ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 935/2013

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 23/90/2008 la data de 7 ianuarie 2008, reclamanta T.M. a chemat în judecată pe pârâtul L.M. și a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate retragerea pârâtului din SC T. SRL Drăgășani și să se încuviințeze preluarea părților sociale ale pârâtului de către reclamantă, și funcționarea societății cu asociat unic, solicitând să fie citată în cauză și SC T. SRL La data de 20 februarie 2008, pârâtul a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat excluderea reclamantei-pârâte din societate, motivat de faptul că în calitatea sa de administrator, aceasta a încheiat un contract de comodat pentru unul din bunurile societății pentru o perioadă de 5 ani, ceea ce a condus la crearea unui prejudiciu ce urmează să fie acoperit.

La data de 30 aprilie 2009 pârâtul-reclamant și-a precizat cererea reconvențională solicitând ca reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata sumei de 42.180 euro, reprezentând lipsa de folosință a spațiului comercial acordat de aceasta în comodat, unei alte persoane. Tribunalul Vâlcea, prin sentința comercială nr. 616 din 25 martie 2010, a respins acțiunea și cererea reconvențională, reținând în esență că nu sunt întrunite cerințele legale pentru excluderea unui asociat. Astfel, a reținut că, urmare a neînțelegerilor intervenite între părți, în calitate de asociați ai SC T. SRL, în anul 2007, după pronunțarea divorțului, pârâtul a acceptat să se retragă din societate, răzgândindu-se ulterior.

În legătură cu motivele invocate reciproc, pentru excluderea din societate, prima instanță a motivat că acordarea, în comodat, de către reclamantă, a unui spațiu comercial, către o altă societate, ce aparține fiului părților, nu constituie un act fraudulos de natură a atrage această consecință, după cum nu poate primi o asemenea calificare nici comportamentul pârâtului de a-și însuși unele bunuri ale societății, care se află, în continuare, în patrimoniul acesteia. Ambele părți au declarat apel împotriva sentinței de mai sus, pe care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin cererea înregistrată sub nr. 3512/90/2009, pe rolul aceluiași tribunal, la data de 21 noiembrie 2009, reclamantul L.M.

a chemat în judecată pe pârâtele T.M. și SC T. SRL și a solicitat ca, în baza art. 227 alin.1 lit. e) din Legea nr. 31/1990, să se dispună dizolvarea societății comerciale, susținând că din cauza neînțelegerilor grave dintre asociați, continuarea activității acesteia este imposibilă pe fondul divorțului dintre părți, dar și a lipsei de transparență și comunicare și disfuncționalități în raporturile agentului economic cu terții. Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr. 1139 din 16 iunie 2010 a respins acțiunea, reținând că deși starea de conflict dintre părți este de necontestat, societatea poate să funcționeze în continuare, dovedindu-se că în ultima perioadă de timp a obținut profit, iar asociații dividende.

Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe, susținând că este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, deoarece între asociați există grave neînțelegeri, demonstrate cu numeroasele acțiuni aflate pe rolul instanțelor, precum și plângeri penale pe care pârâta Ie-a inițiat împotriva lui, și că, de asemena, aceasta și-a însușit profitul societății și a dispus de bunurile ei, transferând o parte din fonduri către o societate nou înființată, al cărei asociat unic este fiul părților.

În ședința din data de 22 septembrie 2010, în fața instanței de apel, cele două cauze au fost conexate, la Dosarul nr. 23/90/2008, apreciindu-se că soluția pronunțată în una dintre acestea o poate determina pe cea care urmează să fie adoptată în cealaltă cauză, observând că admiterea cererii privind constatarea retragerii din societate sau a uneia dintre cererile de excludere, ar transforma SC T. SRL într-o societate cu răspundere limitată cu asociat unic, nemaifiind incidente dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) ce constituie temeiul cererii de dizolvare, a cărei admitere, separat, ar lăsa fără obiect cererile de excludere. Prin decizia nr. 79/A/C/29 septembrie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de pârâtul-reclamant L.M.

