ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 364/2016

Decizia nr. 364/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu B., a formulat contestație împotriva Încheierii nr. 102 din 13 septembrie 2013 emisă de B. - C., prin care a fost respinsă contestația formulată de această instituție împotriva măsurii stabilite la pct. 12 din Decizia nr. 14/V din 10 iulie 2013 a B. și s-a solicitat:

- suspendarea, în parte, a executării actului administrativ până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererii, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004;

- anularea Încheierii nr. 102 din 13 septembrie 2013 emisă de B. - C.;

- anularea parțială a Deciziei nr. 14/V din 10 iulie 2013 emisă de B.;

- anularea parțială a procesului-verbal de constatare, anexă la Raportul de audit financiar nr. 40447 din 13 iunie 2013 emis de B., C.

Prin sentința civilă nr. 320 din 04 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea de suspendare și cererea de anulare formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În motivarea sentinței s-a reținut, în privința suspendării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea, iar, pe fond, s-a constatat că, în mod corect, B. a reținut încălcarea prevederilor art. 14 și art. 22 din Legea nr. 500/2002 și O.G. nr. 22/2002.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., fiind invocate dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei.

I. Primul motiv de recurs - cel prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se referă la situația când prin „hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

În cadrul acestui motiv de recurs au fost invocate prevederile art. 174 C. proc. civ. ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și s-a susținut că instanța de fond, în mod greșit, a analizat în principal fondul cauzei, iar în subsidiar s-a pronunțat și asupra capătului de cerere privind suspendarea, deși Legea nr. 554/2004 este explicită și instanța era obligată să soluționeze cererea de suspendare, de urgență, înainte de a intra pe fondul cauzei.

Pentru a fi suspendată executarea actului este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu alte cuvinte, să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a se realiza prin cerere.

S-a solicitat să se constate că sunt întrunite cumulativ condițiile cazului bine justificat și paguba iminentă, condiții prevăzute de disp. art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recurenta fiind prejudiciată prin faptul că instanța de fond s-a pronunțat întâi asupra fondului și abia mai apoi asupra cererii de suspendare.

II. Al doilea motiv de casare este cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea este nelegală când „ nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii”.

Recurenta susține că, potrivit art. 425 C. proc. civ., instanța de fond avea obligația de a motiva sentința, iar nemotivarea este un viciu de formă sau atrage nulitatea hotărârii, fiind încălcat și art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

III. Al treilea motiv de casare - cel prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea este nelegală când „ a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

În cadrul acestui motiv de recurs a fost criticată soluția instanței de fond pentru că a reținut susținerea B. referitoare la faptul că instanța nu a depus diligențe în sensul analizării faptelor și împrejurărilor care au determinat plăți nejustificate în anul 2012, cu titlu de executare silită și dispunerea de măsuri pentru recuperarea plăților nelegale.

S-a susținut de către recurentă că a procedat la analizarea sumelor executate silit, a formulat contestație la executare în toate cauzele apreciate ca nelegale, fiind elaborată o procedură care vizează punerea în executare a sentințelor/hotărârilor judecătorești.

Astfel, instituția a demarat proceduri de recuperare:

- în Dosarul nr. x/42/2009 - reclamantă D., a fost promovată contestația la executare și a fost anulată în parte somația și procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare și a fost redus onorariul de la 18.600 lei la 5.000 lei;

- în Dosarul nr. x/59/2011 - reclamant E., a fost admisă contestația la executare și s-a stabilit că executarea a avut ca obiect suma de 84.657 lei în loc de 97.327,15 lei.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și rejudecarea cauzei asupra tuturor capetelor de cerere.

Intimata B. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de recurs și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 320 din 04 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Încheierea din 16 septembrie 2015 din Camera de Consiliu a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru judecata pe fond a acestuia, cu citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii formulate de reclamanta A. prin care s-a solicitat anularea Încheierii nr. 102 din 13 septembrie 2013 emisă de B. - C., suspendarea în parte și anularea parțială a Deciziei nr. 14/V din 10 iulie 2013 emisă de B. - C.

În cadrul acestui motiv de recurs a fost criticată soluția instanței de fond pentru că ar fi analizat, mai întâi, cererea de anulare a actelor întocmite de B. și, în final, cererea de suspendare a Deciziei nr. 14/V din 10 iulie 2013 emisă de B.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constituie motiv de nelegalitate a hotărârii când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

După cum se poate observa, textul nu face nicio precizare și, de aceea, în cadrul acestui motiv va fi analizată nulitatea absolută sau relativă.

