ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1257/2009

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 31 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, având pe rol verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpatei J.R. a dispus: - în baza art. 139 alin. (1), cu referire la art. 145 1 C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatei J. R., cu măsura obligării de a nu părăsi țara. În baza art. 145 1 alin. (2) C. proc.

pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpata a fost obligată să respecte următoarele obligații: - să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori este chemată; - să se prezinte la secția de poliție în cărei rază teritorială domiciliază, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliție, sau ori de câte ori este chemată; - să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței care a dispus măsura, respectiv, Curtea de Apel București; - să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; - să nu se apropie de părțile vătămate și de membrii familiei acestora și nici de martorii din lucrări. A fost atrasă atenția inculpatei că în caz de încălcare cu rea- credință a măsurii aplicate sau a obligațiilor care îi revin se va lua, din nou, fața de aceasta, măsura arestării preventive.

S-a dispus punerea în libertate a inculpatei dacă nu este arestată în altă cauză. Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a apreciat că, deși probele administrate până la acest moment procesual nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele pentru care a fost trimisă în judecată, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 68 1 C. proc. pen., nu mai sunt îndeplinite cerințele cumulative ale art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că, deși pedepsele prevăzute lege pentru faptele presupuse a fi fost săvârșite de inculpată sunt mai mari de 4 ani închisoare, nu se poate susține pe bază de probe indubitabile existența unui pericol concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei la acest moment.

În context, s-a arătat că inculpata este trimisă în judecată pentru săvârșirea unor infracțiuni ce prezintă un grad ridicat de pericol social, pus în evidență nu numai de limitele mari de pedeapsă prevăzute de lege, ci și de împrejurările și modalitatea în care se presupune că a acționat inculpata, de amploarea și de complexitatea activității infracționale desfășurate de către inculpată, potrivit rechizitoriului, aceasta folosindu-se de profesia sa de avocat, fiind păgubite multe persoane, de urmările produse, constând în vătămarea gravă a patrimoniului părților vătămate, dar și că măsura arestării preventive a ajuns, în timp, la durata de un an și 7 luni. Or, temeiul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., nu poate subzista fără nici o limită în timp, pentru că pericolul concret pentru ordinea publică nu se amplifică odată cu trecerea timpului ci, dimpotrivă, se estompează, ajungând, după o vreme, să nu mai îndeplinească cerințele impuse de lege pentru a justifica menținerea în stare de arest preventiv a unei persone; s-a mai apreciat că, fiind vorba despre dreptul fundamental la libertate, după o perioadă semnificativă de timp, nici gravitatea faptei, nici complexitatea cauzei, nici „starea probelor” nu mai pot justifica, prin ele însele, prelungirea detenției, autoritățile fiind obligate să ia în considerare posibilitatea luării unor măsuri alternative pentru a asigura prezentarea persoanei respective la proces.

Totodată, s-a considerat că, date fiind natura infracțiunilor (non violente), stadiul procesului, diminuarea pericolului pentru ordinea publică odată cu trecerea timpului și situația personală a inculpatei, fără antecedente penale, integrată social, cu o bună conduită pe parcursul procesului penal, recunoscând și regretând comiterea faptelor, cu probleme de sănătate, la acest moment, detenția provizorie încetează să mai fie rezonabilă sau legitimată de motive pertinente și suficiente. Împotriva acestei încheieri, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând, pentru motivele expuse pe larg în conținutul părții introductive, casarea hotărârii atacate și menținerea măsurii arestării preventive a inculpatei în baza art. 300 2 și 160 b C. proc.

pen. Recursul nu este fondat. Potrivit art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive. În cauză, verificându-se actele și lucrările de la dosar, se constată că în mod corect s-a apreciat de către instanța de fond că nu mai sunt întrunite cerințele cumulative art. 148 lit. f) C. proc.

pen., că nepronunțarea, încă, a unei hotărâri definitive în cauză nu este imputabilă conduitei procesuale a inculpatei și că lăsarea acestei în libertate, prin înlocuire măsurii preventive a arestării cu aceea a obligării de a nu părăsi țara, nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și nu periclitează buna desfășurare, în continuare, a procesului penal. Totodată, Curtea constată că durata efectivă a arestării preventive a depășit un an și 7 luni, că inculpata nu are antecedente penale și că infracțiunile pentru care este, și în prezent judecată nu sunt infracțiuni” de violență („ci contra patrimoniului”) și apreciază că nici neacoperirea prejudiciului (a cărui întindere exactă nu a fost încă stabilită) și nici împrejurarea că, între timp inculpata a fost trimisă în judecată, într-un alt dosar, pentru alte acte materiale săvârșite în baza aceleiași rezoluții infracționale nu pot justifica menținerea stării de arest preventiv a acesteia.

Așa fiind, Curtea apreciază că înlocuirea măsurii arestării preventive cu aceea a obligării de a nu părăsi țara, dispusă de instanța de fond, este legală și temeinică, că judecarea inculpatei în stare de libertate nu va împiedica buna desfășurare a procesului penal, avându-se în vedere starea de sănătate, faptul că nu are antecedente penale și împrejurarea că este integrată în societate, constatând totodată, că obligațiile impuse inculpatei potrivit art. 145 1 alin. (2) C. proc. pen., oferă garanții suficiente privind prezența acesteia în fața instanței de judecată. Pentru aceste considerente urmează ca, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D. N.A.

să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N. A. împotriva încheierii din 31 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală și pentru cauze cu minori și de familie pronunțată în dosarul nr. 7300/2/2008, privind pe inculpata J.R. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 aprilie 2009.