împotriva sentinței nr. 1139 din 16 iunie 2010, pe care a modificat-o în sensul că a dispus dizolvarea SC T. SRL, înscrierea și publicarea deciziei. De asemenea, a respins apelurile formulate de reclamanta-pârâtă T.M., cât și de pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinței comerciale nr. 616 din 25 martie 2010, în contradictoriu cu SC T. SRL Drăgășani și a obligat pe intimata T.M. la 1.060 RON cheltuieli de judecată către apelantul L.M. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Referitor la apelul formulat de reclamanta-pârâtă T.M. a reținut că aceasta nu a formulat critici efective la adresa sentinței apelate, susținerile sale fiind, în principal, de natura unei întâmpinări, însă, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac analizate și susținerea că pârâtul-reclamant a săvârșit acte de natură frauduloase, raportat la cererea de excludere a acestuia, instanța a verificat pretențiile în limita judecății de la prima instanță.

Astfel, a reținut că acțiunea în excludere, formulată de reclamantă, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, fără a preciza, în mod concret, situațiile evocate de text, incidente în cauză, însă din motivarea în fapt rezultă că se conturează situația prevăzută la lit. d), constând în aceea că poate fi exclus asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora. Raportându-se la textul evocat, instanța de apel a reținut că săvârșirea de acte frauduloase în dauna persoanei juridice, trebuie să fie făcută nu de un simplu asociat, ci de asociatul-administrator, enumerarea făcută de legiuitor având caracter limitativ, care nu permite instanței să adauge.

Or, așa fiind, în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea condițiilor impuse de text, în raport de poziția pârâtului în societate, care este doar asociat și nu îndeplinește funcția de administrator. În legătură cu retragerea pârâtului din societate, s-a reținut că, în mod corect, prima instanță nu a dat eficiență procesului-verbal din data de 14 decembrie 2007, în care s-a menționat că acesta și-a exprimat dorința de a renunța la calitatea de asociat, rezultând că a condiționat retragerea de obținerea unei anumite indemnizări, cu care reclamanta nu a fost de acord. Prin urmare, nerealizându-se acordul de voință în privința aspectului relevat, hotărârea adoptată este legală și temeinică, apelul declarat de reclamantă fiind apreciat ca nefondat.

S-a constatat că este corectă concluzia primei instanțe și în raport de apelul formulat de pârât, vizând admiterea cererii reconvenționale și excluderea reclamantei-pârâte din societate, observând că fapta imputată acesteia, întemeiată pe dispozițiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, constând în încheierea unui contract de comodat, prin care societatea a trecut în folosință gratuită un bun al său, unei alte societăți, aparținând fiului părților, nu se încadrează în conținutul acestora, constituind doar un sprijin pe care soții au dorit să-l acorde fiului lor. În acest sens s-a mai constatat că, din probele administrate, se desprinde faptul că pârâtul a încuviințat tacit încheierea contractului de comodat, participând la dotarea firmei fiului părților, SC N. SRL, cu calculatoare și la amenajarea spațiului acesteia, iar pe perioada contractului de comodat, nu a formulat nici un fel de opoziție.

În ce privește cererea pentru obligarea reclamantei la plata sumei de 42.180 euro, reprezentând contravaloarea unui pretins prejudiciu determinat de locația gratuită a spațiului evocat mai sus, instanța de apel a reținut că nu poate fi primită, pentru considerentele ce urmează: O primă rațiune s-a referit la incidența, în raport de această cerere, a excepției lipsei calității de reprezentant și, deci, a inadmisibilității acțiunii, întrucât prejudiciul în discuție s-ar focaliza în patrimoniul persoanei juridice, care este legitimată procesual activ să-l pretindă prin organele sale de conducere, însă, în condițiile în care pârâtul nu are calitatea de reprezentant al societății, nu poate îndeplini acte în numele ei.

