ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 621/2015

Decizia nr. 621/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată;

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat următoarele:

a) suspendarea măsurilor dispuse prin Raportul de control înregistrat sub nr. 68 din 20 februarie 2013 cuprinse în cap. II B pct. 1 și II D pct. 1.

b) anularea, în parte, a Deciziei nr. 5/2013 la Raportul de control înregistrat sub nr. 68 din 20 februarie 2013 emisă de Consilierul de conturi al Departamentului V și a Încheierii nr. 46 din 30 mai 2013 de soluționare a contestației nr. 58/C din 11 aprilie 2013 înregistrată la B. sub nr. 96305 din 12 aprilie 2013 care a vizat "Controlul situației, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului" numai cu privire la masurile cuprinse în cap. II B pct. 1 și cap. II D pct. 1.

1.2. Soluția instanței de fond;

Prin sentința civilă nr. 3311 din 30 octombrie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a anulat, în parte, Decizia nr. 5/2013 și Încheierea nr. 68 din 20 februarie 2013 emise de pârâta B., cu privire la măsurile cuprinse în cap. II B pct. 1 și cap. II D pct. 1 și a dispus suspendarea executării măsurilor dispuse prin Decizia nr. 5/2013 până la soluționarea definitivă a cauzei.

Împotriva sentinței civile nr. 3311 din 30 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs B., atât asupra măsurii suspendării, cât și în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de anulare, formulând în acest sens 2 cereri distincte.

2.1. Motivele de recurs privitoare la suspendarea executării măsurilor dispuse prin sentința instanței de fond.

În esență, prin motivele de recurs înfățișate de recurenta-pârâtă cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de fond pe capătul de cerere privind suspendarea executării măsurilor dispuse prin Decizia nr. 5/2013, în sensul admiterii acesteia, s-a susținut că în mod eronat a reținut prima instanță întrunirea în cauză, cumulativă, a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificări.

În ceea ce privește cazul bine justificat, recurenta arată că instanța de fond nu a ținut cont de împrejurarea că reclamanta-intimată nu a justificat în nici un fel îndeplinirea acestei cerințe, probatoriile administrate în cauză demonstrând, dimpotrivă, legalitatea măsurilor dispuse de B., prin actele atacate, respectiv neregulile de înregistrare din contabilitatea reclamantei.

Cu privire la paguba iminentă, recurenta a susținut că prin hotărârea atacată s-a admis cererea reclamantei deși aceasta nu a probat iminența producerii unei pagube importante instituției în sine, în sensul art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, aspectele reținute prin sentința atacată fiind pur ipotetice, cu atât mai mult cu cât anexele la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată cât și procesul-verbal de custodie din 21 decembrie 2012 nu sunt documente justificative acceptate. Mai mult, s-a mai arătat că în practică, în cauzele referitoare la actele întocmite de B. s-a reținut, în principiu că prin actele de control încheiate de această autoritate nu este angajată direct răspunderea materială a entităților controlate, prejudiciu la care se face trimitere nefiindu-le imputat.

2.2. Motivele de recurs privitoare la soluția de admitere în fond a cererii de anulare în parte a Deciziei nr. 5/2013 și a Încheierii nr. 46 din 30 mai 2013.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a reținut și în cuprinsul raportului de admisibilitate în principiu întocmit în cauză, în contextul referirilor la situația de fapt generatoare a litigiului, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, următoarele critici în raport de soluția primei instanțe:

- susținerea instanței de fond este netemeinică în ceea ce privește constatările referitoare la măsura prevăzută la pct. 1 din Decizia nr. 5/2013, în sensul că în absența unei clauze contractuale care să prevadă transmiterea către reclamantă a drepturilor asupra rezultatelor cercetării, aceasta nu are obligația de a înregistra în patrimoniul său, ca active necorporale, rezultatele cercetării obținute ca urmare a programelor coordonate, așa cum s-a reținut, întrucât aceasta ar echivala cu însușirea pe nedrept a rezultatelor cercetării care aparțin exclusiv cercetătorilor, în condițiile în care instanța de fond recunoaște totuși calitatea de contractor a intimatei-reclamante în ambele contracte încheiate, considerentele hotărârii fiind astfel și contradictorii;

- constatările B. sunt deplin probate în sensul că activitățile derulate în cadrul celor două contracte de finanțare care au avut ca obiect realizarea/furnizarea serviciilor de conducere a programelor de sănătate x și y derulate în cadrul Plenului Național de cercetare și dezvoltare științifică au constituit active necorporale de natură contractuală, neevidențiate în situațiile financiare ale intimatei-reclamante;

- procedând într-o atare manieră, reclamanta a încălcat prevederile cuprinse în Legea contabilității nr. 82/1991, coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 81/2003;

- în ceea ce privește măsura prevăzută la pct. 4 din Decizia nr. 5/2013, instanța de fond a nesocotit împrejurarea că mențiunile reclamantei privind imobilizările corporale și necorporale (conturile 208 și 213) susțin, în fapt, constatările echipei de control întrucât anexele la care se face referire în cererea de chemare în judecată cât și în procesul verbal de custodie din 21 decembrie 2012 nu sunt documente justificative acceptate, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 7 alin. (1) și (3) din Lege contabilității.

