ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 796/2015

Decizia nr. 796/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 martie 2013, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat: anularea Încheierii nr. 9/2013 emisă de C.; anularea parțială a Deciziei nr. 1/2013 emisă de B. privind înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate in Raportul de control nr 107.458 din 21 decembrie 2012 înregistrat la A. sub nr. 38280/A. din 17 decembrie 2012 cu privire la constatările nr. 12 și 13; suspendarea in temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 1//2013 pe baza Raportului de control nr. 38280/A. din 17 decembrie 2012, confirmate prin Încheierea nr. 9 din 11 martie 2013 pana la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Prin sentința nr. 1538 din data de 30 aprilie 2013 pronunțată de Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis in parte cererea reclamantului președintele A., în contradictoriu cu pârâta B. - Departamentul XII și s-a dispus anularea Încheierii nr. 9 din 11 martie 2013 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 1/2013 emisă de B. - Departamentul 12, doar în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. nr. 12; S-a dispus suspendarea executării Încheierii nr. 9 din 11 martie 2013 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 1/2013 emisă de B. - Departamentul 12 pana la soluționarea irevocabilă a cauzei; a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect anularea Încheierii nr. 9 din 11 martie 2013 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 1 din 16 ianuarie 2013 emisă de B. - Departamentul 12 cu privire la măsurile dispuse la pct. 13; s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect suspendarea Încheierii nr. 9 din 11 martie 2013 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 1/2013 emisă de B. - Departamentul 12 cu privire la măsurile dispuse la pct. 13.

Împotriva acestei sentințe a formulat recursuri pârâta B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. a susținut în esență că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 întrucât cererea de suspendare formulată de A. nu îndeplinește cumulativ cele două condiții prevăzute de lege, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Astfel, recurenta a susținut că prin cererea formulată intimata-reclamantă nu a adus nici un argument întemeiat care să demonstreze că în cauză sunt împrejurări de natură să susțină existența cazului bine justificat și nu a demonstrat iminența producerii unei pagube importante instituției.

Consideră recurenta-pârâtă că prin suspendarea executării actului, instanța de fond a întrerupt procedura de luare a măsurilor dispuse de B. și de executare efectivă a acestor măsuri, un timp nedeterminat, inclusiv cu privire la nerecuperarea banilor publici cheltuieli nelegal.

Recurenta-pârâtă a formulat recurs împotriva aceleiași sentinței prin care a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantei și s-a dispus anularea Încheierii nr. 9 din 11 martie 2013 doar în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. 12 din Decizia nr. 1 din 16 ianuarie 2013.

În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare eronată a dispozițiilor art. 1 Anexa I B. Reglementări specifice funcționarilor publici, art. 12 alin. (1) Anexa VII, art. 13, art. 21 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și ale art. 5 lit. k), art. 7 alin. (1) lit. b), alin. (2), art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă.

Astfel, a susținut recurenta că intimata-reclamantă a acordat sporul pentru condiții de muncă periculoase sau vătămătoare în baza unor ordine emis de Ministerul Justiției care fie nu se aplică A., fie condiționează acordarea sporului de existența unor condiții specifice care la nivelul intimatei-reclamante nu erau îndeplinite.

Consideră recurenta-pârâtă că instanța de fond a ignorat faptul că în anul 2011 reprezentanții ANC nu au solicitat efectuarea expertizei pentru determinarea concentrațiilor de noxe și nici nu s-a făcut dovada aprobării de către președintele A. a tabelelor nominale cu personalul care beneficiază de sporul de 15%, potrivit prevederilor legale considerând în mod greșit că acest spor se acordă indiferent dacă aceste condiții erau sau nu îndeplinite.

A mai susținut recurenta-pârâtă că în mod greșit instanța de fond a reținut că Ordinul ministrului Justiției nr. 4398 din 28 decembrie 2012 confirmă legalitatea drepturilor acordate și pentru perioada anterioară acestuia întrucât prevederile acestui ordin devin aplicabile personalului din cadrul A. începând cu data emiterii lui.

În drept recursul formulat a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 pct. 8 și următoarele C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond, invocând și existența lipsei de interes în ceea ce privește recursul privind soluția de admitere în parte a cererii de anulare, având în vedere intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice.

Examinând cu prioritate excepția invocată, instanța de control judiciar constată că aceasta este nefondată întrucât adoptarea Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială a personalului plătit din fonduri publice, după pronunțarea instanței de fond, nu are relevanță sub aspectul verificării legalității sentinței atacate ca urmare a exercitării căii de atac a recursului.

Analizând cererile de recurs formulate, motivele invocate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată netemeinicia acestora pentru considerentele expuse în continuare.