Tot în acest sens, asociaților le este recunoscut un alt mijloc procesual pentru acoperirea unui atare prejudiciu, în măsura în care se pretinde că este întemeiată atragerea răspunderii administratorilor. O a doua rațiune, ce ține de fondul cauzei, este susținută de argumentele pentru care s-a apreciat că acțiunea în excludere a reclamantei este neîntemeiată. Referitor la apelul declarat de pârâtul L.M. împotriva sentinței nr. 1139/2010, instanța de apel l-a apreciat ca fondat, față de modul de soluționare al cererii întemeiată pe dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia societatea se dizolvă prin hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății.

Instanța de apel a reținut că textul consacră posibilitatea dizolvării unei societăți comerciale atunci când există motive temeinice care împiedică funcționarea ei, cum ar fi neînțelegerile grave dintre asociați, având în vedere societățile de persoane și în special acelea cu un număr mic de asociați. Așa fiind, a arătat că societatea cu răspundere limitată nu poate fi calificată nici ca o societate de persoane, nici ca o societate de capital, însă viața ei este marcată de caracterul intuitu personae al raporturilor dintre părți și că neînțelegerile grave dintre asociați pot să împiedice funcționarea societății, semnificând lipsa sau dispariția lui affectio societatis, adică a intenției de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun.

Este adevărat că dizolvarea pentru acest motiv trebuie să rămână o măsură excepțională, însă atunci când se dovedește lipsa lui affectio societatis și imposibilitatea funcționării în continuare a societății, datorită gravelor neînțelegeri dintre asociați, ea trebuie acceptată și nu poate fi înlăturată de faptul că la un moment dat, într-o primă perioadă a neînțelegerilor, societatea a continuat să fie activă și chiar să aducă profit, așa cum s-a susținut în cauză.

S-a mai reținut că, potrivit art. 4.6., hotărârile asociaților se iau în adunarea generală prin voturile reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, preluate fiind dispozițiile art. 192 din Legea nr. 31/1990, care instituie regula dublei majorități, potrivit căreia criteriul obiectiv al majorității capitalului este dublat de criteriul subiectiv al majorității asociaților, ce poate constitui însă și un motiv de blocare a angrenajului decizional mai ales atunci când societatea este constituită din participarea a doi asociați și când regula majorității înseamnă, în fapt, unanimitate. În aceste condiții, în absența unei conlucrări și a unei affectio societatis între asociați, funcționarea agentului economic devine imposibilă, prin prisma actelor de dispoziție sau a celor asimilate, în care este nevoie de hotărârea adunării generale adoptată în condițiile dublei majorități convenită de părți.

De altfel, existența neînțelegerilor nu este contestată de asociați, manifestându-se prin numeroase litigii între aceștia, printre care și plângeri penale pe care le-au formulat reciproc, ceea ce evocă lipsa de încredere, împrejurarea că se suspectează de săvârșirea unor fapte frauduloase, concluzia fiind că nu pot conlucra pentru realizarea interesului social. În raport de considerentele prezentate, instanța de apel a reținut că neînțelegerile dintre părțile asociați sunt atât de grave, încât nu permit funcționarea societății, așa că sunt îndeplinite cerințele art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, pentru dizolvarea acesteia. Reclamanta și pârâta SC T. SRL au declarat recurs împotriva deciziei tribunalului pe care au criticat-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, deoarece, preluând, exclusiv, susținerile pârâtului L.M., a ajuns la concluzia greșită că se impune dizolvarea societății deși funcționarea acesteia nu este imposibilă, ci dimpotrivă își desfășoară în mod profitabil activitatea. Pârâtul L.M. a formulat de asemenea recurs împotriva deciziei tribunalului, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motivat de faptul că deși i s-a admis apelul și a fost respins cel declarat de reclamantă, iar în considerente s-a menționat obligarea acesteia la cheltuieli de judecată în fond și în apel, prin dispozitivul deciziei i-au fost acordate doar cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 2190 din 7 iunie 2011, a admis toate trei recursurile și a casat decizia, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, reținând următoarele: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., privește nelegalitatea hotărârii atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ceea ce pune în discuție analiza dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., care obligă instanța să arate, în considerentele hotărârii adoptate, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Privitor la acest motiv de recurs, reclamanta a susținut că, deși a formulat critici concrete împotriva sentinței din 25 martie 2010, instanța de apel Ie-a considerat întâmpinare, apreciere față de care, instanța supremă a arătat că, într-adevăr, prin motivele depuse la data de 19 mai 2010, reclamanta a invocat faptul că hotărârea prin care prima instanță a respins cererea privind excluderea pârâtului pentru fraudă comisă în dauna societății, nu a fost motivată și analizată împreună cu cererea reconventională a acestuia.

