ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1668/2012

Ședința publică de la 23 martie 2012

Deliberând

asupra recursului, din actele și lucrările dosarului constată următoarele :

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta DIRECȚIA

PENTRU AGRICULTURĂ TELEORMAN a chemat în judecată pe pârâții F.D. și S.M.C.,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea

pârâtului F.D. la plata sumei de 10.929 lei și a pârâtei S.M. la plata sumei de

7.465 lei reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, creat în exercițiul

funcției contractuale de conducere.

În

motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâții, în calitatea lor de

angajați în cadrul instituției reclamante, în funcția de director coordonator

și director coordonator adjunct financiar contabil, s-au făcut vinovați de

producerea prejudiciului sus menționat, fiind încălcate prevederile art. 13 alin.

(3) din H.G. nr. 8/2009.

Acțiunea

a fost întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 270 alin. (1) coroborat cu

art. 274 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, dar și pe prevederile art. 998-999 C.

civ.

Tribunalul

Teleorman, invocând excepția necompetenței materiale a reținut că între pârâți

și reclamantă nu au existat raporturi de muncă, între părți fiind încheiat un

contract de management. Pe de altă parte, tribunalul a reținut că suma de

18.394 lei, solicitată de reclamantă cu titlu de prejudiciu produs ca urmare a

neîndeplinirii atribuțiilor prevăzute de lege și în contractul de management,

este produsă în perioada în care pârâții au deținut funcțiile de director

coordonator, respectiv director coordonator adjunct. În consecință, rezultă că

aceste decizii au fost luate în baza funcțiilor de conducere pe care aceștia le

ocupau.

În

consecință, competența aparține instanței de drept comun, în baza regulilor

privitoare la mandat, iar dreptul comun nu poate fi jurisdicția muncii,

răspunderea pârâților neputând fi angajată în baza art. 270 C. muncii.

Tribunalul

Teleorman, secția conflicte de muncă și asigurări sociale contencios administrativ

și fiscal, prin sentința nr. 2173 din 26 mai 2011, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Alexandria.

Judecătoria

Alexandria, prin sentința civilă nr. 4062 din 14 octombrie 2011 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Teleorman, secția contencios

administrativ, și constatând ivit conflict negativ de competență a dispus

înaintarea dosarului la Curtea de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Pentru

a dispune astfel, judecătoria a reținut că potrivit art. 10 din contractele de

management sus menționate, litigiile izvorâte din încheierea, executarea,

modificarea, încetarea și interpretarea clauzelor respectivului contract, se

soluționează conform prevederilor care reglementează contenciosul

administrativ.

Având

în vedere aceste considerente, judecătoria a apreciat că în speță sunt

aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit

cărora litigiile de contencios administrativ, cu valoare de până la 500.000 lei

se soluționează în fond de tribunalele administrative fiscale.

Curtea

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 42 din 2 noiembrie 2011 a stabilit competența de soluționare, în fond, a cauzei, în favoarea Tribunalului Teleorman, complet

specializat de contencios administrativ și fiscal.

Analizând

conflictul negativ de competență cu care a fost investită, curtea de apel a

reținut că instanța specializată în soluționarea conflictelor de muncă nu este

competentă să soluționeze cauza, având în vedere că, din punct de vedere al

obiectului nu este un litigiu de muncă, întrucât între reclamantă și pârâți nu

au existat raporturi de muncă, neputând fi angajată răspunderea juridică a

acestora în temeiul art. 270 C. muncii.

Pe

de altă parte, curtea de apel a apreciat că nu este nici un litigiu de natură

civilă, astfel cum a apreciat prima instanță, litigiul fiind unul de contencios

administrativ.

