ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 935/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 935/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului

de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea sub nr. 23/90/2008 la data de 7 ianuarie 2008, reclamanta T.M.

a chemat în judecată pe pârâtul L.M. și a solicitat instanței ca prin hotărârea

ce o va pronunța să se constate retragerea pârâtului din SC T. SRL Drăgășani și

să se încuviințeze preluarea părților sociale ale pârâtului de către reclamantă,

și funcționarea societății cu asociat unic, solicitând să fie citată în cauză și

SC T. SRL

La data de 20

februarie 2008, pârâtul a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat

excluderea reclamantei-pârâte din societate, motivat de faptul că în calitatea sa

de administrator, aceasta a încheiat un contract de comodat pentru unul din bunurile

societății pentru o perioadă de 5 ani, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu

ce urmează să fie acoperit.

La data de 30

aprilie 2009 pârâtul-reclamant și-a precizat cererea reconvențională solicitând

ca reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata sumei de 42.180 euro, reprezentând

lipsa de folosință a spațiului comercial acordat de aceasta în comodat, unei alte

persoane.

Tribunalul Vâlcea,

prin sentința comercială nr. 616 din 25 martie 2010, a respins acțiunea și cererea

reconvențională, reținând în esență că nu sunt întrunite cerințele legale pentru

excluderea unui asociat.

Astfel, a reținut

că, urmare a neînțelegerilor intervenite între părți, în calitate de asociați ai

SC T. SRL, în anul 2007, după pronunțarea divorțului, pârâtul a acceptat să se retragă

din societate, răzgândindu-se ulterior.

În legătură cu

motivele invocate reciproc, pentru excluderea din societate, prima instanță a motivat

că acordarea, în comodat, de către reclamantă, a unui spațiu comercial, către o

altă societate, ce aparține fiului părților, nu constituie un act fraudulos de natură

a atrage această consecință, după cum nu poate primi o asemenea calificare nici

comportamentul pârâtului de a-și însuși unele bunuri ale societății, care se află,

în continuare, în patrimoniul acesteia.

Ambele părți au

declarat apel împotriva sentinței de mai sus, pe care au criticat-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Prin cererea înregistrată

sub nr. 3512/90/2009, pe rolul aceluiași tribunal, la data de 21 noiembrie 2009,

reclamantul L.M. a chemat în judecată pe pârâtele T.M. și SC T. SRL și a solicitat

ca, în baza art. 227 alin.1 lit. e) din Legea nr. 31/1990, să se dispună dizolvarea

societății comerciale, susținând că din cauza neînțelegerilor grave dintre asociați,

continuarea activității acesteia este imposibilă pe fondul divorțului dintre părți,

dar și a lipsei de transparență și comunicare și disfuncționalități în raporturile

agentului economic cu terții.

Tribunalul Vâlcea,

prin sentința nr. 1139 din 16 iunie 2010 a respins acțiunea, reținând că deși starea

de conflict dintre părți este de necontestat, societatea poate să funcționeze în

continuare, dovedindu-se că în ultima perioadă de timp a obținut profit, iar asociații

dividende.

Reclamantul a

declarat apel împotriva acestei sentințe, susținând că este nelegală și netemeinică,

fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990,

deoarece între asociați există grave neînțelegeri, demonstrate cu numeroasele acțiuni

aflate pe rolul instanțelor, precum și plângeri penale pe care pârâta Ie-a inițiat

împotriva lui, și că, de asemena, aceasta și-a însușit profitul societății și a

dispus de bunurile ei, transferând o parte din fonduri către o societate nou înființată,

al cărei asociat unic este fiul părților.

În ședința din

data de 22 septembrie 2010, în fața instanței de apel, cele două cauze au fost conexate,

la Dosarul nr. 23/90/2008, apreciindu-se că soluția pronunțată în una dintre acestea

o poate determina pe cea care urmează să fie adoptată în cealaltă cauză, observând

că admiterea cererii privind constatarea retragerii din societate sau a uneia dintre

cererile de excludere, ar transforma SC T. SRL într-o societate cu răspundere limitată

cu asociat unic, nemaifiind incidente dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) ce

constituie temeiul cererii de dizolvare, a cărei admitere, separat, ar lăsa fără

obiect cererile de excludere.