De asemenea, a reținut că instanța de apel a ignorat, prin decizia pronunțată, cel de-al doilea motiv de apel, prin care s-a susținut că prima instanță nu a analizat, în concre, probele din care rezultă că există motive temeinice pentru excluderea pârâtului, constând în aceea că și-a însușit actele și ștampila societății, a încheiat contracte comerciale, deși nu avea calitatea de administrator, și-a însușit bunuri importante ale societății, ceea ce a determinat un alt litigiu, finalizat prin sentința comercială din 2008, prin care a fost obligat să restituie bunurile pe care și Ie-a însușit.

Susținerile reclamantei din cererea de excludere au alcătuit obiectul Dosarului nr. 2941/90/2008 al Tribunalului Vâlcea, conexat prin încheierea din data de 23 octombrie 2008 la Dosarul nr. 23/90/2008 al aceleiași instanțe, la care instanța de apel nu a făcut, însă, nici o referire și nici la motivele concrete invocate de reclamantă și la probele administrate, arătând doar, în termeni generali, că asociații au formulat cerere de excludere reciprocă, însă nici unul nu a dovedit că există motive temeinice pentru luarea acestei hotărâri. Așa fiind, motivarea instanței de apel în sensul că reclamanta nu a formulat critici efective cu privire la modul de soluționare a cererii de excludere a pârâtului, dar că, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, urmează a cerceta cauza în limitele judecății de la prima instanță, nu este de natură a satisface exigențele impuse de art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ. În aceeași măsură, omisiunea primei instanțe de a analiza în mod concret motivele de excludere și de a arăta, în fapt și în drept, argumentele pentru care a respins cererea reclamantei, precum și precizarea instanței de apel că a examinat cauza în aceleași limite, atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Totodată, dat fiind faptul că cei doi asociați au formulat cereri reciproce pentru excluderea din societate, se impunea să se stabilească, În prealabil, dacă vreunul dintre ei prin, voința sa, a determinat producerea gravelor neînțelegeri care să împiedice funcționarea societății, pentru că în funcție de concluzia la care s-ar fi ajuns, urma a se examina dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile pentru dizolvarea acesteia, soluție excepțională, aleasă în funcție de interesul social.

Pentru a ajunge însă la aceste concluzii, instanța urma să analizeze temeinic cererile formulate de părți și probele administrate în cauză, în caz contrar hotărârea fiind lipsită de temei legal, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În acest context, a mai reținut și că, deși reclamanta a solicitat excluderea pârâtului, a invocat doar dispozițiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, fără a preciza, în mod concret, la care dintre ipotezele cuprinse în alin. (1) lit. a)-d) se referă, arătând doar motivele pentru care a formulat cererea de excludere, pe care instanța de apel nu Ie-a pus în discuția părților, încadrându-le la lit. d), care se referă la frauda comisă în dauna societății de asociatul administrator și a stabilit că pârâtul nu are această calitate, ceea ce a constituit un motiv de respingere a apelului reclamantei.