Deși a invocat art. 174 C. proc. civ., ce vizează noțiunea și clasificarea nulității ca sancțiune procedurală, recurenta nu a precizat dacă invocă nerespectarea unor cerințe care ar putea să conducă la nulitatea absolută sau la cea relativă, ci s-a limitat să considere că a fost vătămată prin faptul că instanța de fond a analizat mai întâi, cererea de anulare, deși era obligată să soluționeze de urgență cererea de suspendare, înainte de a analiza fondul cauzei.

Dar, în concluziile orale, reprezentantul recurentei a arătat că în această etapă procesuală, cererea de suspendare a rămas fără obiect, astfel că acest motiv de recurs este nefondat.

Din analiza hotărârii atacate, rezultă că aceasta a fost motivată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv au fost indicate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată și au fost prezentate motivele pe care s-au admis sau au fost înlăturate cererile părților, dar nu este obligatoriu ca instanța să răspundă separat fiecărui argument invocat de către părți.

De aceea, se constată că acest motiv de recurs este nefondat.

În speță, s-a solicitat anularea parțială, respectiv a pct. 12 din Decizia nr. 14 din 10 iulie 2013 emisă de C. al B., prin care s-a constatat plata nejustificată din credite bugetare în anul 2012 a sumei de 62.900 lei reprezentând cheltuieli de executare silită și daune morale aferente acestor drepturi stabilite prin decizii/ sentințe civile pronunțate de către instanțe judecătorești rămase definitive și irevocabile.

S-a reținut că în anul 2012 au avut loc o serie de executări silite prin popriri asupra contului de cheltuieli de personal, deschis la trezorerie pe numele A., drepturile salariale provenind din hotărâri judecătorești pronunțate în anii 2010 -2011 și au fost efectuate cheltuieli suplimentare de executare silită din cauza nepunerii în aplicare a acelor hotărâri judecătorești.

S-a considerat că la nivelul A. nu s-au întreprins demersuri pentru a se analiza cauzele care au determinat nepunerea la timp în aplicare a deciziilor/ sentințelor civile și care au condus la efectuarea unor plăți suplimentare pentru dreptul de executare silită în sumă de 61.900 și 1.000 lei daune morale.

Contestația formulată de A. împotriva acestei măsuri a fost respinsă prin Încheierea nr. 102/ 13 septembrie 2013 emisă de B. - C. unde, după analiza hotărârilor judecătorești, s-a arătat că reclamanta nu a procedat la punerea în aplicare a acestora și evitarea cheltuielilor de executare silită și nu s-au întreprins demersuri pentru a se analiza cauzele care au determinat nedepunerea la timp în aplicare a hotărârilor judecătorești și care au condus la plata cheltuielilor pentru executarea silită.

Instanța de fond a respins acțiunea reclamantei pentru că s-a constatat încălcarea prevederilor art. 14 și 22 din Legea nr. 500/2002 și O.G. nr. 22/2002 și s-a reținut că nu pot fi invocate prevederile O.U.G. nr. 71/2009 pentru că aceasta viza titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, or, hotărârile judecătorești enunțate în actul de control priveau despăgubiri acordate conform art. 106 din Legea nr. 188/1999.

Recurenta a criticat soluția instanței de fond pentru că nu s-a ținut seama de dispozițiile legale în vigoare la momentul când se susține că au fost create prejudiciile și de faptul că aceasta a demarat procedurile legale pentru recuperarea acestora.

În raport de dispozițiile legale în vigoare în anul 2012, când au avut loc executările silite și pentru că se reproșează de către B. că au fost efectuate plăți suplimentare pentru acestea din culpa recurentei, criticile acesteia sunt fondate.

În actele contestate s-a reținut faptul că recurenta nu a luat măsuri de punere în executare a hotărârilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a nu fi executată silit și pentru a evita efectuarea de cheltuieli nejustificate din credite bugetare, dar această situație a vizat două hotărâri din anul 2011 și una din anul 2012, toate fiind executate silit în anul 2012.

Hotărârile judecătorești invocate au vizat anularea unor acte administrative emise în baza O.U.G. nr. 37/2009, act normativ ce a fost declarat neconstituțional ca urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate a Legii de aprobare a acesteia prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale.