Prin decizia

nr. 79/A/C/29 septembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâtul-reclamant L.M. împotriva

sentinței nr. 1139 din 16 iunie 2010, pe care a modificat-o în sensul că a dispus

dizolvarea SC T. SRL, înscrierea și publicarea deciziei.

De asemenea, a

respins apelurile formulate de reclamanta-pârâtă T.M., cât și de pârâtul-reclamant

L.M. împotriva sentinței comerciale nr. 616 din 25 martie 2010, în contradictoriu

cu SC T. SRL Drăgășani și a obligat pe intimata T.M. la 1.060 RON cheltuieli de

judecată către apelantul L.M.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul

formulat de reclamanta-pârâtă T.M. a reținut că aceasta nu a formulat critici efective

la adresa sentinței apelate, susținerile sale fiind, în principal, de natura unei

întâmpinări, însă, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac analizate și susținerea

că pârâtul-reclamant a săvârșit acte de natură frauduloase, raportat la cererea

de excludere a acestuia, instanța a verificat pretențiile în limita judecății de

la prima instanță.

Astfel, a reținut

că acțiunea în excludere, formulată de reclamantă, a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 222 din Legea nr. 31/1990, fără a preciza, în mod concret, situațiile evocate

de text, incidente în cauză, însă din motivarea în fapt rezultă că se conturează

situația prevăzută la lit. d), constând în aceea că poate fi exclus asociatul administrator

care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau

de capitalul social în folosul lui sau al altora.

Raportându-se

la textul evocat, instanța de apel a reținut că săvârșirea de acte frauduloase în

dauna persoanei juridice, trebuie să fie făcută nu de un simplu asociat, ci de asociatul-administrator,

enumerarea făcută de legiuitor având caracter limitativ, care nu permite instanței

să adauge.

Or, așa fiind,

în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor impuse de text, în raport de poziția

pârâtului în societate, care este doar asociat și nu îndeplinește funcția de administrator.

În legătură cu

retragerea pârâtului din societate, s-a reținut că, în mod corect, prima instanță

nu a dat eficiență procesului-verbal din data de 14 decembrie 2007, în care s-a

menționat că acesta și-a exprimat dorința de a renunța la calitatea de asociat,

rezultând că a condiționat retragerea de obținerea unei anumite indemnizări, cu

care reclamanta nu a fost de acord.

Prin urmare, nerealizându-se

acordul de voință în privința aspectului relevat, hotărârea adoptată este legală

și temeinică, apelul declarat de reclamantă fiind apreciat ca nefondat.

S-a constatat

că este corectă concluzia primei instanțe și în raport de apelul formulat de pârât,

vizând admiterea cererii reconvenționale și excluderea reclamantei-pârâte din societate,

observând că fapta imputată acesteia, întemeiată pe dispozițiile art. 222 lit. d)

din Legea nr. 31/1990, constând în încheierea unui contract de comodat, prin care

societatea a trecut în folosință gratuită un bun al său, unei alte societăți, aparținând

fiului părților, nu se încadrează în conținutul acestora, constituind doar un sprijin

pe care soții au dorit să-l acorde fiului lor.

În acest sens

s-a mai constatat că, din probele administrate, se desprinde faptul că pârâtul a

încuviințat tacit încheierea contractului de comodat, participând la dotarea firmei

fiului părților, SC N. SRL, cu calculatoare și la amenajarea spațiului acesteia,

iar pe perioada contractului de comodat, nu a formulat nici un fel de opoziție.

În ce privește

cererea pentru obligarea reclamantei la plata sumei de 42.180 euro, reprezentând

contravaloarea unui pretins prejudiciu determinat de locația gratuită a spațiului

evocat mai sus, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită, pentru considerentele

ce urmează:

O primă rațiune

s-a referit la incidența, în raport de această cerere, a excepției lipsei calității

de reprezentant și, deci, a inadmisibilității acțiunii, întrucât prejudiciul în

discuție s-ar focaliza în patrimoniul persoanei juridice, care este legitimată procesual

activ să-l pretindă prin organele sale de conducere, însă, în condițiile în care

pârâtul nu are calitatea de reprezentant al societății, nu poate îndeplini acte

în numele ei.

Tot în acest sens,

asociaților le este recunoscut un alt mijloc procesual pentru acoperirea unui atare

prejudiciu, în măsura în care se pretinde că este întemeiată atragerea răspunderii

administratorilor.

