ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2190/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la data de 27 iulie 2010 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, reclamantul I.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, în temeiul art. 14 din Legea nr.

554/2004, suspendarea executării Ordinului ministrului agriculturii și dezvoltării

rurale nr. 658 din 3 iunie 2010, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin Ordinul ministrului

agriculturii și dezvoltării rurale nr. 658 din 3 iunie 2010, s-a dispus că, începând

cu data ordinului, încetează de drept Ordinul de numire nr. 2963/2009 și contractul

de management încheiat între ministrul agriculturii și dezvoltării rurale și I.N.,

director coordonator adjunct în cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare

Rurală Teleorman.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, următoarele:

A ocupat funcția de director

coordonator adjunct al Unității Fitosanitare în cadrul Direcției pentru Agricultură

și Dezvoltare Rurală Teleorman, în temeiul Ordinului ministrului agriculturii și

dezvoltării rurale nr. 2963 din 02 noiembrie 2009 și a încheierii Contractului de

management din 07 decembrie 2009, în temeiul și cu respectarea întocmai a prevederilor

O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și

pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice ale ministerelor

și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale.

Susține reclamantul că

sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

referitoare la existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Sub aspectul condiției

referitoare la existența unui caz bine justificat, în raport cu dispozițiile

art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, reclamantul susține că în mod eronat

ordinul contestat este întemeiat pe Deciziile Curții Constituționale nr. 1257/2009,

nr. 1629/2009 și nr. 414/2010, care produc efecte numai pentru viitor, astfel încât

raporturile juridice născute în baza prevederilor care au fost declarate neconstituționale

rămân câștigate circuitului civil și continuă să producă efecte, cu atât mai mult

cu cât în speță raportul juridic s-a născut în baza unui contract (convenție) căruia

îi sunt aplicabile dispozițiile art. 969 C. civ.. Susține reclamantul că raportul

juridic a continuat să își producă efecte juridice în perioada de 45 de zile prevăzută

de art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Mai susține reclamantul că nelegalitatea ordinului derivă și din lipsa uneia dintre

cauzele de reziliere prevăzute la art. 9 din contractul de management și a unei

cauze legale de încetare a contractului de management, asimilat contractului individual

de munca, precum și din faptul că nu este motivat în fapt și în drept, nu conține

mențiuni cu privire la termenul de preaviz, nu are specificat termenul în care poate

fi contestat și instanța competentă și nu i s-a oferit un alt post în cadrul instituției,

care să corespundă calificării sale profesionale.

În ceea ce privește condiția

referitoare la prevenirea unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit.

ș) din Legea nr. 554/2004, reclamantul susține că încetarea intempestivă a contractului

de management ar perturba în mod ireversibil activitatea serviciului public, întrucât

o astfel de funcție nu poate fi exercitată de persoane care să nu îndeplinească

niște cerințe minime privitoare Ia aptitudinile manageriale în domeniul achizițiilor

publice, managementul resurselor umane, management financiar, fonduri europene,

iar cunoștințele și aptitudinile persoanei care poate să ocupe o astfel de funcție

trebuie atestate în urma unei verificări prealabile a acestora.

Pârâtul Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare solicitând respingerea cererii de suspendare

a executării formulate de reclamant și a formulat cerere reconvențională solicitând

să se constate încetarea de drept a Ordinului nr. 2963 din 02 noiembrie 2010.

În privința cererii de

suspendare a executării ordinului contestat, pârâtul susține, în esență, că reclamantul

deținea funcția publică de director coordonator adjunct în cadrul Direcției pentru

Agricultură și Dezvoltare Rurală Teleorman, în temeiul Ordinului ministrului agriculturii

și dezvoltării rurale nr. 2963 din 02 noiembrie 2009, în baza O.U.G. nr. 105/2009.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 414 din 14 aprilie 2010, s-a reținut că

efectele actelor administrative emise în baza O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009

declarate neconstituționale, încetează de drept. Astfel fiind, pârâtul susține că

acțiunea este lipsită și de obiect, întrucât se solicită suspendarea unui act care

a încetat de drept.

Pe fond, pârâtul susține

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, actul

contestat fiind legal în raport cu cele expuse anterior cu referire la Decizia

nr. 414/2010 a Curții Constituționale, iar reclamantul nu suferă un prejudiciu material

ireparabil, întrucât, în ipoteza anulării actului, acesta urmează a fi repus pe

postul ocupat anterior, cu plata drepturilor bănești de care a fost lipsit.

