ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2708/2015

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Institutul Național a Magistraturii a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele: - anularea în parte a Deciziei nr. XII/5/2013/D1 a Curții de Contur din data de 09 aprilie 2013, cu privire la abaterile menționate la pct. 8, 9, 10, 12 și 13, respectiv la măsurile menționate la punctele 1.12, II.1, II.2, II.3 și II.4; - anularea Încheierii nr. 18 din 11 iunie 2013 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei nr. XII/5/2013/D1 a Curții de Conturi din data de 9 aprilie 2013; - anularea în parte a Raportului de control înregistrat la INM cu numărul 1018 din 11 martie 2013, respectiv cu privire la pretinsele abateri menționate la pct. 17, 18, 19, 20, 21 și 22; - suspendarea executării Deciziei nr. XII/5/2013/D1 a Curții de Conturi cu privire la pct. 8, 9, 10, 12 și 13, respectiv la măsurile menționate la punctele 1.12, II.1, II.2, II.3 și II.4 până la soluționarea definitivă a cauzei, conform art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 3926 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal: - a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată; - a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Institutul Național al Magistraturii, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României; - a anulat în parte Încheierea nr. 18 din 11 iunie 2013 emisă de Curtea de Conturi, după cum urmează: pct. 1 referitor la soluția de respingere a contestației împotriva măsurii dispuse la pct. II.3 din Decizia nr. XII/5/2013D1 din 9 aprilie 2013 și, în consecință, a anulat parțial constatarea de la pct. 19 din Raportul de control nr. 1018 din 11 martie 2013, constatarea nr. 10 și măsura de la punctul II.3 din Decizia nr. XII/5/2013D1 din 9 aprilie 2013, în sensul că între cheltuielile ocazionate de cazarea auditorilor de justiție în imobilul din București, Sector 2, ce se impun a fi recuperate de la aceștia, nu se regăsesc cele cu serviciile de pază a imobilului și cheltuielile cu curățenia generală; pct. 2 referitor la completarea măsurii de la pct. II.1 din Decizia nr. XII/5/2013D1 din 9 aprilie 2013. În rest, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 25 de RON.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 3926 din 10 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București a formulat recurs reclamantul Institutul Național al Magistraturii, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate în privința dispoziției de respingere în rest a acțiunii ca neîntemeiată, rejudecarea în fond a litigiului și admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată. Invocând ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele critici în raport de sentința primei instanțe: • În raport de împrejurările de fapt și de drept supuse judecății, în mod greșit instanța de fond a respins cererea de suspendare a actelor administrative atacate, în situația în care ambele condiții impuse de prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite în cauză. Cu privire la fondul cauzei • Măsura de la pct. II.1 - instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 371 din Legea nr. 303/2004, stabilind să sunt aplicabile doar în cazul activităților de formare continuă; • Măsura de la pct. II.2 - instanța de fond a extins în mod nelegal aplicarea disp. art. 108 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 și personalului de instruire al INM angajat cu normă întreagă, pe baza unei interpretări eronate privind atribuțiile formatorului cu normă întreagă. • Măsura de la pct. II.3 - instanța de fond a ignorat nota de fundamentare ce a stat la baza adoptării H.G. nr. 694/1998 și a actelor normative succesive, în care se menționează neechivoc destinația imobilului situat în București, apreciind în mod eronat că nu a existat o bază legală pentru utilizarea acestui imobil drept cămin pentru auditorii de justiție. • Măsura de la pct. II.4 - sintagma „prin INM” inserată în textele art. 13 și art. 33 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 a fost interpretată în mod restrictiv, atribuțiile de natură organizatorică stabilite în sarcina INM prin regulamentele ce reglementează concursurile de admitere la INM și în magistratură, nefiind stabilite în mod limitativ. • Măsura de la pct. I.12 - serviciile care ar trebui asigurate în cadrul centrului de cazare A., în regim hotelier, magistraților participanți la sesiunile de formare ar fi sensibil egale cu cele pe care le-ar presupune cazarea acestora în hoteluri, astfel că atribuirea unei asemenea destinații imobilului nu ar determina în nici un caz minimalizarea costurilor resurselor alocate activităților de formare, dimpotrivă, ar duce la efectuarea unor cheltuieli suplimentare.