O a doua rațiune,

ce ține de fondul cauzei, este susținută de argumentele pentru care s-a apreciat

că acțiunea în excludere a reclamantei este neîntemeiată.

Referitor la apelul

declarat de pârâtul L.M. împotriva sentinței nr. 1139/2010, instanța de apel l-a

apreciat ca fondat, față de modul de soluționare al cererii întemeiată pe dispozițiile

art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia societatea se

dizolvă prin hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice,

precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății.

Instanța de apel

a reținut că textul consacră posibilitatea dizolvării unei societăți comerciale

atunci când există motive temeinice care împiedică funcționarea ei, cum ar fi neînțelegerile

grave dintre asociați, având în vedere societățile de persoane și în special acelea

cu un număr mic de asociați.

Așa fiind, a arătat

că societatea cu răspundere limitată nu poate fi calificată nici ca o societate

de persoane, nici ca o societate de capital, însă viața ei este marcată de caracterul

intuitu personae al raporturilor dintre părți și că neînțelegerile grave dintre

asociați pot să împiedice funcționarea societății, semnificând lipsa sau dispariția

lui affectio societatis, adică a intenției de a conlucra în vederea atingerii unui

scop lucrativ comun.

Este adevărat

că dizolvarea pentru acest motiv trebuie să rămână o măsură excepțională, însă atunci

când se dovedește lipsa lui affectio societatis și imposibilitatea funcționării

în continuare a societății, datorită gravelor neînțelegeri dintre asociați, ea trebuie

acceptată și nu poate fi înlăturată de faptul că la un moment dat, într-o primă

perioadă a neînțelegerilor, societatea a continuat să fie activă și chiar să aducă

profit, așa cum s-a susținut în cauză.

S-a mai reținut

că, potrivit art. 4.6., hotărârile asociaților se iau în adunarea generală prin

voturile reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale,

preluate fiind dispozițiile art. 192 din Legea nr. 31/1990, care instituie regula

dublei majorități, potrivit căreia criteriul obiectiv al majorității capitalului

este dublat de criteriul subiectiv al majorității asociaților, ce poate constitui

însă și un motiv de blocare a angrenajului decizional mai ales atunci când societatea

este constituită din participarea a doi asociați și când regula majorității înseamnă,

în fapt, unanimitate.

În aceste condiții,

în absența unei conlucrări și a unei affectio societatis între asociați, funcționarea

agentului economic devine imposibilă, prin prisma actelor de dispoziție sau a celor

asimilate, în care este nevoie de hotărârea adunării generale adoptată în condițiile

dublei majorități convenită de părți.

De altfel, existența

neînțelegerilor nu este contestată de asociați, manifestându-se prin numeroase litigii

între aceștia, printre care și plângeri penale pe care le-au formulat reciproc,

ceea ce evocă lipsa de încredere, împrejurarea că se suspectează de săvârșirea unor

fapte frauduloase, concluzia fiind că nu pot conlucra pentru realizarea interesului

social.

În raport de considerentele

prezentate, instanța de apel a reținut că neînțelegerile dintre părțile asociați

sunt atât de grave, încât nu permit funcționarea societății, așa că sunt îndeplinite

cerințele art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, pentru dizolvarea acesteia.

Reclamanta și

pârâta SC T. SRL au declarat recurs împotriva deciziei tribunalului pe care au criticat-o

pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, deoarece, preluând,

exclusiv, susținerile pârâtului L.M., a ajuns la concluzia greșită că se impune

dizolvarea societății deși funcționarea acesteia nu este imposibilă, ci dimpotrivă

își desfășoară în mod profitabil activitatea.

Pârâtul L.M. a

formulat de asemenea recurs împotriva deciziei tribunalului, invocând motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motivat de faptul că deși i s-a admis apelul și

a fost respins cel declarat de reclamantă, iar în considerente s-a menționat obligarea

acesteia la cheltuieli de judecată în fond și în apel, prin dispozitivul deciziei

i-au fost acordate doar cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 2190 din 7 iunie 2011,

a admis toate trei recursurile și a casat decizia, cu trimitere spre rejudecare

la aceeași instanță, reținând următoarele:

Art. 304 pct.

7 C. proc. civ., privește nelegalitatea hotărârii atunci când nu cuprinde motivele

pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii,

ceea ce pune în discuție analiza dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

care obligă instanța să arate, în considerentele hotărârii adoptate, motivele de

fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au

fost înlăturate cererile părților.

