ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 722/2017

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 martie 2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și S.C. C. S.R.L., excluderea primului pârât din societate și dizolvarea pârâtului S.C. C. S.R.L.

Pârâtul B. a formulat atât întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, cât și cerere reconvențională prin care a solicitat excluderea reclamantului A. din societate și continuarea activității societății cu unic asociat.

Prin sentința civilă nr. 372 din 3 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată; a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant B. și a fost exclus reclamantul-pârât A. din S.C. C. S.R.L.

În motivarea acestei sentințe s-a reținut că reclamantul-pârât A. și pârâtul-reclamant B. sunt asociați în societatea pârâtă S.C. C. S.R.L., primul deținând 30% din capitalul social și cel de-al doilea 70% din capitalul social.

S-a constatat că, inițial, cei doi asociați au desfășurat în bune condiții activitatea societății, dar în anul 2008, pârâtul-reclamant B. a dispus revocarea reclamantului-pârât A. din funcția de administrator al S.C. C. S.R.L., urmând ca administrarea societății să se efectueze de pârâtul-reclamant.

Din interogatoriile administrate în primă instanță, a rezultat că reclamantul-pârât A. a fost arestat pe teritoriul Franței aproximativ 9 luni, pârâtul-reclamant B. desfășurând singur activitatea în societate în această perioadă.

Totodată, pentru o obligație fiscală a societății în valoare de 14.000 euro, născută în perioada în care A. a fost administrator al S.C. C. S.R.L., D.G.F.P. a început executarea silită a societății pârâte, însă această datorie a fost plătită de pârâtul-reclamant B., cu consecința încetării executării silite.

De asemenea, prima instanță a reținut că A. a recunoscut că impozitele aferente imobilului din patrimoniul S.C. C. S.R.L. au fost achitate de către pârâtul-reclamant. Toate aceste plăți au fost efectuate de către B., în contextul în care în imobilul aparținând S.C. C. S.R.L. sau mai exact o parte a imobilului era locuită de A..

Totodată, s-a reținut că din proba testimonială administrată în cauză a rezultat că pârâtul-reclamant nu a fost lăsat de reclamantul-pârât să administreze societatea în perioada ce a urmat anului 2008, acesta din urmă refuzând predarea documentelor contabile ale societății.

Mai mult decât atât, din probele administrate în prima instanță nu rezultat că pârâtul-reclamant B. ar fi săvârșit vreuna dintre faptele prevăzute la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Cu privire la cererea reconvențională, prima instanță a reținut că reclamantul-pârât A. nu a avut intenția de a contribui la bunul mers al societății și nu și-a exercitat cu bună-credință atribuțiile de asociat și administrator al societății S.C. C. S.R.L.

Totodată, s-a constatat că, în condițiile în care reclamantul-pârât a fost deținut în Franța, nu avea cum să se mai ocupe de activitatea societății, motiv pentru care fost revocat din funcția de administrator.

De asemenea, din expertiza administrată în cauză, a rezultat că pârâtul-reclamant B. a plătit taxele și impozitele societății, îndeplinindu-și obligațiile de asociat și administrator.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul-pârât A. prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și respingerii cererii reconvenționale.

Pârâtul-reclamant B. a depus întâmpinare prin a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Prin decizia nr. 794/A-COM din 20 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant B. și pârâta S.C. C. S.R.L.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut că prima instanță a analizat probele administrate în cauză, contrar susținerilor apelantului-reclamant.

Chiar dacă apelantul-reclamant este nemulțumit de faptul că tribunalul nu a interpretat probele din prezenta cauză într-un mod favorabil acestuia, interpretarea acestora într-un sens sau altul nu relevă absența motivării hotărârii, ci constituie o dovadă în sensul că acestea au fost examinate.

Totodată, s-a reținut că apelantul-reclamant nu a invocat nicio împrejurare care să se înscrie în ipoteza prevăzută la art. 222 alin. (1) lit. d) din Lega nr. 31/1990, în opoziție cu intimatul-pârât care a invocat mai multe împrejurări care se circumscriu temeiului juridic invocat, iar în cererea de dizolvare a societății se invocă fapte ale intimatului-pârât care sunt însă legate de administrarea societății și care nu s-au dovedit a fi reale.