Ca efect al anulării actelor de eliberare din funcția publică, prin hotărârile judecătorești s-a dispus reintegrarea reclamanților în funcția publică deținută anterior și plata retroactivă a drepturilor salariale corespunzătoare funcției de conducere (sentința civilă nr. 219 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 5210 din 24 noiembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 172 din 24 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 3833 din 24 septembrie 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sentința civilă nr. 318 din 21 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 6091 din 15 decembrie 2011) sau la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și a celorlalte drepturi de care beneficiază reclamanta (sentința civilă nr. 27 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 5322 din 11 noiembrie 2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal).

Apărările recurentei vizând incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar au fost respinse de către B. - C., fără a indica temeiul legal în baza cărora „la nivelul entității exista obligația punerii în aplicare a deciziilor pronunțate încă din anii 2010 și 2011”, așa cum se reține în Încheierea nr. 102 din 13 septembrie 2013.

Nici instanța de fond nu a reținut incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, susținând că aceștia priveau plata despăgubirilor acordate conform art. 106 din Legea nr. 188/1999, dar aceste susțineri sunt contrare prevederilor legale.

Chiar în O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar s-a precizat că a fost adoptată având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii reprezentate de hotărârile judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.

Faptul că unele hotărâri judecătorești vizează acordarea de despăgubirilor nu prezintă nicio relevanță deoarece acestea se referă la „salariile indexate, majorate și reactualizate”, iar celelalte titluri executorii se referă chiar la „drepturi salariale” ce vor fi plătite retroactiv, adică toate aceste hotărâri judecătorești sunt exact cele care formează obiectul eșalonării potrivit O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 230/2011 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2009.

Nu poate fi admisă susținerea instanței de fond potrivit căreia nu se poate reține aplicarea O.U.G. nr. 71/2009 pentru că ar viza despăgubiri acordate potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999, întrucât chiar dacă se referă la despăgubiri, acestea vizează tot salariile și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public, or, O.U.G. nr. 71/2009 se referă tocmai la „drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar”.

În condițiile în care în hotărârile judecătorești executate silit reținute de B. se referă la drepturi salariale ce se cuveneau personalului din sectorul bugetar, în speță, se impunea să fie reținută incidența O.U.G. nr. 71/2009.

De aceea, nu se poate reține culpa recurentei că nu a procedat la executarea de bună voie a hotărârilor judecătorești și nici pentru că sumele de bani au fost reținute din bugetul acesteia pe calea executării silite.

Cu toate acestea, în condițiile în care s-a procedat, totuși, la executarea silită recurenta a utilizat contestațiile la executare ce au fost soluționate de către Judecătoria sector 4 București, ca instanță de fond și de către Tribunalul București, ca instanță de recurs.

Chiar în actele contestate s-a reținut faptul că au fost formulate contestații la executare, iar recurenta a prezentat chiar soluțiile pronunțate.

Astfel, au fost formulate asemenea contestații la executare și care au format obiectul Dosarului nr. x/4/2012, Dosarului nr. x/4/2012 și Dosarului nr. x/4/2012 aflate pe rolul Judecătoriei sector 4 București.

De aceea, nu se poate susține că „La nivelul A. nu s-au întreprins demersuri pentru a se analiza cauzele care au determinat nepunerea, la timp, în aplicare a deciziilor/ sentințelor civile și care au condus la efectuarea unor plăți suplimentare din credite bugetare pentru cheltuieli de executare silită”, așa cum s-a susținut în Măsura 12 din Decizia nr. 14 din 10 iulie 2013 emisă de B. - C.

Toate acestea dovedesc că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și, de aceea, în baza art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul declarat și va fi casată sentința atacată.

Rejudecând cauza, va fi admisă în parte, acțiunea reclamantei A., va fi anulată Măsura 12 din Decizia nr. 14 din 10 iulie 2013 și Încheierea nr. 102 din 13 septembrie 2013 emise de B. - C.

Pentru că în acțiunea inițială a fost solicitată suspendarea actelor contestate, iar în recurs au existat critici în privința acestei soluții dar recurenta a apreciat că în acest moment procedural cererea de suspendare a rămas fără obiect, se va constata ca rămas fără obiect acest capăt de cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 320 din 04 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, admite în parte acțiunea reclamantei A.

Anulează măsura pct. 12 din Decizia nr. 14/V din 10 iulie 2013 și Încheierea nr. 102 din 13 septembrie 2013.

Constată ca rămasă fără obiect cererea de suspendare a actelor administrative atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2016.