Cererea de intervenție formulată de Consiliul Superior al Magistraturii La data de 22 aprilie 2014, CSM a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul recurentului-reclamant Institutul Național al Magistraturii, prin care a solicitat admiterea recursului formulat, casarea sentinței și, urmare a rejudecării în fond a litigiului, admiterea acțiunii și anularea în parte a Deciziei nr. XII/5/2013D1 a Curții de Conturi din data de 9 aprilie 2013 cu privire la abaterea menționată la pct. 12, respectiv abaterea menționată la pct. 18 din raportul de control.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 6 februarie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.. Prin Încheierea din data de 3 aprilie 2015, completul filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că recursul declarat este admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia. La termenul din data de 26 iunie 2015 a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de CSM în favoarea recurentului INM, în cauză fiind întrunite condițiile prevăzute de art. 63 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat. Obiectul disputei judiciare constă în cele șase abateri financiare constatate prin Decizia nr. XII/5/2013/D1 emisă de Curtea de Conturi a României menținute prin Încheierea nr. 18 din 11 iunie 2013 de soluționare a contestației administrative și anume: - încălcarea prevederilor art. 37 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților conform căruia se acordă cheltuielile de transport numai pentru formarea continuă; - achitarea salariilor personalului de instruire angajat cu normă întreagă fără ca acesta să fi prestat toate orele de instruire prevăzute de norma didactică; - nerecuperarea de la auditorii de justiție a tuturor cheltuielilor ocazionate de cazarea în imobilul din București; - angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata burselor auditorilor de justiție fără a avea la bază o decizie a ordonatorului de credite privind cuantumul acestor drepturi; - angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli privind elaborarea unor subiecte pentru concursuri care nu trebuiau suportate din bugetul Institutului Național al Magistraturii, ci din bugetul CSM; - principiile și practicile managementului INM nu au urmărit minimizarea costurilor resurselor alocate activității de formare continuă. Instanța de fond a admis în parte acțiunea recurentei-reclamante cu consecința anulării în parte a constatării de la pct. 19 din Raportul de control nr. 1018 din 11 martie 2013, constatarea nr. 10 și măsura dispusă la pct. II.3. Decizia nr. XII/5/2013/D1 din 9 aprilie 2013, în sensul că între cheltuielile ocazionate de cazarea auditorilor de justiție în imobilul din București, ce se impune a fi recuperate de la aceștia, nu se regăsesc cele cu serviciile de pază a imobilului și cheltuielile cu curățenia generală. A fost respinsă în rest acțiunea. Instanța de control judiciar, după efectuarea propriei evaluării asupra elementelor de fapt și de drept ale cauei constată că soluția judecătorului fondului reflectă interpretarea și aplicarea corectă a normelor juridice incidente cauzei, fiind motivată logic și convingător, cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât în ceea ce privește cererea de suspendare a executării, cât și referitor la chestiunile de fond. Referitor la legalitatea măsurilor depuse prin decizie și a constatărilor din raportul de control, Înalta Curte reține următoarele: • Constatarea nr. 17 din raport, respectiv 8 din decizie, a constat în decontarea cheltuielilor de transport personalului de instruire care a participat la cursuri de formare inițială, contrar prevederilor legale, autoritatea pârâtă indicând în acest caz încălcarea următoarelor dispoziții legale: art. 37 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților; art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice; art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv; pct. 1, Anexa 1 la Ordinul MFP nr. 1792/2002 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor instituțiilor publice. S-a menționat că persoanele care au susținut aceste cursuri în cadrul formării inițiale nu aveau un angajament legal, încheiat cu INM. Pentru înlăturarea abaterii la pct. II.1 din decizie s-a dispus ca măsură, stabilirea întinderii prejudiciului creat INM prin decontarea cheltuielilor de transport personalului de instruire care a participat la cursuri de formare inițială, precum și luarea măsurilor ce se impun pentru recuperarea acestora. Potrivit disp. art. 37 1 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților se suportă din bugetul INM doar cheltuielile cu transportul personalului de instruire participant la activități de formare continuă organizate de INM. În aceste condiții, decontarea cheltuielilor de transport pentru personalul de instruire care a participat la activități de formare inițială contravine dispozițiilor legale menționate, cât