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, cuprinse în ambele cereri de recurs, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea sau aplicarea greșită a legii, raportat la probatoriul administrat dar și față de apărările intimatei-reclamante și de prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate susținerile și argumentele înfățișate în temeiul motivului de casare invocat, în considerarea celor în continuare arătate.

3.1. Examinând argumentația primei instanțe în susținerea soluției adoptate cu referire la fondul cauzei, Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului și contrar celor arătate de recurenta-pârâtă, că prin măsurile cuprinse în cap. II B pct. 1 și cap. II D pct. 1 din Decizia nr. 5/2013 și respectiv Încheierea nr. 68 din 20 februarie 2013, în mod nelegal s-a reținut în sarcina intimatei - reclamante abaterea constând în neînregistrarea în patrimoniul instituției, neevaluarea și neinventarierea activelor de natura imobilizărilor necorporale rezultate din derularea celor două contracte finanțate din fonduri publice (rezultatele cercetării), dispunându-se inventarierea și efectuarea acestei înregistrări.

Nu se poate reține, nici în opinia Înaltei Curți, greșita aplicare și interpretare a Legii contabilității nr. 82/1991, în condițiile în care, similar argumentelor prezentate în cuprinsul sentinței atacate, este de remarcat că prevederile avute în vedere de recurentă nu sunt aplicabile pentru măsurile contestate în cauză.

Astfel, cum bine s-a reținut, în contextul verificării documentației menționate, A. nu avea obligația de a înregistra în evidența sa contabilă activele fixe necorporale rezultate ca urmare a derulării contractelor de finanțare având ca obiect cercetarea-științifică, întrucât în conformitate cu Standardul International de Practică în Evaluare 4-GN 4 se prevede că un element necorporal, ca să fie înscris în activul bilanțier trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

- să fie identificat printr-o denumire exactă;

- să fie identificat modul de achiziționare în mod individual;

- să poată fi stabilită durata de viață;

- să poată fi transferat dreptul de proprietate prin vânzare.

Or, câtă vreme intimata-reclamantă nu putea intra în proprietatea unor realizări ale activității de cercetare pe care să le înscrie în patrimoniul său, rezultă că aceste condiții nu pot fi îndeplinite.

De asemenea nu se putea face înregistrarea în patrimoniu ca active patrimoniale necorporale a unor rezultate ale cercetării derulate prin cele două programe x nr. 5 din 02 august 2001 și y nr. 12 din 22 septembrie 2005 pentru care A. avea calitate de contractor numai față de C. care asigură fondurile necesare cercetării, în calitate de ordonator principal de credite.

C. era instituția care a stabilit temele și programele de cercetare și care a selectat contractorii (cercetătorii) iar față de aceștia A. avea calitate de autoritate contractantă.

Dacă A. ar fi înregistrat în patrimoniul său rezultatele activității de cercetare, așa cum a susținut B., aceasta ar fi însemnat însușirea rezultatelor cercetării, în detrimentul contractorilor, cercetătorilor (beneficiarii invențiilor, inovațiilor) ceea ce contravine condițiilor și clauzelor contractuale, în discuție.

Totodată, sub aspectul pretinsei obligații a intimatei de a înregistra în contabilitate activele necorporale rezultate în urma contractelor de cercetare în urma contractelor de cercetare, Înalta Curte reține că nu sunt întemeiate criticile recurentei, vizând pretinsa inconsecvență de raționament din partea instanței de fond.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că prin natura celor două contracte în care intimata A. apare contractor, Contractul din 02 august 2001 și Contractul din 22 septembrie 2005, prin prisma obiectului acestor două contracte, activitățile desfășurate nu sunt activități de cercetare ci de conducere a unor programe de cercetare care constau în activități de finanțare, monitorizare și evaluare a proiectelor derulate în cadrul programului și, ca o consecința, aceste activități nu puteau genera rezultate de cercetare. Contractul din 2001 a fost încheiat în vederea realizării, furnizării serviciilor de conducere a Programului de Cercetare Dezvoltare „Viață și Sănătate - x" în concordanță cu Termenii de Referință parte integrantă a contractului în care, la pct. 2 - Obiectivele Programului la lit. b) se prevede „contractul de finanțare pe care îl va încheia D. are ca obiect procurarea serviciilor de conducere a programului având ca scop:

- atingerea obiectivelor generale și specifice;

- obținerea rezultatelor intermediare și finale;

- monitorizarea, controlul și evaluarea în condiții optime a modului de desfășurare a programului-asigurarea coordonării științifice;

- asigurarea serviciilor de conducere (planificare și programarea activităților din program, organizarea și desfășurarea competițiilor pentru selectare de proiecte, contractarea și finanțarea proiectelor selectate, monitorizarea și evaluarea activităților);

- asigurarea personalului și a suportului administrativ și logistic necesar coordonării științifice și realizarea serviciilor de conducere a programului”.