Prin sentința civilă

nr. 4240 din 29 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- a respins cererea principală

formulată de reclamantul-pârât I.N.;

- a admis cererea reconvențională

formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale;

- a constatat că Ordinul

nr. 2963 din 02 noiembrie 2009 a încetat de drept.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a fost numit

în funcția de director coordonator adjunct în cadrul Direcției pentru Agricultură

și Dezvoltare Rurală Teleorman, prin Ordinul ministrului agriculturii, pădurilor

și dezvoltării rurale nr. 2963 din 02 noiembrie 2009, în temeiul O.U.G. nr. 105/2009

și al Contractului de management din 07 decembrie 2009.

Prin Ordinul ministrului

agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 658 din 03 iunie 2010, s-a dispus

încetarea de drept a Ordinului nr. 2963 din 02 noiembrie 2009 și contractului de

management din 07 decembrie 2009 al reclamantului.

A reținut instanța că

nu există o îndoială serioasă în privința legalității Ordinului ministrului agriculturii

și dezvoltării rurale nr. 658 din 03 iunie 2010, atâta timp cât, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 414 din 14 aprilie 2010, deci anterior emiterii actului, s-a

reținut că lipsirea de temei constituțional a actelor normative primare, respectiv

O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009, actul normativ în baza căruia a fost

numit reclamantul (prin Ordinul nr. 2963/2009), are drept efect încetarea de drept

a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele

administrative date în aplicare celor doua ordonanțe de urgență, etc.).

A reținut instanța și

că reclamantul nu suferă un prejudiciu material ireparabil, întrucât, în ipoteza

anulării actului, acesta urmează a fi repus pe postul ocupat anterior, cu plata

drepturilor bănești de care a fost lipsit.

Împotriva sentinței civile

nr. 4240 din 29 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul I.N., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ..

Prin criticile din recurs,

recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit a respins cererea

de suspendare a executării Ordinului ministrului agriculturii și dezvoltării rurale

nr. 658 din 3 iunie 2010, deși cererea de chemare în judecată a fost justificată

temeinic și a fost făcută dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat și prevenirea

unei pagube iminente. În acest sens, recurentul-reclamant afirmă că posibilitatea

suspendării executării actelor administrative este consacrată și de Recomandarea

R(89)8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei referitoare

la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, precum și de

Recomandarea 16/2003 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, conform cărora

măsura suspendării se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare,

fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative

prin care se impun particularilor.

Susținând că prima instanță

nu a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor legale în materia suspendării

executării actului administrativ bazată pe verificarea îndeplinirii condițiilor

impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurentul-reclamant reia ad

literam susținerile din cererea de chemare în judecată referitoare la cazul bine

justificat și paguba iminentă, susțineri care au fost expuse anterior cu ocazia

prezentării motivelor cuprinse în acțiunea introductivă și care, pentru acest motiv,

nu vor fi reluate.

Analizând cauza, prin

prisma criticilor din recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.

304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele arătate în continuare.

Măsura suspendării actului

administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor

particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea

actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în

sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea

juridică a Uniunii Europene.

În cadrul procedurii sumare

a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei,

motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor

indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ,

nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea

probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire

la acțiunea în anularea actului.

Pentru a se dispune măsura

de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat

, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări

legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în

art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice

sau a unui serviciu public.

În cauză, este necontestat

faptul că reclamantul a fost numită în funcția publică

de director coordonator

adjunct în cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Teleorman, prin

Ordinului ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 2963 din 02 noiembrie

2009 și în baza Contractului de management din 07 decembrie 2009, în temeiul prevederilor

O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, precum și

pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice ale ministerelor

și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale

.