Privitor la acest

motiv de recurs, reclamanta a susținut că, deși a formulat critici concrete împotriva

sentinței din 25 martie 2010, instanța de apel Ie-a considerat întâmpinare, apreciere

față de care, instanța supremă a arătat că, într-adevăr, prin motivele depuse la

data de 19 mai 2010, reclamanta a invocat faptul că hotărârea prin care prima instanță

a respins cererea privind excluderea pârâtului pentru fraudă comisă în dauna societății,

nu a fost motivată și analizată împreună cu cererea reconventională a acestuia.

De asemenea, a

reținut că instanța de apel a ignorat, prin decizia pronunțată, cel de-al doilea

motiv de apel, prin care s-a susținut că prima instanță nu a analizat, în concre,

probele din care rezultă că există motive temeinice pentru excluderea pârâtului,

constând în aceea că și-a însușit actele și ștampila societății, a încheiat contracte

comerciale, deși nu avea calitatea de administrator, și-a însușit bunuri importante

ale societății, ceea ce a determinat un alt litigiu, finalizat prin sentința comercială

din 2008, prin care a fost obligat să restituie bunurile pe care și Ie-a însușit.

Susținerile reclamantei

din cererea de excludere au alcătuit obiectul Dosarului nr. 2941/90/2008 al Tribunalului

Vâlcea, conexat prin încheierea din data de 23 octombrie 2008 la Dosarul nr. 23/90/2008

al aceleiași instanțe, la care instanța de apel nu a făcut, însă, nici o referire

și nici la motivele concrete invocate de reclamantă și la probele administrate,

arătând doar, în termeni generali, că asociații au formulat cerere de excludere

reciprocă, însă nici unul nu a dovedit că există motive temeinice pentru luarea

acestei hotărâri.

Așa fiind, motivarea

instanței de apel în sensul că reclamanta nu a formulat critici efective cu privire

la modul de soluționare a cererii de excludere a pârâtului, dar că, în considerarea

caracterului devolutiv al apelului, urmează a cerceta cauza în limitele judecății

de la prima instanță, nu este de natură a satisface exigențele impuse de art. 261

alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În aceeași măsură,

omisiunea primei instanțe de a analiza în mod concret motivele de excludere și de

a arăta, în fapt și în drept, argumentele pentru care a respins cererea reclamantei,

precum și precizarea instanței de apel că a examinat cauza în aceleași limite, atrage

incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Totodată, dat

fiind faptul că cei doi asociați au formulat cereri reciproce pentru excluderea

din societate, se impunea să se stabilească,

În prealabil,

dacă vreunul dintre ei prin, voința sa, a determinat producerea gravelor neînțelegeri

care să împiedice funcționarea societății, pentru că în funcție de concluzia la

care s-ar fi ajuns, urma a se examina dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile pentru

dizolvarea acesteia, soluție excepțională, aleasă în funcție de interesul social.

Pentru a ajunge

însă la aceste concluzii, instanța urma să analizeze temeinic cererile formulate

de părți și probele administrate în cauză, în caz contrar hotărârea fiind lipsită

de temei legal, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest context,

a mai reținut și că, deși reclamanta a solicitat excluderea pârâtului, a invocat

doar dispozițiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, fără a preciza, în mod concret,

la care dintre ipotezele cuprinse în alin. (1) lit. a)-d) se referă, arătând doar

motivele pentru care a formulat cererea de excludere, pe care instanța de apel nu

Ie-a pus în discuția părților, încadrându-le la lit. d), care se referă la frauda

comisă în dauna societății de asociatul administrator și a stabilit că pârâtul nu

are această calitate, ceea ce a constituit un motiv de respingere a apelului reclamantei.

Instanța supremă

a considerat că procedând în acest mod, prin decizia recurată, instanța de apel

a pronunțat o soluție nelegală, deoarece nu a examinat motivele de apel ale reclamantei,

ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, fiind incidente dispozițiile

art. 312 alin. (3) C. proc. civ., ce determină casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare, prilej cu care a recomandat instanței de apel să examineze, în

concret, cererile și apărările formulate de părți, în funcție de probele dosarului,

care, la cerere sau din oficiu, vor fi suplimentate, pentru justa soluționare a

cauzei.

