ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1257/2009

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 31

martie 2009, Curtea de Apel București,

secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, având

pe rol

verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a

inculpatei J.R. a dispus:

-

în baza

art. 139 alin. (1), cu referire la art. 145

1

C. proc. pen.,

înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei J.

R.,

cu măsura

obligării de a nu părăsi țara.

În baza art. 145

1

alin. (2) C.

proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpata a fost

obligată să respecte următoarele obligații:

- să se prezinte la instanța de judecată ori

de câte ori este chemată;

- să se prezinte la secția

de poliție în cărei rază teritorială

domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de

poliție, sau ori de câte ori este chemată;

- să nu își schimbe

locuința fără încuviințarea instanței care a

dispus măsura, respectiv, Curtea de Apel București;

- să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie

de arme;

- să nu se apropie de

părțile vătămate și de membrii familiei

acestora și nici de martorii din lucrări.

A fost atrasă atenția

inculpatei că în caz de încălcare cu rea-

credință a măsurii aplicate sau a obligațiilor care îi revin se va lua,

din nou, fața de aceasta, măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatei

dacă nu este arestată în altă cauză.

Pentru a pronunța această încheiere, instanța

de fond a apreciat că, deși probele administrate până la acest moment

procesual nu fac să înceteze presupunerea

rezonabilă că inculpata a

săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în

judecată, fiind îndeplinite

condițiile

prevăzute de art. 143 cu referire la art. 68

1

C. proc. pen.,

nu mai sunt îndeplinite cerințele cumulative ale art. 148 lit. f)

C. proc. pen., în sensul că, deși pedepsele

prevăzute lege

pentru faptele

presupuse a fi fost săvârșite de inculpată sunt mai mari

de 4 ani

închisoare, nu se poate susține pe bază de probe

indubitabile existența unui pericol concret pentru ordinea publică pe

care

l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei la acest moment.

În context, s-a arătat că inculpata este

trimisă în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni ce prezintă un grad

ridicat de

pericol social, pus în evidență

nu numai de limitele mari de pedeapsă

prevăzute

de lege, ci și de împrejurările și modalitatea în care se

presupune că a acționat inculpata, de amploarea și

de complexitatea

activității infracționale desfășurate de către

inculpată, potrivit

rechizitoriului,

aceasta folosindu-se de profesia sa de avocat, fiind

păgubite multe

persoane, de urmările produse, constând în

vătămarea

gravă a patrimoniului părților vătămate, dar și că măsura arestării preventive

a ajuns, în timp, la durata de un an și 7 luni. Or,

temeiul prevăzut de art.

148 lit. f) C. proc. pen., nu poate

subzista

fără nici o limită în timp, pentru că pericolul concret pentru

ordinea

publică nu se amplifică odată cu trecerea timpului ci,

dimpotrivă, se estompează, ajungând, după o vreme, să nu mai

îndeplinească cerințele impuse de lege pentru a justifica menținerea

în stare de arest preventiv a unei persone; s-a

mai apreciat că, fiind

vorba despre

dreptul fundamental la libertate, după o perioadă

semnificativă de timp,

nici gravitatea faptei, nici complexitatea

cauzei,

nici „starea probelor” nu mai pot justifica, prin ele însele, prelungirea

detenției, autoritățile fiind obligate să ia în considerare

posibilitatea

luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezentarea persoanei

respective la proces. Totodată, s-a

considerat

că, date fiind natura infracțiunilor (non violente), stadiul procesului,

diminuarea pericolului pentru ordinea publică odată cu trecerea timpului și

situația personală a inculpatei, fără antecedente penale, integrată social, cu

o bună conduită pe parcursul procesului

penal, recunoscând și regretând comiterea faptelor, cu probleme de

sănătate, la acest moment, detenția provizorie încetează să mai fie

rezonabilă

sau legitimată de motive pertinente și suficiente.

Împotriva acestei încheieri,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție – D.N.A. a declarat, în

termen legal, prezentul recurs, solicitând,

pentru motivele expuse pe larg în conținutul părții introductive, casarea

hotărârii atacate și

menținerea măsurii

arestării preventive a inculpatei în baza art. 300

2

și 160

b

C. proc. pen.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care

inculpatul

este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul

judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică

privarea

de libertate, instanța dispune,

prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive.

În cauză, verificându-se actele și lucrările

de la dosar, se constată că în mod corect s-a apreciat de către instanța de

fond că nu mai sunt întrunite cerințele cumulative art. 148 lit. f) C. proc.

pen., că nepronunțarea, încă, a unei hotărâri definitive în cauză nu este

imputabilă conduitei procesuale a inculpatei și că lăsarea

acestei în libertate, prin înlocuire măsurii

preventive a arestării cu

aceea a obligării de a nu părăsi țara, nu prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică și nu periclitează buna desfășurare,

în continuare, a procesului penal.

Totodată, Curtea constată că durata efectivă

a arestării preventive a depășit un an și 7 luni, că inculpata nu are

antecedente penale și că infracțiunile pentru care

este, și în prezent

judecată nu sunt infracțiuni” de violență („ci

contra patrimoniului”) și apreciază că nici neacoperirea prejudiciului (a cărui

întindere exactă nu a fost încă stabilită) și nici împrejurarea că, între timp

inculpata a fost trimisă în judecată, într-un alt dosar, pentru alte

acte materiale săvârșite în baza aceleiași

rezoluții infracționale nu pot

justifica

menținerea stării de arest preventiv a acesteia.

Așa fiind, Curtea apreciază că înlocuirea măsurii

arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi țara, dispusă de

instanța de fond, este legală și temeinică, că

judecarea inculpatei în

stare de libertate nu va împiedica buna

desfășurare a procesului

penal, avându-se

în vedere starea de sănătate, faptul că nu are

antecedente penale și împrejurarea că este integrată în societate,

constatând

totodată, că obligațiile impuse inculpatei potrivit art.

145

1

alin. (2) C. proc. pen., oferă

garanții suficiente privind

prezența acesteia în fața instanței de

judecată.

Pentru aceste considerente urmează ca, în

baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul

declarat de

Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – D.

N.A. să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.

A.

împotriva încheierii din 31 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a ll-a penală și pentru

cauze cu minori și de

familie pronunțată în

dosarul nr. 7300/2/2008, privind pe inculpata

J.R.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina

statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 aprilie

2009.