De asemenea,

este necontestat faptul că, prin

Ordinul ministrului agriculturii și dezvoltării

rurale nr. 658 din 3 iunie 2010, s-a dispus că, începând cu data ordinului, încetează

de drept Ordinul de numire nr. 2963/2009 și contractul de management încheiat între

ministrul agriculturii și dezvoltării rurale și I.N., director coordonator adjunct

în cadrul Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Teleorman, având în

vedere următoarele decizii ale Curții Constituționale:

- Decizia Curții Constituționale

nr. 1257/2009

referitoare la obiecția de neconstituționalitate

a Legii pentru aprobarea O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire

a activității administrației publice;

- Decizia Curții Constituționale

nr. 1629/2009

referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. I pct. 1-5 și 26, art. III, art. IV, art. V, art. VIII și anexa

nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice,

precum și pentru întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice

deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice

centrale din unitățile administrativ-teritoriale și ale altor servicii publice,

precum și pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului din administrația

publică centrală și locală, cancelaria prefectului și cabinetul alesului local;

- Decizia Curții Constituționale

nr. 414/2010

referitoare la obiecția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. I pct. 1, art. I pct. 6, art. I pct. 27 și ale art. I pct.

28 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul

funcționarilor publici.

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamantul tinde să obțină,

în temeiul art. 14 din

Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Ordinului ministrului agriculturii și

dezvoltării rurale nr. 658 din 3 iunie 2010, până la pronunțarea instanței de fond,

și, cu consecința repunerii în funcția de director coordonator adjunct în cadrul

Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Teleorman, în care fusese numit

prin Ordinului ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 2963 din 02 noiembrie

2009, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 105/2009.

Din interpretarea dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acțiunea în contencios administrativ trebuie

să se sprijine pe existența unui drept sau interes legitim al persoanei care se

consideră vătămată printr-un act administrativ.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înțelege „posibilitatea

de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv

viitor și previzibil, prefigurat”.

Astfel fiind, persoana

care se consideră vătămată printr-un act administrativ are sarcina de a justifica

în fața instanței existența unui drept ori a unui interes legitim în considerarea

căruia formulează acțiunea în contencios administrativ.

Or, în cauză, înainte

de a proceda la o analiză în concret a susținerilor reclamantului, Înalta Curte

constată că atât dreptul, cât și interesul urmărite de reclamant prin promovarea

acțiunii nu au caracter legitim, întrucât actul de numire în funcția publică este

lipsit de efecte juridice ca urmare a faptului că, prin deciziile susmenționate

ale Curții Constituționale, au fost declarate neconstituționale dispozițiile O.U.G.

nr. 105/2009, decizii care sunt definitive și obligatorii conform art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

republicată.

Prin urmare, viciul de

neconstituționalitate al actului normativ primar, respectiv O.U.G. nr. 105/2009,

este de natură a antrena și viciul de legalitate al actului administrativ de numire

emis în baza acestuia, act care devine inexistent.

În acest sens, Curtea

are în vedere cu precădere considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei

nr. 414/2010, prin care, în analiza efectelor Deciziilor nr. 1257 din 7 octombrie

2009 și nr. 1629 din 3 noiembrie 2009, se afirmă că „lipsirea de temei constituțional

a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente

emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative data

în aplicarea celor două ordonanțe de urgență)”.

Deci, cu alte cuvinte,

legitimitatea dreptului și interesului reclamantului în promovarea acțiunii au fost

viciate prin declararea neconstituționalității actului normativ în temeiul și în

executarea căruia a fost numit în funcția publică în care urmărește să fie reintegrat

temporar, până la pronunțarea instanței de fond, prin admiterea prezentei cereri

de suspendare a executării Ordinului ministrului agriculturii și dezvoltării rurale

nr. 658 din 3 iunie 2010.

La pronunțarea prezentei

decizii, Curtea are în vedere jurisprudența sa anterioară în materie reprezentată,

spre exemplu, de deciziile nr. 4030 din 1 octombrie 2010 și nr. 4419 din 19 octombrie

2010.

Totodată, Curtea reține

că analiza punctuală a susținerilor din recurs, preluate ad literam din acțiunea

introductivă de instanță, referitoare la nelegalitatea actului contestat, dar prin

care reclamantul tinde să demonstreze îndeplinirea condițiilor prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, excede posibilității instanței învestite

cu o asemenea cererea în procedura sumară în care se verifică aparența de legalitate

a actului în litigiu, aspectele respective urmând a face eventual obiectul cercetării

aprofundate realizate de instanța învestită cu acțiunea în anularea actului.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală

și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul

declarat de I.N., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de I.N. împotriva sentinței

civile nr. 4240 din 29 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie

2011.