În raport de cele

expuse, a apreciat că pentru soluționarea unitară a cauzei se impune și admiterea

recursului declarat de pârât, care vizează modul de aplicare a dispozițiilor art.

274 C. proc. civ.

Prin decizia

nr. 81/A-C/7 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de către pârâtul-reclamant

L.M. împotriva sentinței nr. 1139 din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vâlcea,

secția comercială de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3512/90/2009,

în contradictoriu cu pârâta SC T. SRL Drăgășani, a fost schimbată sentința în sensul

că s-a admis acțiunea și s-a dispus dizolvarea acestei societăți, înscrierea și

publicarea hotărârii.

De asemenea, au

fost respinse apelurile declarate de reclamanta-pârâtă T.M. și de pârâtul-reclamant

L.M. împotriva sentinței nr. 616 din 25 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Vâlcea,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 23/90/2008.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin acțiunile

cu care au investit prima instanță, care au fost conexate în apel, reclamanta a

solicitat să se constate retragerea pârâtului din societate și excluderea lui, iar

acesta, excluderea reclamantei din societate, obligarea ei la plata unor despăgubiri

reprezentând lipsa de folosință a spațiului comercial dat în comodat altei societăți

și dizolvarea societății.

Referitor la criticile

formulate în privința soluției de respingere a acțiunii având ca obiect excluderea

pârâtului din societate, adoptată prin sentința comercială din 25 martie 2010, reclamanta

a susținut că prima instanță nu și-a motivat soluția și că a ignorat probele administrate,

din care rezultă că pârâtul a săvârșit acte frauduloase în dauna societății, în

sensul art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990, de natură a conduce la excluderea

lui.

Din conținutul

înscrisurilor depuse la dosar, coroborate cu declarațiile martorilor audiați la

propunerea reclamantei, R.C. și V.T. se desprinde că, într-adevăr, pârâtul asociat

la SC T. SRL, alături de reclamantă, care are calitatea de administrator, și-a însușit

ștampila și actele societății și a dispus de bunurile acesteia, pe care Ie-a împrumutat

altei societăți ori Ie-a înstrăinat.

Prin acțiunea

formulată, reclamanta nu a indicat în mod exact, concret, temeiul de drept al pretențiilor

sale, iar în apel a susținut, greșit, că sunt incidente dispozițiile art. 222 alin.

(1) lit. a), care se referă la situația în care asociatul pus în întârziere nu aduce

aportul la care s-a obligat.

Indicarea greșită

a temeiului juridic al acțiunii sau omisiunea de a arăta temeiul de drept este însă

lipsită de relevanță, pentru că instanța, în exercițiul rolului activ, are posibilitatea

să dea acțiunii calificarea juridică corectă, demers pe care, de altfel, l-a întreprins

după casarea cu trimitere spre rejudecare, după punerea în discuția părților a dispozițiilor

art. 222 lit. c) și d) în care se încadrează susținerile reclamantei.

În acest context,

potrivit art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus din societatea

în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: c) asociatul cu

răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administrație, și d) asociatul

administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura

socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

În cauză nu se

prefigurează însă motivul de excludere prevăzut de art. 222 lit. c), care se referă

la asociatul cu răspundere nelimitată, pentru că societatea în care funcționează

părțile este una cu răspundere limitată, prin urmare nu i se aplică aceste dispoziții

legale.

Tot astfel, nu

este incident motivul reglementat de art. 222 lit. d), nefiind întrunită una din

condițiile sale de aplicabilitate, respectiv asociatul să aibă calitatea de administrator,

chiar dacă celelalte se regăsesc, respectiv este vorba de o societate cu răspundere

limitată și poate fi discutată frauda în dauna societății.

În consecință,

față de toate considerentele expuse, s-a apreciat că soluția de respingere a acțiunii

în excluderea pârâtului din societate este conformă cu legea și se fundamentează

pe probele administrate.

În același mod

se privește și rezolvarea pe care a dat-o prima instanță în legătură cu excluderea

reclamantei din societate, cerută de pârât, în baza art. 222 lit. d), cu motivarea

că a încheiat un contract de comodat gratuit cu SC N. SRL, aparținând fiului părților,

cu intenția evidentă de fraudă în dauna SC T. SRL, căreia i-a adus un prejudiciu

considerabil.