În fapt, prin acțiunea introductivă reclamanta a solicitat anularea Încheierii nr. 9/2013 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor, anularea în parte a măsurilor dispuse pentru constatările reținute la pct. 12 și 13 din Decizia nr. 1/2013 emisă de B. - Departamentul XII privind înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în Raportul de control nr. 107.458 din 21 decembrie 2012, cât și suspendarea în temeiul dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a măsurilor contestate până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței prin care a fost admis capătul de cerere privind suspendare măsurilor dispuse la pct. 12 din Decizia nr. 1/16 ianuarie 2013 cât și a Încheierii nr. 9 din 11 martie 2013 prin care a fost respinsă contestația reclamantei împotriva acestora, instanța de control judiciar constată că este nefondat, judecătorul fondului reținând în mod corect faptul că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

În ceea ce privește condiția cazului bine justificat definită prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 dar și în ceea ce privește condiția unei pagube iminente au fost constatate ca fiind îndeplinite în contextul particular al soluționării ambelor capete de cerere formulată de reclamantă, respectiv atât anularea cât și suspendarea executării la același termen de judecată.

În mod corect a reținut judecătorul fondului că aparența de nelegalitate a actelor atacate rezultă din însăși soluția dispusă cu privire la fondul cererii de anulare a acestora, iar condiția pagubei iminente era de asemenea îndeplinită având în vedere consecințele măsurilor dispuse de natură a afecta grav interesele salariaților A. dar și cheltuielile necesare acționării în judecată a acestora de către instituția publică.

Nici criticile formulate de recurenta-pârâtă în temeiul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin cererea privind anularea măsurilor dispuse la pct. 12 din Decizia nr. 1/2013 nu pot fi primite, fiind nefondate.

Recurenta-pârâtă susține că, prin sentința atacată, judecătorul fondului a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale privind acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

Temeiul legal al acordării acestui spor este reprezentat de Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care în Anexa VI „Reglementări specifice personalului din sistemul justiției” Secțiunea I la art. 7 prevedea „Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, judecătorilor, personalului de specialitate juridică asimilat acestora și magistraților asistenți li se acordă un spor de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, proporțional cu timpul efectiv lucrat în aceste condiții. (2) Condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul de credite, în funcție de condițiile de muncă grele, vătămătoare sau periculoase stabilite potrivit legii.

În aplicarea acestor prevederi legale, condițiile de acordare a sporului au fost aprobate printr-o serie de ordine succesive ale Ministerului Justiției, stabilirea condițiilor grele, vătămătoare sau periculoase, incluzând și personalul de specialitate juridică asimilat din cadrul Ministerului Justiției, prin Ordinul ministrului Justiției nr. 279/C din 27 ianuarie 2010 iar pentru celelalte categorii de personal prin Ordinul nr. 280/C din 27 ianuarie 2010.

Prin O.U.G. nr. 5/2010 aprobată și modificată prin Legea nr. 112/2010 a fost înființată A. prin reorganizarea Ministerului Justiției, personalul încadrat la Direcția Cetățenie din acest minister precum și posturile aferente fiind preluate de Autoritate, cu menținerea drepturilor salariale avute anterior, conform Legii cadrul nr. 330/2009 cât și ulterior prin Legea nr. 284/2010, noua instituție continuând să funcționeze în subordinea Ministerului Justiției.

Astfel fiind, dispozițiile art. 7 alin. (2) din Secțiunea I, Anexa VI la Legea cadru nr. 330/2009 au fost corect interpretate în sensul aplicabilității actelor normative subsecvente, respectiv ordinele ministrului Justiției nr. 279/C și nr. 280/C, Ministerul Justiției fiind ordonatorul principal de credite pentru A.

Instanța de control judiciar constată că în mod corect s-a reținut de către judecătorul fondului prin sentința atacată natura juridică a buletinelor de determinare sau după caz, de expertizare privind condițiile de muncă grele, periculoase sau vătămătoare, ca reprezentând operațiuni premergătoare emiterii actului administrativ tipic, respectiv ordinele ministrului Justiției, în accepțiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și care produc efecte juridice în sensul acordării sporului prevăzut de art. 4 din cap. VIII al Legii nr. 284/2010.

De asemenea, în mod corect s-a reținut prin sentința recurată că aceste buletine nu produc efecte juridice prin ele însele, fiind operațiuni administrative iar Ordinele ministrului Justiției nr. 279/C/2010, nr. 280/C din 27 ianuarie 2010 și Ordinul nr. 6/C din 4 ianuarie 2011 reprezintă actele administrative emise în limitele competenței funcționale de către emitentul acestora în temeiul dispozițiilor legale exprese, respectiv art. 7 alin. (1) și (2) din Anexa VI a Legii nr. 330/5009 și art. 4 din Capitolul VIII al Legii nr. 284/2010, care produc efecte juridice în sensul acordării sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte Înalta Curte constată că acordarea sporurilor s-a făcut în baza ordinelor emise de Ministerul Justiției în calitate de ordonator principal de credite, acte administrative care nu au fost revocate, contestate, sau anulate și își produc efectele juridice în vederea cărora au fost emise astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond prin sentința atacată.

Având în vedere toate aceste considerente, reținând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile pârâtei potrivit art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de interes în promovarea recursului invocată de intimatul - reclamant Președintele A.

Respinge recursurile declarate de B. împotriva sentinței nr. 1538 din 30 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2015.