și prevederilor art. 14 - Reguli privind cheltuielile bugetare și Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. În mod corect, în ceea ce privește această abatere, prima instanță a validat concluzia autorității emitente, teza recurentei-reclamante în sensul că „decontarea cheltuielilor de transport pentru formatorii implicați în cadrul procesului de formare inițială se impune nu numai ca soluție de echitate în raport cu cei folosiți în cadrul procesului de formare continuă dar și în beneficiul actului de formare”, neavând suport legal. Nici susținerea recurentei în sensul că anterior, cu ocazia altor controale efectuate de autoritatea pârâtă nu a fost reținută o astfel de neregulă, nu poate conduce la constatarea nelegalității actelor atacate, atâta timp cât măsura dispusă este pe deplin fundamentată, în raport de cadrul normativ aplicabil. Concluzionând, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 37 1 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, stabilesc în mod clar, neechivoc, sfera persoanelor pentru care se asigură decontarea cheltuielilor de transport din bugetul INM, respectiv formatorii implicați în activitatea de formare profesională continuă. • Constatarea nr. 2.1. din raport, respectiv nr. 9 din decizie a vizat „achitarea de salarii personalului de instruire angajat cu normă întreagă, fără ca acesta să fi prestat toate orele de instruire prevăzute în norma didactică. A fost dispusă în sarcina recurentei-reclamante măsura prevăzută la pct. II.1 din decizie, anume stabilirea întinderii prejudiciului creat INM prin abaterea constatată și dispunerea de măsuri în vederea recuperării acestuia. Potrivit disp. art. 108 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, Institutul Național al Magistraturii poate folosi, în condițiile legii, cadre didactice din învățământul juridic superior acreditat potrivit legii, alți specialiști români și străini, precum și personal de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru desfășurarea procesului de formare profesională. Salarizarea acestora se face potrivit alin. (2) al articolului menționat prin raportare la norma didactică stabilită conform art. 80 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic. Pe de altă parte, în cuprinsul fișei postului aferent persoanei identificată la poziția 5 statul de plată întocmit pentru luna iunie 2012, se identifică următoarea activitate normată: „…. susținută de cursuri și seminarii în limita a 15 ore convenționale pe săptămână în cadrul activităților de formare inițială, continuă și descentralizată”. Or, din verificările efectuate a rezultat că activitatea de instruire desfășurată de persoana pentru care echipa de control a analizat cuantumul drepturilor salariale aferente lunii iunie 2012 a constat în: ore de curs susținute la disciplina Drept comercial - 12 iunie 2012, între orele 8 - 9.30; ore de examen la disciplina Drept comercial - 4 ore; în timp ce orele de seminar nu au fost susținute de profesorul în cauză, ci de 8 formatori colaboratori pentru care INM a efectuat plata cu ora. Rezultă că, deși drepturile salariale au fost achitate în întregime pentru persoana respectivă, ceea ce ar fi presupus efectuarea în întregime a normei didactice, în realitate au fost efectiv prestate 5,5 ore de activitate. În aceste condiții în mod corect, pentru înlăturarea abaterii de la legalitate și regularitate, la pct. II.2 din decizie s-a dispus stabilirea întinderii prejudiciului creat INM prin plata unor ore neprestate de personalul de instruire angajat cu normă întreagă și dispunerea de măsuri în vederea recuperării acestuia. Instanța de fond a înlăturat judicios susținerea recurentului-reclamant INM referitoare la „lipsa unei dispoziții legale conform căreia profesorul universitar care desfășoară activitate de formator cu normă întreagă la INM trebuie să presteze un număr de ore corespunzător normei didactice din învățământul superior”, deși chiar recurenta este cea care, stabilind atribuțiile postului (conform fișei postului), a interpretat sintagma „în condițiile legii” din cuprinsul art. 108 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în sensul aplicării dispozițiilor referitoare la norma didactică prevăzută de art. 80 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 privind Stabilirea personalului didactic. În contextul menționat, având în vedere că cele contestate, respectiv susținerea a doar 1,5 ore de curs și nicio oră de seminar nu au fost contestate de recurentă, este greu de crezut că respectiva persoană a cărei activitate a fost analizată, a desfășurat activități premergătoare, de pregătire a respectivelor cursuri. Chiar și în situația în care activitățile desfășurate de un titular de disciplină nu se rezumă doar la susținerea cursurilor și seminariilor, ci presupune și o activitate premergătoare, de pregătire a acestora, cu privire la analiza evoluției legislației interne și europene, identificarea aspectelor