Instanța supremă a considerat că procedând în acest mod, prin decizia recurată, instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, deoarece nu a examinat motivele de apel ale reclamantei, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., ce determină casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, prilej cu care a recomandat instanței de apel să examineze, în concret, cererile și apărările formulate de părți, în funcție de probele dosarului, care, la cerere sau din oficiu, vor fi suplimentate, pentru justa soluționare a cauzei. În raport de cele expuse, a apreciat că pentru soluționarea unitară a cauzei se impune și admiterea recursului declarat de pârât, care vizează modul de aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. Prin decizia nr. 81/A-C/7 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul declarat de către pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinței nr. 1139 din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 3512/90/2009, în contradictoriu cu pârâta SC T. SRL Drăgășani, a fost schimbată sentința în sensul că s-a admis acțiunea și s-a dispus dizolvarea acestei societăți, înscrierea și publicarea hotărârii. De asemenea, au fost respinse apelurile declarate de reclamanta-pârâtă T.M. și de pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinței nr. 616 din 25 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 23/90/2008.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin acțiunile cu care au investit prima instanță, care au fost conexate în apel, reclamanta a solicitat să se constate retragerea pârâtului din societate și excluderea lui, iar acesta, excluderea reclamantei din societate, obligarea ei la plata unor despăgubiri reprezentând lipsa de folosință a spațiului comercial dat în comodat altei societăți și dizolvarea societății. Referitor la criticile formulate în privința soluției de respingere a acțiunii având ca obiect excluderea pârâtului din societate, adoptată prin sentința comercială din 25 martie 2010, reclamanta a susținut că prima instanță nu și-a motivat soluția și că a ignorat probele administrate, din care rezultă că pârâtul a săvârșit acte frauduloase în dauna societății, în sensul art. 222 lit. a) din Legea nr. 31/1990, de natură a conduce la excluderea lui.

Din conținutul înscrisurilor depuse la dosar, coroborate cu declarațiile martorilor audiați la propunerea reclamantei, R.C. și V.T. se desprinde că, într-adevăr, pârâtul asociat la SC T. SRL, alături de reclamantă, care are calitatea de administrator, și-a însușit ștampila și actele societății și a dispus de bunurile acesteia, pe care Ie-a împrumutat altei societăți ori Ie-a înstrăinat. Prin acțiunea formulată, reclamanta nu a indicat în mod exact, concret, temeiul de drept al pretențiilor sale, iar în apel a susținut, greșit, că sunt incidente dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. a), care se referă la situația în care asociatul pus în întârziere nu aduce aportul la care s-a obligat.

Indicarea greșită a temeiului juridic al acțiunii sau omisiunea de a arăta temeiul de drept este însă lipsită de relevanță, pentru că instanța, în exercițiul rolului activ, are posibilitatea să dea acțiunii calificarea juridică corectă, demers pe care, de altfel, l-a întreprins după casarea cu trimitere spre rejudecare, după punerea în discuția părților a dispozițiilor art. 222 lit. c) și d) în care se încadrează susținerile reclamantei. În acest context, potrivit art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată: c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administrație, și d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.

În cauză nu se prefigurează însă motivul de excludere prevăzut de art. 222 lit. c), care se referă la asociatul cu răspundere nelimitată, pentru că societatea în care funcționează părțile este una cu răspundere limitată, prin urmare nu i se aplică aceste dispoziții legale. Tot astfel, nu este incident motivul reglementat de art. 222 lit. d), nefiind întrunită una din condițiile sale de aplicabilitate, respectiv asociatul să aibă calitatea de administrator, chiar dacă celelalte se regăsesc, respectiv este vorba de o societate cu răspundere limitată și poate fi discutată frauda în dauna societății. În consecință, față de toate considerentele expuse, s-a apreciat că soluția de respingere a acțiunii în excluderea pârâtului din societate este conformă cu legea și se fundamentează pe probele administrate.

În același mod se privește și rezolvarea pe care a dat-o prima instanță în legătură cu excluderea reclamantei din societate, cerută de pârât, în baza art. 222 lit. d), cu motivarea că a încheiat un contract de comodat gratuit cu SC N. SRL, aparținând fiului părților, cu intenția evidentă de fraudă în dauna SC T. SRL, căreia i-a adus un prejudiciu considerabil. Din acest punct de vedere, susținerile pârâtului și probele dosarului au confirmat ipoteza avută în vedere de textul pe care s-a întemeiat, aprecierea primei instanțe, că încheierea actului juridic în discuție a constituit un sprijin pe care soții asociați au dorit să-l acorde fiului lor, fiind corectă. Mai mult, potrivit dispozițiilor din contractul de societate, reclamanta, ca administrator al acesteia, era îndreptățită să încheie un astfel de act juridic, așa că nu se poate considera că, exercitându-și atribuțiile, a fraudat societatea.