De asemenea, s-a apreciat că din faptele reținute de tribunal, rezultă că activitatea societății a fost împiedicată de comportamentul apelantului-reclamant care a trebuit să fie chemat în judecată pentru a preda actele societății pe care le deținea în mod nelegal și că acesta nu recunoaște calitatea intimatului-pârât de administrator al societății, împrejurări elocvente cu privire la comportamentul culpabil al celui dintâi.

Instanța de apel a constatat că pretențiile apelantului-reclamant din cererea de chemare în judecată se referă la împrejurări exterioare temeiului juridic invocat de acesta pentru a obține excluderea intimatului-pârât din societate.

Astfel, apelantul-reclamant invocă culpa intimatului-pârât în administrarea societății, cum ar fi omisiunea acestuia din urmă de a convoca adunarea generală, de a înregistra bilanțul anual, de a comunica balanța contabilă, de colaborare în derularea activității societății și rezilierea contractului de închiriere încheiat cu societatea D. S.R.L. și că aceste fapte ar aduce atingere elementului affectio societatis.

Cu privire la aceste susțineri, instanța de apel a reținut că toate aceste împrejurări se referă la calitatea intimatului-pârât de administrator al societății și nu la cea de asociat, astfel încât nu sunt relevante din perspectiva art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, invocat de apelantul-reclamant prin cererea de chemare în judecată.

S-a constatat că singura faptă care se încadrează în ipoteza prevăzută la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, este "frauda în dauna societății și utilizarea semnăturii sociale și a capitalului social în folosul pârâtului", însă apelantul-reclamant nu a arătat care ar fi faptele care să releve frauda și utilizarea semnături sociale.

În lipsa unor astfel de fapte care să se încadreze în temeiul juridic arătat, apelantul-reclamant a învederat că se impune interpretarea extensivă a textului de lege anterior evocat, în sensul că faptele pentru care pot fi excluși asociații sunt relatate doar exemplificativ în lege, astfel încât ar putea fi exclus intimatul-pârât pentru culpa acestuia în administrarea societății, de natură a antrena o stare de neînțelegere între asociați.

Instanța de apel a apreciat că interpretarea extensivă a cauzelor de excludere a asociaților propusă de apelantul-reclamant nu poate fi primită și că în mod corect s-a reținut în primă instanță că starea de tensiune dintre părți nu este reproșabilă pârâtului.

Mai mult decât atât s-a constatat că, în condițiile în care apelantul-reclamant nu a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată nicio faptă care ar putea fi încadrată în ipoteza prevăzută la art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, nu se poate reproșa primei instanțe faptul că nu a reținut o împrejurare sau alta privind existența fraudei sau folosirea semnăturii sociale în alte scopuri decât cele ale societății.

Cu privire la temeinicia soluției de admitere a cererii reconvenționale, instanța de apel reținut că prima instanță, în mod corect, a reținut că apelantul-reclamant s-a servit de capitalul societății, căci acesta a încheiat un act cu sine însuși și și-a atribuit folosința gratuită a imobilului aparținând societății, inclusiv în favoarea fiicei sale, împrejurare recunoscută de către apelantul-reclamant, motiv pentru care nu mai trebuie să fie demonstrată.

Astfel, s-a reținut în apel că gravitatea faptei rezultă din aceea că imobilul arătat este singurul bun destinat activității societății, acesta fiind închiriat și altor societăți în vederea obținerii de profit. Totodată, s-a constatat că o parte din imobil este folosit de apelantul-reclamant și fiica sa ca locuință, iar zonele destinate anterior închirierii sunt ținute sub cheie de acesta, refuzându-se predarea spațiului către intimatul-pârât.

De asemenea, s-a apreciat că tribunalul a reținut în mod corect că apelantul-reclamant s-a folosit de semnătura socială în folosul său prin încheierea cu sine însuși a unui act de dobândire a unei creanțe împotriva societății, pe care instanțele au considerat-o nelegală.

Cu privire la capătul de cerere privind dizolvarea societății formulat de către apelantul-reclamant, instanța de apel a apreciat că acesta nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține dizolvarea societății, motiv pentru care soluția de respingere a acestui capăt de cerere este temeinică și legală.

Împotriva deciziei nr. 794/A-COM din 20 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul-pârât A. prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecința modificării deciziei pronunțate în apel, în sensul respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâtul-reclamant B..