de practică unitară la nivel european, aceste activități se impune a fi desfășurate în strânsă legătură cu atribuțiile principale stabilite prin fișa postului, anume predarea de cursuri și susținerea de seminarii, care în cazul de față au fost îndeplinite de personal de instruire care a fost remunerat în sistemul plății cu ora. • Constatarea nr. 19 din raport, respectiv nr. 10 din decizie vizează recuperarea de la auditorii de justiție a tuturor costurilor ocazionate de cazarea acestora în imobilul din București, autoritatea pârâtă dispunând prin măsura II.3, stabilirea întinderii prejudiciului creat INM și luarea măsurilor ce se impun pentru recuperarea acestuia. Autoritatea intimată a reținut că recurenta a efectuat în perioada ianuarie - septembrie 2012 cheltuieli cu cazarea auditorilor de justiție, deși nu există o reglementare legală care să consacre dreptul auditorilor de justiție și obligația corelativă a INM referitor la asigurarea cazării în spațiul aflat în folosința INM. Prin Hotărârea nr. 16 din 27 septembrie 2011 emisă de Consiliul Științific din cadrul INM - art. 3, s-au prevăzut următoarele: „Cheltuielile de cazare individuale, lunare, se determină ca și cotă-parte din totalul cheltuielilor cu utilitățile, precum și alte cheltuieli de întreținere potrivit facturilor fiscale emise de terți în baza contractelor încheiate de INM pentru energie electrică, gaze naturale, apă, servicii de curățenie curentă în spații comune, servicii de salubritate. Cheltuielile individuale se calculează și se achită lunar prin reținerea sumelor în statul de plată din drepturile salariale ale auditorilor beneficiari de cazare”. Din verificarea contractelor încheiate de recurentul-reclamant, din care rezultă obligațiile de plată ale acestuia legate de întreținerea imobilului situat în București, echipa de control a constatat că s-au înregistrat cheltuieli aferente cazării auditorilor de justiție, altele decât cele menționate expres în Hotărârea nr. 16/2011 a Consiliului Științific din cadrul INM și a căror recuperare de la auditorii de justiție nu a fost realizată. Recurentul-reclamant nu contestă efectuarea acestor cheltuieli și împrejurarea că nu au fost recuperate, însă susține că o parte din cheltuieli, respectiv cele cu asistența informatică au fost efectuate pentru asigurarea accesului la resursele informaționale electronice a auditorilor de justiție, iar cealaltă parte efectuată cu salarizarea fochiștilor îi revenea în calitate de titular al dreptului de folosință, calitate în care îi revine obligația de a conserva și menține imobilul în stare bună. Înalta Curte reține că tocmai aceste argumente vin în sprijinul constatărilor Curții de Conturi, constatări la care a achiesat și judecătorul fondului, în sensul că aceste cheltuieli (cu asistență informatică și a celor cu salarizarea fochiștilor), fiind strâns legate de folosința imobilului de către auditori cad în sarcina acestora și se impun a fi recuperate de către recurentul INM. În acest context, rezultă cu evidență că INM a efectuat cheltuieli legate de cazarea auditorilor de justiție, activitate ce nu are legătură cu scopul, obiectivele și atribuțiile prevăzute de actele normative de înființare și funcționare și care nu au fost introduse în „cheltuielile de cazare individuale lunare” pentru a fi achitate de către auditorii de justiție. În plus, nicio reglementare legală nu prevede suportarea de la bugetul de stat a cheltuielilor cu cazarea auditorilor de justiție, astfel că se impune recuperarea acestora de la auditorii de justiție care au beneficiat de cazare în imobilul din București. • Constatarea nr. 18 din raport, respectiv nr. 12 din decizie vizează angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli privind elaborarea de subiecte pentru concursuri care nu trebuiau suportate de la bugetul INM, ci din bugetul CSM, măsură adoptată la pct. II.4 din decizie constând în stabilirea sumelor suportate nelegal de către INM pentru elaborarea subiectelor pentru testul-grilă de verificare a raționamentului logic pentru concursurile de admitere în INM și în magistratură, precum și a dobânzilor aferente și efectuarea demersurilor pentru recuperarea acestora și virarea la bugetul de stat. Înalta Curte reține că potrivit art. 10, 11 din Hotărârea Plenului CSM nr. 439/2006 pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de admitere și examenul de absolvire a INM atribuțiile de elaborare a subiectelor pentru testele-grilă de verificare a raționamentului logic aparțin comisiilor de elaborare a subiectelor aprobate de către CSM cu ocazia organizării concursurilor de admitere în INM și în magistratură. Este adevărat că, potrivit disp. art. 13 din Legea nr. 303/2004, admiterea în magistratură și formarea profesională inițială în vederea ocupării funcției de judecător și procuror se realizează prin INM, iar art. 33 alin. (2) din același act normativ prevede că pentru admiterea în magistratură a persoanelor cu vechime