Din acest punct

de vedere, susținerile pârâtului și probele dosarului au confirmat ipoteza avută

în vedere de textul pe care s-a întemeiat, aprecierea primei instanțe, că încheierea

actului juridic în discuție a constituit un sprijin pe care soții asociați au dorit

să-l acorde fiului lor, fiind corectă.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor din contractul de societate, reclamanta, ca administrator al acesteia,

era îndreptățită să încheie un astfel de act juridic, așa că nu se poate considera

că, exercitându-și atribuțiile, a fraudat societatea.

În raport de cele

expuse, solicitarea pârâtului, de obligare a reclamantei la plata sumei de 42.180

euro, reprezentând contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat de acordarea comodatului

în mod gratuit, nu se susține, soluția, prin care prima instanță a respins și acest

capăt de cerere, fiind corectă, iar față de această apreciere, refuzul primei instanțe,

de a încuviința, pârâtului, administrarea unei noi probe, cu expertiza contabilă,

criticat în apel, apare ca neîntemeiat.

Societatea comercială

se poate dizolva și prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru

motive temeinice precum neînțelegerile grave între asociați care împiedică funcționarea

societății.

Existența neînțelegerilor

grave între asociați, care împiedică funcționarea societății, reprezintă principalul

motiv de dizolvare, semnificând lipsa sau dispariția lui affectio societatis, adică

a intenției asociaților de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun,

manifestându-se, în general, în societățile cu număr mic de asociați, în care factorul

personal joacă un rol important în funcționarea societății.

Divergențele între

asociați care fac imposibilă continuarea activității societății se referă, cel mai

adesea, la proiectele ei de activitate, la pretențiile administratorilor, la lipsa

de transparență a acestora, la existența sau cuantumul beneficiilor disponibile,

la suspectarea reciprocă

În privința săvârșirii

unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.

Dizolvarea societății

pentru neînțelegeri grave între asociați trebuie însă să rămână o măsură excepțională,

criteriul pe baza căruia se va alege soluția optimă fiind acela al interesului social

care trebuie întotdeauna să primeze.

Trebuie avut în

vedere că, potrivit contractului societar, hotărârile asociaților se iau în adunarea

generală prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților

sociale, principiul majorității fiind sinonim cu unanimitatea, în cazul de față,

a celor doi asociați.

Prin urmare, imposibilitatea

conlucrării acestora datorită unor grave neînțelegeri, pe care nu le-au contestat,

dovedite cu probele administrate, conduce la blocarea angrenajului decizional și

a funcționării societății care are nevoie de adoptarea unor hotărâri în condițiile

dublei majorități convenită de părți.

A fost înlăturată

susținerea pârâtei, în sensul că societatea desfășoară o activitate profitabilă,

chiar și fără implicarea reclamantului, care, în condițiile neînțelegerilor grave

dintre părți, în realitate, refuză ori nu i se permite să participe la viața societății,

contrar prevederilor contractuale, constatare care afirmă aplicarea dispozițiilor

art. 227 alin. (1) lit. e).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta T.M. și pârâta SC T. SRL Drăgășani, aducându-i

următoarele critici:

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit.

d) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, în mod

greșit, s-a susținut de către instanța de apel că aceste dispoziții nu sunt aplicabile

asociatului neadministrator, în realitate aceste dispoziții legale fiind aplicabile

și administratorului de fapt, nu numai celui ce deține, formal, o asemenea funcție,

acest lucru fiind acceptat în doctrina de specialitate.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a susținut că asociatul neadministrator poate fi exclus dacă

săvârșește o fraudă în dauna societății, în forma precizată de textul dispozițiilor

art. 80 din Legea nr. 31/1990.

În speja de față,

dat fiind faptul că cei doi asociați au fost și soți, asociatul L.M. a avut conduita

administratorului de fapt, semnând acte în numele societății și reprezentând-o în

raporturilor contractuale cu terții, fraudând societatea în repetate rânduri, prin

acte de dispoziție sau de administrare a bunurilor societății, în acest sens fiind

dat ca exemplu folosirea unei remorci ce a aparținut societății, pentru uzul său

personal.

Mai mult, această

remorcă a și fost înstrăinată de către asociatul L.M.

de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 31/1990.

Potrivit acestor

dispoziții legale, măsura dizolvării unei societăți pentru lipsa lui affectio societatis,

reprezintă o măsură excepțională, ce trebuie dispusă numai pentru apărarea interesului

social.