În raport de cele expuse, solicitarea pârâtului, de obligare a reclamantei la plata sumei de 42.180 euro, reprezentând contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat de acordarea comodatului în mod gratuit, nu se susține, soluția, prin care prima instanță a respins și acest capăt de cerere, fiind corectă, iar față de această apreciere, refuzul primei instanțe, de a încuviința, pârâtului, administrarea unei noi probe, cu expertiza contabilă, criticat în apel, apare ca neîntemeiat. Societatea comercială se poate dizolva și prin hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice precum neînțelegerile grave între asociați care împiedică funcționarea societății.

Existența neînțelegerilor grave între asociați, care împiedică funcționarea societății, reprezintă principalul motiv de dizolvare, semnificând lipsa sau dispariția lui affectio societatis, adică a intenției asociaților de a conlucra în vederea atingerii unui scop lucrativ comun, manifestându-se, în general, în societățile cu număr mic de asociați, în care factorul personal joacă un rol important în funcționarea societății. Divergențele între asociați care fac imposibilă continuarea activității societății se referă, cel mai adesea, la proiectele ei de activitate, la pretențiile administratorilor, la lipsa de transparență a acestora, la existența sau cuantumul beneficiilor disponibile, la suspectarea reciprocă În privința săvârșirii unor fapte contrare interesului social sau frauduloase.

Dizolvarea societății pentru neînțelegeri grave între asociați trebuie însă să rămână o măsură excepțională, criteriul pe baza căruia se va alege soluția optimă fiind acela al interesului social care trebuie întotdeauna să primeze. Trebuie avut în vedere că, potrivit contractului societar, hotărârile asociaților se iau în adunarea generală prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale, principiul majorității fiind sinonim cu unanimitatea, în cazul de față, a celor doi asociați. Prin urmare, imposibilitatea conlucrării acestora datorită unor grave neînțelegeri, pe care nu le-au contestat, dovedite cu probele administrate, conduce la blocarea angrenajului decizional și a funcționării societății care are nevoie de adoptarea unor hotărâri în condițiile dublei majorități convenită de părți.

A fost înlăturată susținerea pârâtei, în sensul că societatea desfășoară o activitate profitabilă, chiar și fără implicarea reclamantului, care, în condițiile neînțelegerilor grave dintre părți, în realitate, refuză ori nu i se permite să participe la viața societății, contrar prevederilor contractuale, constatare care afirmă aplicarea dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. e). Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta T.M. și pârâta SC T. SRL Drăgășani, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. Astfel, în mod greșit, s-a susținut de către instanța de apel că aceste dispoziții nu sunt aplicabile asociatului neadministrator, în realitate aceste dispoziții legale fiind aplicabile și administratorului de fapt, nu numai celui ce deține, formal, o asemenea funcție, acest lucru fiind acceptat în doctrina de specialitate.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că asociatul neadministrator poate fi exclus dacă săvârșește o fraudă în dauna societății, în forma precizată de textul dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 31/1990. În speja de față, dat fiind faptul că cei doi asociați au fost și soți, asociatul L.M. a avut conduita administratorului de fapt, semnând acte în numele societății și reprezentând-o în raporturilor contractuale cu terții, fraudând societatea în repetate rânduri, prin acte de dispoziție sau de administrare a bunurilor societății, în acest sens fiind dat ca exemplu folosirea unei remorci ce a aparținut societății, pentru uzul său personal. Mai mult, această remorcă a și fost înstrăinată de către asociatul L.M.

2. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990. Potrivit acestor dispoziții legale, măsura dizolvării unei societăți pentru lipsa lui affectio societatis, reprezintă o măsură excepțională, ce trebuie dispusă numai pentru apărarea interesului social. În plus, această măsură poate fi dispusă numai în situația în care activitatea societății este blocată datorită modului în care funcționează organele sale de conducere, or, în speța de față, cei doi asociați nu dețin părțile sociale în proporții egale, recurenta-reclamantă deținând un nr. de 26 de părți sociale, iar pârâtul un nr. de 25 de părți sociale, astfel încât, hotărârile adunării asociaților pot fi luate, în orice situație, cu majoritatea voturilor deținută de către recurenta-reclamantă.

În afară de aceasta, recurenta-reclamantă deține și calitatea de administrator, astfel încât poate să ia deciziile legate de activitatea curentă a societății. În mod greșit, instanța de apel, a apreciat faptul că nu prezintă importanță situația că societatea a funcționat și a obținut profit chiar și urma neînțelegerilor apărute între asociați. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută. Așa după cum, în mod corect, a reținut și instanța de apel, cazul de excludere prevăzut de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, republicată și modificată, se referă la asociatul administrator, or, pârâtul L.M.

nu a deținut funcția de administrator al SC T. SRL Drăgășani. Incidența în cauză a dispozițiilor art. 80 din aceeași lege, nu poate fi reținută, deoarece potrivit acestui text de lege, asociatul care, fără consimțământul scris al celorlalți asociați, întrebuințează capitalul, bunurile sau creditul societății în folosul său, sau în folosul unei alte persoane, este obligat să restituie societății beneficiile ce au rezultat și să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate, aceasta însemnând că reclamanta, în calitate de administrator al societății, avea la îndemână doar o acțiune în despăgubiri, împotriva pârâtului, pentru faptele pe care le impută acestuia, textul de lege neprevăzând sancțiunea excluderii din societate, pentru astfel de fapte.

2. Cea de-a doua critică este fondată. Potrivit dispozițiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată, societatea se poate dizolva, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînțelegerile grave dintre asociați, care împiedică funcționarea societății. În speță, s-a dovedit, fără nicio îndoială, că între asociați există grave neînțelegeri, însă, pentru ca textul de lege să fie aplicabil, este necesară și existența celei de-a doua condiții, respectiv, ca aceste neînțelegeri dintre asociați să împiedice funcționarea societății, or, în cauză s-a dovedit că această condiție nu este îndeplinită.

Astfel, pe de o parte, potrivit situației economico financiare pe perioada 2007-2012, (dosar recurs), societatea a funcționat și a înregistrat profit, iar pe de altă parte, potrivit actului adițional aflat la dosar recurs, reclamanta deține majoritatea absolută a capitalului social, având 26 de părți sociale, iar pârâtul doar 25, astfel încât, în cadrul adunării generale, votul acesteia este decisiv, voința organului colectiv de conducere putând fi, astfel, adoptată. Mai mult, reclamanta este și administrator al societății, astfel încât poate conduce activitatea curentă a acesteia, situație care rezultă, de altfel, chiar din rezultatele economico financiare ale societății. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei T.M. și a pârâtei SC T. SRL Drăgășani, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul-reclamant împotriva sentinței civile nr. 1139 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Vâlcea, și va menține celelalte dispoziții ale deciziei nr. 81/A-C/7 decembrie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal cu privire la apelurile declarate de T.M. și L.M. împotriva sentinței nr. 616 din 20 martie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. În baza art. 274 C. proc. civ., intimatul-pârât L.M.

va fi obligat la 2.500 RON cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă T.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta T.M. și de pârâta SC T. SRL Drăgășani împotriva deciziei nr. 81/A-C din 7 decembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtul-reclamant L.M. împotriva sentinței civile nr. 1139 din 16 iunie 2010 a Tribunalului Vâlcea. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate cu privire la apelurile declarate de T.M. și L.M. împotriva sentinței 616 din 25 martie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ și fiscal. Obligă intimatul-pârât L.M. la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă T.M.

Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 7 martie 2013.