În cuprinsul cererii de recurs au fost indicate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că dispozițiile art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care prevăd excluderea sunt de strictă interpretare, fiind aplicabile în cazurile limitativ prevăzute de lege, orice extindere a acestor cauze fiind o adăugare la lege.

În legătură cu această critică, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a dat eficiență anumitor acțiuni care exced dispozițiilor prevăzute la art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum modul de ținere a contabilității, modul de gestionare a litigiilor și alte cauze care au determinat societatea să nu întreprindă activitatea specifică, aspecte care, în sine, relevă doar neînțelegerea gravă a asociaților.

Astfel, în dezvoltarea acestei critici s-a învederat că instanța de apel și prima instanță au adăugat la lege, întrucât neînțelegerile grave dintre asociații din societatea cu răspundere limitată nu pot atrage excluderea din societate a unuia dintre ei, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

A doua critică a recurentului-reclamant constă în aceea că o parte din imobilul aparținând societății S.C. C. S.R.L. a avut destinația de locuință, fiind folosit ca atare încă de la începutul deținerii acestuia. Totodată, s-a susținut că folosința acestei părți din imobil, care are destinația de locuință, a fost atribuit în folosință de intimatul-pârât către recurentul-reclamant și familiei sale, pe o perioadă de 10 ani, începând cu 4 iunie 2014.

În legătură cu aceste aspecte, prin cererea de recurs s-a susținut că instanța de apel și instanța de fond nu puteau reține în sarcina recurentului-reclamant fapta de a se servi de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora fără să rețină aceeași faptă și în sarcina reclamantului-pârât.

Astfel, s-a învederat că situația premisă nu relevă decât neînțelegeri între asociați a cărei cauză o constituie recuperarea sumei pe care recurentul-reclamant a împrumutat-o, în nume propriu, de la intimatul-pârât, pe care a folosit-o însă, în interesul societății, respectiv pentru finalizarea construcției din patrimoniul societății.

Cu privire la al doilea motiv de excludere reținut de instanța de apel, recurentul-reclamant a învederat că cesiunea creanței deținute împotriva societății S.C. C. S.R.L., pe care a transmis-o unui terț, nu poate fi calificată drept o faptă de folosire a capitalului societății în folosul altuia, întrucât respectiva cesiune nu a produs vreun efect patrimonial asupra societății.

În legătura cu acest aspect, recurentul-reclamant a arătat că, în condițiile în care aportul său în cuantum de 882.991,96 RON, determinat prin raportul de expertiză administrat în cauză, este înregistrat în contul contabil 455 - sume datorate asociaților, rezultă că actul juridic prin care a transferat această creanță (act juridic desființat) nu a produs efecte patrimoniale față de S.C. C. S.R.L.

O ultimă critică, încadrată de recurentul-reclamant în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează ultimul paragraf al deciziei instanței de apel prin care s-a reținut faptul că împrejurările pe care acesta și-a întemeiat acțiunea sunt împrejurări exterioare temeiului juridic invocat, însă nu a fost aplicat același raționament juridic și cererii reconvenționale, deși faptele care au fost reținute ca motive ale admiterii acesteia sunt străine de temeiul juridic invocat.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul-pârât B. s-a solicitat respingerea recursului declarat în cauză, ca nefondat și obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cu prioritate excepția nulității cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 137 alin. (1), precum și cele ale art. 302

1

alin. (1) lit. c) prin raportare la art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepția invocată este fondată pentru urmatoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2)".

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Astfel, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.

În raport de aceste considerații, se constată că, deși formal sunt invocate motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce țin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia.

Cu privire la critica prin care se arată, în esență, că instanța de apel a dat eficiență anumitor acțiuni care exced dispozițiilor art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum modul de ținere a contabilității, modul de gestionare a litigiilor, aspecte care, în sine, relevă doar neînțelegerea gravă a asociaților, se constată că, deși se invocă, în aparență, aplicarea greșită a acestor dispoziții legale, în realitate, se încearcă schimbarea în etapa recursului a situației de fapt reținute de instanțele de fond.

Astfel, ceea ce urmărește să obțină recurentul-reclamant este să înlăture de la aplicare dispozițiile art. 222 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prin reținerea în privința faptelor care au atras excluderea sa din societate a unor valențe diferite de cele reținute de către instanțele de fond.