Rezultă așadar, raportat la obiectul contractului semnat de reclamanta-intimată A. cu C. că nu transpare nici o obligație privind o activitate de cercetare efectuată de intimată.

Aceleași obligații sunt cuprinse și în Contractul din 2005 care reprezintă o extindere a Contractului din 2001.

Drept urmare, corect s-a concluzionat în sensul că cele două contracte în cadrul cărora reclamanta are calitatea de contractor, neavând ca obiect activități de cercetare, nu au generat rezultate de cercetare care să fie înregistrate în patrimoniul instituției, ca active fixe necorporale.

În fine, deopotrivă cu referire la fondul cauzei, Înalta Curte reține că instanța de fond a aplicat și interpretat în mod judicios prevederile actelor normative care reglementează activitatea de cercetare-dezvoltare, respectiv O.G. nr. 57/2002 și Legea nr. 324/2003, cu modificările și completările ulterioare și în cuprinsul cărora se precizează ce se înțelege prin rezultatele activităților de cercetare-dezvoltare obținute în baza unui contract finanțat din fonduri publice.

Relevante în această materie sunt dispozițiile art. 74 alin. (1) și art. 75 alin. (1) în care se prevede că „rezultatele cercetărilor obținute pe baza derulării unui contract de cercetare-dezvoltare sau inovare finanțat parțial sau total din fonduri publice aparțin contractorilor care execută în mod direct activitățile prevăzute în contractul de finanțare". În alin. (2) se arată că „rezultatele cercetării sunt administrate de proprietarii acestora cu toate drepturile care decurg din calitatea de proprietar". Din coroborarea celor două alineate rezultă că cel care execută activitățile prevăzute în contractul de finanțare este și proprietarul acestor rezultate.

Față de aceste prevederi legale, în mod corect și fără a avea caracter contradictoriu instanța de fond a reținut că reclamanta-intimată are calitate de autoritate contractantă iar rezultatele cercetării aparțin cercetătorilor-contractori care au realizat activitatea de cercetare propriu-zisă, aceștia fiind proprietarii rezultatelor obținute, cu toate drepturile care decurg din calitatea de proprietar și ca o consecință firească, în absența unei clauze contractuale care să prevadă transmiterea către reclamantă a drepturilor asupra rezultatelor cercetării, aceasta nu are obligația de a înregistra în patrimoniul său, ca active necorporale rezultatele cercetării.

În susținerea punctului de vedere al intimatei precum și a soluției primei instanțe, este de menționat și conținutul adresei D., depusă la dosar, în care se arată cu claritate că A., în baza contractelor din 2001 și din 2005 a avut calitatea de autoritate contractantă față de entitățile de cercetare-dezvoltare cu care a încheiat contracte de finanțare, conform caracterului de recurență al contractelor de finanțare, având ca obiect cercetarea științifică și, drept urmare, obligația înregistrării în contabilitate a rezultatelor cercetării ca active necorporale stă în sarcina entităților de cercetare iar rezultatele cercetării sunt proprietatea acestora.

Cu privire la rapoartele finale întocmite de instituția conducătoare de program, în speța A., adresa D. precizează că acestea nu sunt rapoarte de cercetare ci reprezintă documente justificative care atestă îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractele din 2001 și din 2005.

Concluzionând, raportat la cele mai sus expuse, în baza actelor normative care reglementează activitatea de cercetare-dezvoltare, rezultă fără dubii că intimata, nefiind proprietară a rezultatelor cercetării nu avea obligația legală de a înregistra în contabilitatea proprie rezultatele cercetării iar, măsurile dispuse de B. prin Decizia nr. 5/2013 și Încheierea nr. 68/2013, au fost în mod legal anulate.

3.2. Cu referire la cererea de recurs

vizând solicitarea de suspendare a executării actelor atacate, în măsura în care s-a solicitat și anularea acestora, Înalta Curte reține, în principal, față de argumentele înfățișate asupra fondului cauzei, în sensul menținerii soluției adoptate, că raționamentul expus se extinde și prezintă relevanță și cu privire la acest capăt de acțiune, demonstrându-se o dată în plus justețea soluției pronunțate pe toate capetele de acțiune cu ocazia judecății de către prima instanță.

În aceste condiții, față de împrejurarea că în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, republicată, instanța nu are a verifica, cu referire la cerința cazului bine justificat decât aparența dreptului, într-o procedură sumară, statuarea și de către instanța de control judiciar asupra fondului cererii atrage în mod firesc concluzia aplicării corecte a legii și din perspectiva procedurii sumare, fără a mai fi necesară examinarea distinctă a tuturor criticilor recurentei și pe acest aspect, pentru rațiunile învederate.

Prin urmare, față de toate cele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ. cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată, se va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta B. împotriva sentinței civile nr. 3311 din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 13 februarie 2015.