ÎCCJ, decizie (scj.ro #82915)

Acțiune în pretenții. Contract de management încheiat cu o instituție publică. Natura juridică a raporturilor contractuale. Competența materială Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor Index alfabetic: acțiune în pretenții - excepția ne competenței materiale - conflict negativ de competență - contract de management Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. (1) Legea nr. 188/1999, art. 92 Competența de soluționare a acțiunii în pretenții formulată de o autoritate publică pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de către directorul instituției, prin încheierea unui contract de management cu aceasta, aparține instanței de contencios administrativ întrucât raporturile juridice născute între aceștia sunt raporturi juridice de serviciu, iar nu raporturi juridice de muncă.

Secția a II - a civilă, Decizia nr. 1668 din 23 martie 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta Direcția pentru Agricultură T. a chemat în judecată pe pârâții F.D. și S.M.C., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului F.D. la plata sumei de 10.929 lei și a pârâtei S.M. la plata sumei de 7.465 lei reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, creat în exercițiul funcției contractuale de conducere. În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâții, în calitatea lor de angajați în cadrul instituției reclamante, în funcția de director coordonator și director coordonator adjunct financiar contabil, s-au făcut vinovați de producerea prejudiciului sus menționat, fiind încălcate prevederile art. 13 alin. (3) din H.G.

nr. 8/2009. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 270 alin. (1) coroborat cu art. 274 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, dar și pe prevederile art. 998-999 C. civ. Tribunalul Teleorman, invocând excepția necompetenței materiale, a reținut că între pârâți și reclamantă nu au existat raporturi de muncă, între părți fiind încheiat un contract de management. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că suma de 18.394 lei, solicitată de reclamantă cu titlu de prejudiciu produs ca urmare a neîndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege și în contractul de management, este produsă în perioada în care pârâții au deținut funcțiile de director coordonator, respectiv director coordonator adjunct.

În consecință, rezultă că aceste decizii au fost luate în baza funcțiilor de conducere pe care aceștia le ocupau. În consecință, competența aparține instanței de drept comun în baza regulilor privitoare la mandat, iar dreptul comun nu poate fi jurisdicția muncii, răspunderea pârâților neputând fi angajată în baza art. 270 din Codul muncii. Tribunalul Teleorman, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2173 din 26 mai 2011, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alexandria. Judecătoria Alexandria, prin sentința civilă nr. 4062 din 14 octombrie 2011, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, Secția contencios administrativ, și, constatând ivit conflict negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Pentru a dispune astfel, judecătoria a reținut că, potrivit art. 10 din contractele de management sus menționate, litigiile izvorâte din încheierea, executarea, modificarea, încetarea și interpretarea clauzelor respectivului contract se soluționează conform prevederilor care reglementează contenciosul administrativ. Având în vedere aceste considerente, judecătoria a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora litigiile de contencios administrativ, cu valoare de până la 500.000 lei se soluționează în fond de tribunalele administrative fiscale. Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 42 din 2 noiembrie 2011, a stabilit competența de soluționare în fond a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, Complet Specializat de Contencios Administrativ și Fiscal.

Analizând conflictul negativ de competență cu care a fost învestită, curtea de apel a reținut că instanța specializată în soluționarea conflictelor de muncă nu este competentă să soluționeze cauza, având în vedere că, din punct de vedere al obiectului, nu este un litigiu de muncă, întrucât între reclamantă și pârâți nu au existat raporturi de muncă, neputând fi angajată răspunderea juridică a acestora în temeiul art. 270 din Codul muncii. Pe de altă parte, curtea de apel a apreciat că nu este nici un litigiu de natură civilă, astfel cum a apreciat prima instanță, litigiul fiind unul de contencios administrativ. Direcția pentru Agricultură Teleorman este o instituție publică cu personalitate juridică, ce funcționează la nivel județean, ca serviciu descentralizat al Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.

De asemenea, Curtea a arătat că cei doi pârâți sunt funcționari publici cu atribuții de conducere, iar prin urmare între pârâți și reclamantă există raporturi juridice de serviciu, nicidecum raporturi juridice de muncă și nici de drept comun, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În continuare, Curtea a arătat că, în materie de contencios administrativ, plenitudinea de competență aparține tribunalului, sens în care a stabilit competența de soluționare în favoarea tribunalului. Totodată, Curtea a avut în vedere și alegerea instanței competente de către părți prin contractele de management. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Direcția pentru Agricultură Teleorman, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurată în sensul stabilirii competenței materiale în favoarea Tribunalului Teleorman, Complet specializat pentru conflicte de muncă și asigurări sociale. Prin criticile invocate, recurenta a susținut că funcțiile deținute de către pârâți nu sunt funcții publice, în raport de dispozițiile art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, prin care se prevede că acestea au fost desființate. În conformitate cu art. III alin. (6) și (7) din același act normativ aceste funcții se exercită în baza unui contract de management, care este asimilat contractului individual de muncă . De asemenea, în sprijinul acestei soluții sunt și dispozițiile deciziei nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, referitoare la O.G.

nr. 37/2009, prin care a fost constatată întemeiată excepția de neconstituționalitate. În consecință, recurenta a arătat că instanța de apel a stabilit o greșită încadrare a statutului juridic al funcțiilor de director coordonator, respectiv director coordonator adjunct, și a pronunțat sentința cu încălcarea greșită a legii. Recursul este nefondat. Analizând criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte a constatat că problema de drept dedusă judecății se referă la stabilirea naturii juridice a raporturilor dintre reclamantă și pârâți prin contractele de management încheiate. Astfel, pretențiile formulate de reclamanta Direcția pentru Agricultură Teleorman se întemeiază pe neîndeplinirea obligațiilor pe care le aveau pârâții în baza funcțiilor ocupate în perioada de referință și anume funcția de director coordonator și director coordonator adjunct.

Reclamanta este o instituție publică cu personalitate juridică în raport de dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 90/1991 și al art. 2 și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 70/2001, iar cei doi pârâți sunt funcționari publici cu atribuții de conducere, în temeiul art. 92 din Legea nr. 188/1999. În altă ordine de idei, pretențiile reclamantei derivă din încheierea contractelor de management nr. 196 și 197, ambele încheiate la data de 28 mai 2009, între Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și pârâți.

În această situație, între părți există raport juridic de serviciu, astfel cum este el definit: ,,raportul juridic de muncă născut în urma realizării acordului de voință între autoritatea sau instituția publică și funcționarul public ” . Raporturile juridice de serviciu stabilite în cauză sunt de natură juridică contractuală, iar prin contractele de management invocate părțile au convenit și asupra instanței competente în cazul ivirii unor situații litigioase între ele. Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 10 din contract, coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 158 alin. (3) și art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în mod corect a fost stabilită competența instanței de contencios administrativ privind soluționarea cauzei.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care a fost constatată neconstituțională O.U.G. nr. 37/2009, privind unele măsuri pentru îmbunătățirea activității administrației publice, Înalta Curte constată că instanța care a pronunțat regulatorul de competență nu a avut în vedere dispozițiile actului normativ declarat neconstituțional. Considerentele instanței au privit natura contractuală a raporturilor de serviciu, fiind lipsite de relevanță dispozițiile deciziei invocată de recurentă. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.