În plus, această

măsură poate fi dispusă numai în situația în care activitatea societății este blocată

datorită modului în care funcționează organele sale de conducere, or, în speța de

față, cei doi asociați nu dețin părțile sociale în proporții egale, recurenta-reclamantă

deținând un nr. de 26 de părți sociale, iar pârâtul un nr. de 25 de părți sociale,

astfel încât, hotărârile adunării asociaților pot fi luate, în orice situație, cu

majoritatea voturilor deținută de către recurenta-reclamantă.

În afară de aceasta,

recurenta-reclamantă deține și calitatea de administrator, astfel încât poate să

ia deciziile legate de activitatea curentă a societății.

În mod greșit,

instanța de apel, a apreciat faptul că nu prezintă importanță situația că societatea

a funcționat și a obținut profit chiar și urma neînțelegerilor apărute între asociați.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este fondat, pentru următoarele considerente:

nu poate fi reținută.

Așa după cum,

în mod corect, a reținut și instanța de apel, cazul de excludere prevăzut de

art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată și modificată, se

referă la asociatul administrator, or, pârâtul L.M. nu a deținut funcția de administrator

al SC T. SRL Drăgășani.

Incidența în cauză

a dispozițiilor art. 80 din aceeași lege, nu poate fi reținută, deoarece potrivit

acestui text de lege, asociatul care, fără consimțământul scris al celorlalți asociați,

întrebuințează capitalul, bunurile sau creditul societății în folosul său, sau în

folosul unei alte persoane, este obligat să restituie societății beneficiile ce

au rezultat și să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate, aceasta însemnând

că reclamanta, în calitate de administrator al societății, avea la îndemână doar

o acțiune în despăgubiri, împotriva pârâtului, pentru faptele pe care le impută

acestuia, textul de lege neprevăzând sancțiunea excluderii din societate, pentru

astfel de fapte.

critică este fondată.

Potrivit dispozițiilor

art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată, societatea se

poate dizolva, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile

grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății.

În speță, s-a

dovedit, fără nicio îndoială, că între asociați există grave neînțelegeri, însă,

pentru ca textul de lege să fie aplicabil, este necesară și existența celei de-a

doua condiții, respectiv, ca aceste neînțelegeri dintre asociați să împiedice funcționarea

societății, or, în cauză s-a dovedit că această condiție nu este îndeplinită.

Astfel, pe de

o parte, potrivit situației economico financiare pe perioada 2007-2012, (dosar recurs),

societatea a funcționat și a înregistrat profit, iar pe de altă parte, potrivit

actului adițional aflat la dosar recurs, reclamanta deține majoritatea absolută

a capitalului social, având 26 de părți sociale, iar pârâtul doar 25, astfel încât,

în cadrul adunării generale, votul acesteia este decisiv, voința organului colectiv

de conducere putând fi, astfel, adoptată.

Mai mult, reclamanta

este și administrator al societății, astfel încât poate conduce activitatea curentă

a acesteia, situație care rezultă, de altfel, chiar din rezultatele economico financiare

ale societății.

Având în vedere

cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare

a dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată și

modificată, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. raportat

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei T.M. și a pârâtei

SC T. SRL Drăgășani, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge,

ca nefondat, apelul declarat de pârâtul-reclamant împotriva sentinței civile

nr. 1139 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Vâlcea, și va menține celelalte dispoziții

ale deciziei nr. 81/A-C/7 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a ll-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal cu privire la apelurile declarate

de T.M. și L.M. împotriva sentinței nr. 616 din 20 martie 2010 a Tribunalului Vâlcea,

secția comercială de contencios administrativ și fiscal.

În baza art. 274

C. proc. civ., intimatul-pârât L.M. va fi obligat la 2.500 RON cheltuieli de judecată

către recurenta-reclamantă T.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta T.M. și de pârâta SC T. SRL Drăgășani împotriva deciziei

nr. 81/A-C din 7 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a

ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în parte,

în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul-reclamant L.M. împotriva

sentinței civile nr. 1139 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Vâlcea.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei atacate cu privire la apelurile declarate de T.M. și L.M.

împotriva sentinței 616 din 25 martie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială

și contencios administrativ și fiscal.

Obligă intimatul-pârât

L.M. la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă

T.M.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 7 martie 2013.