ÎCCJ, decizie (scj.ro #82915)

Acțiune în

pretenții. Contract de management încheiat cu o instituție

publică. Natura juridică a raporturilor contractuale. Competența

materială

Cuprins pe materii:

Drept procesual civil. Competența instanțelor

Index alfabetic: acțiune în

pretenții

-

excepția

ne

competenței

materiale

-

conflict

negativ de competență

-

contract

de management

Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. (1)

Legea nr. 188/1999, art. 92

Competența de

soluționare a acțiunii în pretenții formulată de o

autoritate publică pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale

asumate de către directorul instituției, prin încheierea unui

contract de management cu aceasta, aparține instanței de contencios

administrativ întrucât raporturile juridice născute între aceștia

sunt raporturi juridice de serviciu, iar nu raporturi juridice de muncă.

Secția

a

II

-

a

civilă,

Decizia

nr. 1668

din

23

martie

2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta

Direcția pentru Agricultură T. a chemat în judecată pe

pârâții F.D. și S.M.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va

pronunța să se dispună obligarea pârâtului F.D. la plata sumei

de 10.929 lei și a pârâtei S.M. la plata sumei de 7.465 lei reprezentând

prejudiciul adus bugetului de stat, creat în exercițiul funcției

contractuale de conducere.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâții, în

calitatea lor de angajați în cadrul instituției reclamante, în

funcția de director coordonator și director coordonator adjunct

financiar contabil, s-au făcut vinovați de producerea prejudiciului

sus menționat, fiind încălcate prevederile art. 13 alin. (3) din H.G.

nr. 8/2009.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 270

alin. (1) coroborat cu art. 274 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, dar și pe

prevederile art. 998-999 C. civ.

Tribunalul Teleorman, invocând excepția necompetenței materiale, a

reținut că între pârâți și reclamantă nu au existat

raporturi de muncă, între părți fiind încheiat un contract de

management. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că suma de

18.394 lei, solicitată de reclamantă cu titlu de prejudiciu produs ca

urmare a neîndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege și în

contractul de management, este produsă în perioada în care pârâții au

deținut funcțiile de director coordonator, respectiv director

coordonator adjunct. În consecință, rezultă că aceste

decizii au fost luate în baza funcțiilor de conducere pe care aceștia

le ocupau.

În consecință, competența aparține instanței de drept

comun în baza regulilor privitoare la mandat, iar dreptul comun nu poate fi

jurisdicția muncii, răspunderea pârâților neputând fi

angajată în baza  art. 270 din Codul muncii.

Tribunalul Teleorman, Secția conflicte de muncă și

asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, prin

sentința nr. 2173 din 26 mai 2011, a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Alexandria.

Judecătoria Alexandria, prin sentința civilă nr. 4062 din 14

octombrie 2011, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Teleorman, Secția contencios administrativ, și,

constatând ivit conflict negativ de competență, a dispus înaintarea

dosarului la Curtea de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Pentru a dispune astfel, judecătoria a reținut că, potrivit art.

10 din contractele de management sus menționate, litigiile izvorâte din

încheierea, executarea, modificarea, încetarea și interpretarea clauzelor

respectivului contract se soluționează conform prevederilor care

reglementează contenciosul administrativ.

Având în vedere aceste considerente, judecătoria a apreciat că în

speță sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, potrivit cărora litigiile de contencios administrativ, cu

valoare de până la 500.000 lei se soluționează în fond de

tribunalele administrative fiscale.

Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru

cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin

sentința civilă nr. 42 din 2 noiembrie 2011, a stabilit

competența de soluționare în fond a cauzei în favoarea Tribunalului

Teleorman, Complet Specializat de Contencios Administrativ și Fiscal.

Analizând conflictul negativ de competență cu care a fost

învestită, curtea de apel a reținut că instanța

specializată în soluționarea conflictelor de muncă nu este

competentă să soluționeze cauza, având în vedere că, din

punct de vedere al obiectului, nu este un litigiu de muncă, întrucât între

reclamantă și pârâți nu au existat raporturi de muncă,

neputând fi angajată răspunderea juridică a acestora în temeiul

art. 270 din Codul muncii.

Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că nu este nici un

litigiu de natură civilă, astfel cum a apreciat prima

instanță, litigiul fiind unul de contencios administrativ.

Direcția pentru Agricultură Teleorman este o instituție publică

cu personalitate juridică, ce funcționează la nivel

județean, ca serviciu descentralizat al Ministerului Agriculturii,

Pădurilor și Dezvoltării Rurale. De asemenea, Curtea a

arătat că cei doi pârâți sunt funcționari publici cu

atribuții de conducere, iar prin urmare între pârâți și

reclamantă există raporturi juridice de serviciu, nicidecum raporturi

juridice de muncă și nici de drept comun, având în vedere

dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În continuare, Curtea a arătat că, în materie de contencios

administrativ, plenitudinea de competență aparține tribunalului,

sens în care a stabilit competența de soluționare în favoarea

tribunalului.

Totodată, Curtea a avut în vedere și alegerea instanței

competente de către părți prin contractele de management.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Direcția

pentru Agricultură Teleorman, în temeiul motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei recurată în sensul stabilirii

competenței materiale în favoarea Tribunalului Teleorman, Complet

specializat pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin criticile invocate, recurenta a susținut că funcțiile

deținute de către pârâți nu sunt funcții publice, în raport

de dispozițiile art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, prin care se

prevede că acestea au fost desființate.

În conformitate cu

art. III alin. (6) și (7) din același act normativ aceste

funcții se exercită în baza unui contract de management, care este

asimilat contractului individual de muncă .

De asemenea, în sprijinul acestei soluții sunt și dispozițiile

deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale,

referitoare la O.G. nr. 37/2009, prin care a fost constatată

întemeiată excepția de neconstituționalitate.

În consecință, recurenta a arătat că instanța de apel

a stabilit o greșită încadrare a statutului juridic al

funcțiilor de director coordonator, respectiv director coordonator

adjunct, și a pronunțat sentința cu încălcarea

greșită a legii.

Recursul este nefondat.

Analizând

criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte a constatat că

problema de drept dedusă judecății se referă la stabilirea

naturii juridice a raporturilor dintre reclamantă și pârâți prin

contractele de management încheiate.

Astfel, pretențiile formulate de reclamanta Direcția pentru

Agricultură Teleorman se întemeiază pe neîndeplinirea

obligațiilor pe care le aveau pârâții în baza funcțiilor ocupate

în perioada de referință și anume funcția de director

coordonator și director coordonator adjunct.

Reclamanta este o instituție publică cu personalitate juridică

în raport de dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 90/1991 și

al art. 2 și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 70/2001, iar cei doi

pârâți sunt funcționari publici cu atribuții de conducere, în

temeiul art. 92 din Legea nr. 188/1999.

În altă ordine de idei, pretențiile reclamantei derivă din

încheierea contractelor de management nr. 196 și 197, ambele încheiate la

data de 28 mai 2009, între Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale și pârâți.

În această situație, între părți există raport juridic

de serviciu, astfel cum este el definit: ,,raportul juridic de muncă

născut în urma realizării acordului de voință între

autoritatea sau instituția publică și funcționarul public ”

.

Raporturile juridice de serviciu stabilite în cauză sunt de natură

juridică contractuală, iar prin contractele de management invocate

părțile au convenit și asupra instanței competente în cazul

ivirii unor situații litigioase între ele.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 10 din contract, coroborat

cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 158 alin. (3) și art.

159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în mod corect a fost stabilită

competența instanței de contencios administrativ privind

soluționarea cauzei.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la decizia nr. 1257

din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională,

prin care a fost constatată neconstituțională O.U.G. nr.

37/2009, privind unele măsuri pentru îmbunătățirea activității

administrației publice, Înalta Curte constată că instanța

care a pronunțat regulatorul de competență nu a avut în vedere

dispozițiile actului normativ declarat neconstituțional. Considerentele

instanței au privit natura contractuală a raporturilor de serviciu,

fiind lipsite de relevanță dispozițiile deciziei invocată

de recurentă.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul a fost respins ca nefondat.