în specialitate de 5 ani, concursul se organizează de Consiliul Superior al Magistraturii prin Institutul Național al Magistraturii. Însă, conținutul sintagmei „prin INM”, contrar susținerilor recurentului-reclamant, nu conduce la concluzia că această autoritate suportă cheltuielile ocazionate de organizarea respectivelor concursuri și examene. Un argument în plus în sprijinul concluziilor echipei de control este și acela că taxa de înscriere la concurs al cărei cuantum se stabilește conform art. 4 alin. (9) din Hotărârea nr. 439/2006, respectiv art. 3 alin. (1 1 ) din Hotărârea nr. 279/2012, prin hotărâre a CSM, în funcție de cheltuielile necesare pentru organizarea concursului, urmează a se vira la CSM prin ordin de plată. Astfel cum se arată și în raportul întocmit de pârâtă, potrivit art. 1 și 2 din H.G. nr. 183/2005 privind înființarea pe lângă CSM a unei activități finanțate integral din venituri proprii activitatea de organizare a concursurilor de admitere în INM și magistratură este finanțată din veniturile proprii ale CSM. În consecință, în mod corect a apreciat autoritatea pârâtă că efectuarea de către INM a cheltuielilor privind elaborarea de subiecte pentru concursurile menționate mai sus este nelegală, întrucât potrivit cadrului normativ aplicabil, acestea nu puteau fi suportate din bugetul INM. Împrejurarea că au fost încheiate contracte de colaborate în scopul elaborării unei baze de date cu subiectele pentru concursurile de admitere, nu sunt de natură a schimba soluția cu privire la nelegalitatea efectuării respectivelor cheltuieli, atâta timp cât acestea sunt strict legate de testul de verificare a raționamentului logic ca probă a concursurilor de admitere în INM și de admitere în magistratură în legătură cu care nu are atribuții. În concluzie, măsura dispusă de autoritatea intimată la pct. II.4 din Decizie, în sensul stabilirii sumelor suportate nelegal pentru elaborarea subiectelor-grilă și de efectuare a demersurilor legale pentru recuperarea acestora este legală și temeinică. • Constatarea nr. 22 din raport, respectiv nr. 13 din decizie se referă la faptul că principiile și practicile managementului INM nu au urmărit minimizarea costurilor resurselor alocate activității de formare continuă, măsura dispusă la pct. I.12 din decizie constând în efectuarea unei analize economice și luarea măsurilor ce se impun, în așa fel încât să se asigure respectarea principiilor economicității, eficienței și eficacității în utilizarea resurselor patrimoniului public al statului dat în folosința INM. Echipa de control a imputat recurentului-reclamant faptul că în anul 2012, deși a avut în folosință imobilul situat în comuna A., județul Timiș, l-a utilizat doar 85 zile, în schimb a organizat o serie de activități de formare continuă finanțate de la bugetul de stat în alte localități și pentru care a înregistrat cheltuieli cu cazarea la unități hoteliere de 3 stele și la centre aparținând altor entități. De asemenea, pentru imobilul situat în București, transmis în administrarea CSM pentru Institutul Național al Magistraturii prin H.G. nr. 1238/2011 s-a reținut că a fost utilizat de către recurentul-reclamant pentru cazarea auditorilor de justiție. Situația de fapt nu este contestată, însă recurentul-reclamant se apără în sensul că utilizarea centrului de la A. ar minimiza doar aparent costurile formării continue, în realitate acoperirea costurilor de transport din alte regiuni ale țării, precum și asigurarea pentru magistrați a serviciilor în regim hotelier ar conduce la aceleași costuri cu cele determinate de cazarea acestora în hoteluri. Susținerea recurentului nu poate fi reținută în cauză, având în vedere că INM nu suportă contravaloarea transportului participanților la activitățile de formare continuă, acestea revenind în sarcina instituțiilor unde îndeplinesc funcția de bază, conform art. 37 1 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. În aceste condiții, măsura dispusă în sarcina recurentului-reclamant, în sensul efectuării unei analize economice și luarea măsurilor ce se impun pentru asigurarea respectării principiilor economicității și eficienței în utilizarea resurselor patrimoniului public al statului dat în folosința INM, este legală și temeinică. Având în vedere toate considerentele de mai sus, care conduc la concluzia că în ceea ce privește fondul cauzei, soluția primei instanțe este legală și temeinică, nefiind susceptibilă de critici potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că examinarea motivelor referitoare la suspendarea executării actelor administrative a devenit inutilă, aceasta fiind o măsură temporară care poate dura până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în anulare, conform art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins recursul ca nefondat, respingând în consecință și cererea de intervenție accesorie în favoarea recurentului, formulată de Consiliul Superior al Magistraturii.