Direcția

pentru Agricultură Teleorman este o instituție publică cu personalitate

juridică, ce funcționează la nivel județean, ca serviciu descentralizat al

Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale. De asemenea, Curtea

a arătat că cei doi pârâți sunt funcționari publici cu atribuții de conducere,

iar prin urmare între pârâți și reclamantă există raporturi juridice de

serviciu, nicidecum raporturi juridice de muncă și nici de drept comun, având

în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În

continuare, Curtea a arătat că în materie de contencios administrativ,

plenitudinea de competență aparține tribunalului, sens în care a stabilit

competența de soluționare în favoarea tribunalului.

Totodată,

Curtea a avut în vedere și alegerea instanței competente de către părți, prin

contractele de management.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs reclamanta DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ

TELEORMAN, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

recurată în sensul stabilirii competenței materiale în favoarea Tribunalului

Teleorman, complet specializat pentru conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin

criticile invocate, recurenta a susținut că funcțiile deținute de către pârâți

nu sunt funcții publice, în raport de dispozițiile art. III alin. (1) din O.U.G.

nr. 37/2009, prin care se prevede că acestea au fost desființate.

În

conformitate cu art. III alin. (6) și (7) din același act normativ aceste

funcții se exercită în baza unui contract de management, care este asimilat contractului

individual de muncă.

De

asemenea, în sprijinul acestei soluții sunt și dispozițiile deciziei nr. 1257

din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, referitoare la O.G. nr. 37/2009, prin care a fost constatată întemeiată excepția de neconstituționalitate.

În

consecință, recurenta a arătat că, instanța de apel a stabilit o greșită

încadrare a statutului juridic al funcțiilor de director coordonator, respectiv

director coordonator adjunct, și a pronunțat sentința cu încălcarea greșită a

legii.

Recursul

este nefondat.

Analizând

criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că problema

de drept dedusă judecății se referă la stabilirea naturii juridice a

raporturilor dintre reclamantă și pârâți, prin contractele de management

încheiate.

Astfel,

pretențiile formulate de reclamanta DIRECȚIA PENTRU AGRIULTURĂ TELEORMAN se

întemeiază pe neîndeplinirea obligațiilor pe care le aveau pârâții în baza

funcțiilor ocupate în perioada de referință și anume funcția de director

coordonator și director coordonator adjunct.

Reclamanta

este o instituție publică cu personalitate juridică în raport de dispozițiile

art. 40 alin. (1) din Legea nr. 90/1991 și al art. 2 și art. 4 alin. (1) din

O.U.G. nr. 70/2001, iar cei doi pârâți sunt funcționari publici cu atribuții de

conducere, în temeiul art. 92 din Legea nr. 188/1999.

În

altă ordine de idei, pretențiile reclamantei derivă din încheierea contractelor

de management nr. 196 și 197, ambele încheiate la data de 28 mai 2009, între

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și pârâți.

În

această situație, între părți există raport juridic de serviciu, astfel cum

este el definit : ,, raportul juridic de muncă născut în urma realizării

acordului de voință între autoritatea sau instituția publică și funcționarul

public ” .

Raporturile

juridice de serviciu stabilite în cauză sunt de natură juridică contractuală,

iar prin contractele de management invocate, părțile au convenit și asupra

instanței competente în cazul ivirii unor situații litigioase între ele.

Prin

urmare, având în vedere dispozițiile art. 10 din contract, coroborat cu art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 158 alin. (3) și art. 159 alin. (1) pct.

2 C. proc. civ., în mod corect a fost stabilită competența instanței de

contencios administrativ privind soluționarea cauzei.

În

ceea ce privește criticile recurentei referitoare la decizia nr. 1257 din 7

octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care a fost

constatată neconstituțională O.U.G. nr. 37/2009, privind unele măsuri pentru

îmbunătățirea activității administrației publice, Înalta Curte constată că

instanța care a pronunțat regulatorul de competență nu a avut în vedere

dispozițiile actului normativ declarat neconstituțional. Considerentele

instanței au privit natura contractuală a raporturilor de serviciu, fiind

lipsite de relevanță dispozițiile deciziei invocată de recurentă.

În

raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanta

DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ TELEORMAN

împotriva deciziei civile nr. 42 din

2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

I

revocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.