlegată privește natura

raportul juridic stabilit

între Regia Națională a Pădurilor Romsilva și reclamantul S.S., în exercitarea de

către reclamant a funcției de director al Direcției silvice. Sub acest aspect, Înalta

Curte reține că este vorba de un raport de funcție publică, întrucât, art. 58

alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, prevede expres

că

„Personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii

nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor

publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel”, iar

ordonanța de urgență nu dispune în sensul că persoanelor care ocupă funcția de director

al unei direcții silvice li s-ar aplica dispozițiile C. muncii în pofida celor cuprinse

în Statutul funcționarilor publici. Pentru aceste argumente nu pot fi primite nici

criticile referitoare la soluționarea cauzei cu încălcarea competenței completelor

specializate în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale din cadrul

tribunalelor.

În raport cu cele deja

expuse, instanța de control, ținând seama de jurisprudența în materie a Instanței

Supreme (spre exemplu, decizia nr. 2186 din 28 aprilie 2010, pronunțată într-o speță

similară), reține că actele administrative contestate sunt nelegale, întrucât viciul

de constituționalitate al dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009 în temeiul și în executarea

cărora au fost emise, constatat prin Decizia Curții Constituționale nr. 1257 din

07 octombrie 2009, se răsfrânge implicit asupra actelor subsecvente lipsindu-le

de temei legal. Pe cale de consecință, instanța de recurs reține că sentința pronunțată

de Curtea de apel este legală și temeinică în privința soluției de anulare a actelor

administrative contestate, ca urmare a neconstituționalității constatate a prevederilor

O.U.G. nr. 37/2009. În același sens, Înalta Curte are în vedere că, în considerentele

Deciziei nr. 1257/2009, Curtea Constituțională a reținut și a argumentat explicit

faptul că: „

Prin O.U.G. nr. 37/2009, așa cum a fost aprobată

prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice

deconcentrate, ceea ce îi atrage neconstituționalitatea

”. Totodată, Înalta

Curte reține că, independent de faptul că O.U.G. nr. 37/2009 a fost abrogată de

O.U.G. nr. 105/2009, legalitatea actelor administrative contestate se analizează

în raport cu dispozițiile în temeiul și în executarea cărora au fost emise, iar

nu prin raportare la evenimente legislative ulterioare emiterii lor. Aspectele reținute

de Curtea de apel cu privire la viciul de neconstituționalitate al O.U.G. nr. 37/2009

care se răsfrânge asupra actelor administrative contestate nu reprezintă o încălcare

a atribuțiilor ce revin Curții Constituționale, întrucât instanța nu s-a pronunțat

asupra constituționalității unui act normativ, ci a exercitat controlul de legalitate

al actelor administrative atacate de reclamant în procedura reglementată de Legea

nr. 554/2004.

Totodată,

Înalta Curte constată că sunt lipsite de suport susținerile referitoare la emiterea

actelor contestate cu nerespectarea termenului de preaviz și a dreptului de opțiune,

în sensul dispozițiilor art. 73 C. muncii și ale art. 62 din Contractul colectiv

de muncă pe anii 2008-2009, atâta timp cât, așa cum a apreciat întemeiat și instanța

de fond, legalitatea actelor contestate este afectată de viciul de neconstituționalitate

al actului normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia

au fost emise deciziile.

De asemenea, sunt neîntemeiate

susținerile referitoare la faptul că reintegrarea reclamantului și acordarea drepturilor

salariale ar echivala cu întoarcerea executării unui act deja epuizat, întrucât

art. 106 din Legea nr. 188/1999, a căror aplicabilitate a fost constată anterior,

dispune în sensul că „î

n cazul în care raportul de

serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice

sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului

administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu

(…), precum

și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ

a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte

drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public”, iar, „la

solicitarea funcționarului public, instanța care a constatat nulitatea actului administrativ

va dispune reintegrarea acestuia în funcția publică deținută”.

Înalta Curte constată

însă că este fondată critica din recursul declarat de recurentul-chemat în garanție

Guvernul României, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

ceea ce privește soluția de admitere a cererii de chemare în garanție a Guvernului

României

și

de obligare a Guvernului României la plata unor despăgubiri în favoarea pârâtei

Regia Națională a Pădurilor Romsilva, reprezentând drepturile salariale aferente

funcției reclamantului S.S. și cheltuielile de judecată, la care a fost obligată

pârâta. Nu pot fi însă primite susținerile din recurs referitoare la inadmisibilitatea

cererii de chemare în garanție, în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (2) Legea

nr. 554/2004, întrucât aceste dispoziții se referă exclusiv la introducerea în cauză

a funcționarului public și nu determină incompatibilitatea dispozițiilor art. 60-63

C. proc. civ. cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice,

pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime.

Totodată, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate criticile recurentului Guvernul

României cu privire la excepția tardivității cererii de chemare în garanție, întrucât

această excepție nu a fost invocată în fața instanței de fond, precum și criticile

referitoare la excepția nulității cererii pentru lipsa timbrajului, întrucât litigiul

se înscrie în ipoteza reglementată de art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997,

cu modificările și completările ulterioare

.

În schimb, însă, Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod greșit a admis cererea de chemare în garanție

a Guvernului României, în condițiile în care

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 60 C. proc. civ., atâta timp cât nu se poate reține existența în sarcina

Guvernului a unei obligații de garanție sau despăgubire, în ipoteza admiterii acțiunii

reclamantului.

În jurisprudență s-a reținut

că „instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de

garanție sau despăgubire și revine, în principiu, tuturor acelora care transmit

altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” și

că obligația de garanție este condiționată de existența unei transmisiuni anterioare,

cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.

Or, în cauză, suntem în

prezența unui litigiu având ca obiect controlul de legalitate al unui act administrativ

emis de pârâta Regia Națională a Pădurilor Romsilva, iar împrejurarea că Guvernul

României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 în temeiul și în executarea căreia au fost

emise actele contestate nu semnifică, în sensul celor arătate anterior, o „transmisiune

anterioară, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv” pe care să se

întemeieze o obligație de garanție sau despăgubire. Astfel fiind, în calitate de

emitent al O.U.G. nr. 37/2009, Guvernul României nu este ținut de o obligație de

garanție față de autoritățile publice care au emis acte administrative în temeiul

și pentru executarea dispozițiilor ordonanței de urgență.

Pentru considerentele

arătate, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge

recursurile

declarate de Regia Națională a Pădurilor Romsilva și de M.I., va admite recursul

declarat de chematul în garanție Guvernul României și va modifica sentința atacată

în sensul că va respinge cererea de chemare în garanție a Guvernului României, cu

menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței pronunțate de Curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursurile declarate

de Regia Națională a Pădurilor Romsilva și M.I. împotriva sentinței civile nr. 99/CA/2010-P.I.

din 08 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat

de chematul în garanție Guvernul României împotriva aceleiași sentințe civile.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge cererea de chemare în garanție a Guvernului României.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2011.