Or, modul în care a fost construită această critică nesocotește caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în care nu pot fi deduse și analizate aspecte care vizează netemeinicia hotărârii atacate, motiv pentru care va fi înlăturată.

Referitor la critica prin care recurentul-reclamant susține că instanța de apel și instanța de fond nu puteau reține în sarcina sa fapta de a se servi de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora, fără să rețină aceeași faptă în sarcina intimatului-pârât, întrucât imobilul aparținând societății S.C. C. S.R.L. i-a fost dat în folosință lui și familiei sale chiar de către intimatul-pârât, se constată că acesta invocă din nou aspecte a căror examinare ar presupune reevaluarea probelor aflate la dosarul cauzei.

Astfel, prin intermediul acestei critici recurentul-reclamant încearcă în mod nepermis în etapa procesuală a recursului să probeze că fapta de a se servi de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora trebuia să fie reținută nu doar în sarcina sa, ci și în sarcina intimatului-pârât, fără invoce, nici măcar în aparență, încălcarea sau aplicarea greșită a unei dispoziții legale, motiv pentru care va fi înlăturată.

Susținerea în sensul că situația premisă nu relevă decât neînțelegeri între asociați a cărei cauză o constituie recuperarea sumei pe care recurentul-reclamant a împrumutat-o, în nume propriu, de la intimatul-pârât, însă a folosit-o în interesul societății, respectiv pentru finalizarea construcției din patrimoniul acesteia, vizează, de asemenea, aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, motiv pentru care va fi înlăturată.

Critica formulată prin cererea de recurs, în sensul că cesiunea creanței deținute împotriva societății S.C. C. S.R.L., pe care recurentul-reclamant a consimțit-o cu un terț, nu poate fi calificată drept o faptă de folosire a capitalului societății în folosul altuia, întrucât respectiva cesiune nu a produs vreun efect patrimonial asupra societății, așa cum rezultă din înregistrarea aportului său în contul contabil 455, exprimă practic nemulțumirea acestuia față de reținerea în sarcina sa a unei fapte care poate fi încadrată în dispozițiile art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990.

Or, se constată că, prin intermediul acestei critici, recurentul-reclamant nu susține încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale anterior evocate, ci modul în care instanța de apel a apreciat probele aflate la dosarul cauzei, inclusiv înscrisul constatator al contractului de cesiune, pentru a deduce existența faptei asociatului administrator de a se folosi de semnătura socială în folosul altuia.

Fiind vorba de o nouă critică care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate cu recurs, ci numai netemeinicia acesteia, critica va fi înlăturată.

Cu privire critica, încadrată de recurentul-reclamant în motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., prin care acesta susține că există considerente contradictorii, întrucât instanța de apel a reținut că împrejurările pe care acesta și-a întemeiat acțiunea sunt împrejurări exterioare temeiului juridic invocat, însă nu a aplicat același raționament juridic și cererii reconvenționale, deși faptele reținute ca motive ale admiterii acesteia sunt străine de temeiul juridic invocat, se observă că sunt antamate din nou aspecte care vizează situația de fapt.

Astfel, în condițiile în care pretinsa contradicție a considerentelor deciziei instanței de apel are la bază aprecierea recurentului-reclamant, în sensul că faptele care au fost reținute ca motive ale admiterii cererii reconvenționale sunt străine de temeiul juridic invocat prin respectiva cerere, rezultă că această critică este una de netemeinicie, fiind încadrată doar formal în motivul prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a crea o aparență de nelegalitate a hotărârii, motiv pentru care va fi înlăturată.

Pentru considerentele evocate anterior, constatând pe de o parte, că criticile formulate de recurentul-reclamant nu răspund exigențelor prevăzute la art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. care impun ca acestea să vizeze motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., și pe de alte parte, că nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 306 alin. (1) C. proc. civ. și va aplica cererii de recurs sancțiunea nulității.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant A., ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial în cuantum de 4000 RON către intimatul-pârât B., în baza facturii aflate la dosarul de recurs care cuprinde mențiunea, în sensul că a fost achitată prin ordin de plată, de natură a-i conferi valoarea unei chitanțe liberatorii care atestă plata, conform art. 1500 alin. (1) C. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 794/A-COM din 20 decembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4000 RON către intimatul-pârât B..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2017.