ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3409/2015

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată Prin cererea astfel cum a fost formulată și completată reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând suspendarea măsurilor dispuse de aceasta prin decizia nr. x/40147/2013, așa cum a fost modificată și completată prin încheierea nr. 25 din 26 iulie 2013, înregistrată la SC A. SA sub nr. 9900/17917 din 02 august 2013, inclusiv suspendarea acestei încheieri și anularea, în parte, a deciziei nr. x/40147/2013, așa cum a fost modificată și completată prin încheierea nr. 25 din 26 iulie 2013, înregistrată la SC A. SA sub nr. 9900/17917 din 02 august 2013, inclusiv anularea acestei încheieri.

Soluția instanței de fond Prin încheierea de ședință din 21 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva Încheierii de ședință din 21 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a declarat recurs. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, în cauză, se impunea admiterea cererii de suspendare a executării actelor administrative contestate. Prima critică privește însăși premisa greșită și cel puțin contradictorie de la care instanța de judecată pornește în analiza sa. Deși instanța afirmă principiul necercetării fondului în cadrul unei cereri de suspendare, în realitate întreaga motivare asupra cazului bune justificat denotă încălcarea limitelor competenței sale specifice analizei unei cereri de suspendare. Sub primul aspect, este greșită optica instanței care, cel puțin la nivel formal doctrinar, a înțeles ca fiind limitative motivele care partea le poate invoca în susținerea unei cereri de suspendare, omițând totodată a observa că rolul acesteia în soluționarea cererii de suspendare se extinde asupra „ansamblului circumstanțelor și intereselor prezente”. Sintetizând, în analiza sa, instanța face referire la toate clauzele contractuale incidente ce reprezintă obligații ale părților, stabilește limite clare ale competențelor Curții de Conturi, stabilește neechivoc care sunt posibilitățile/opțiunile reclamantei cu referire la textele legale incidente, respectiv că există un prejudiciu, înlăturând astfel argumente esențiale prezentate în cererea de chemare în judecată. A doua critică privește omisiunea instanței de judecată de a analiza toate motivele invocate în argumentarea condiției privind existența cazului bine justificat. Nepronunțarea asupra tuturor motivelor invocate în susținerea cazului bine justificat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 5 „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”. În cauză, legalitatea rezultă din încălcarea limitelor judecății specifice analizei unei cereri de suspendare, atât din perspectiva analizei a însuși fondului criticilor de nelegalitate, cât și din perspectiva limitării analizei la acele motive de nelegalitate aparent formale. În speță, deși instanța afirmă principiul necercetării fondului în cadrul unei cereri de suspendare, în realitate întreaga motivare asupra cazului bune justificat denotă încălcarea limitelor judecății/competenței sale specifice analizei unei cereri de suspendare. Din simpla lectură a considerentelor soluției pronunțate, rezultă că instanța de judecată nu s-a limitat în a cerceta o aparență în drept, ci a „tranșat” efectiv aspecte de fond deduse judecății, într-o așa-zisă analiză de aparență. Maniera în care a procedat instanța de judecată înseamnă o încălcare vădită a limitelor judecății specifice unei cereri de suspendare, fiind de principiu că în cadrul unei cereri de suspendare analiza fondului suspendării nu înseamnă însăși analiza fondului acțiunii în anulare, încălcare care atrage nulitatea hotărârii pronunțate. Sub un al doilea aspect, rolul instanței de judecată în soluționarea unei cereri de suspendare se extinde asupra „ansamblului circumstanțelor și intereselor prezente”. De asemenea, doctrina în materie stabilește că: „dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de instanță, care are în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și mijloacelor de probă, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii”. Recurenta consideră că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor invocate în susținerea cazului bine justificat. Față de aceste considerente, se poate concluziona că omisiunea instanței de judecată de a analiza toate motivele invocate în argumentarea condiției privind existența cazului bine justificat reprezintă o nemotivare în sensul dispozițiilor legale și a motivului de recurs invocat. Dintre toate argumentele invocate în susținerea cererii de suspendare, astfel cum aceasta a fost completată, instanța a reținut spre analiză doar: a) existența unei îndoieli asupra tematicii de control; b) aspecte privind stabilirea întinderii prejudiciului și opțiunii subscrise de a alege modul de acțiune; c) existența suspiciunilor cu privire la interpretarea obligațiilor vânzătorului; d) revenirea succesivă asupra măsurilor dispuse. Pe lângă faptul că, chiar și numai aceste motive de aparentă nelegalitate flagrantă a actelor atacate puteau constitui argumente suficiente pentru admiterea cererii de suspendare - ele privind însăși competența Curții de Conturi de a se pronunța asupra aspectelor care au făcut obiectul controlului, depășirea tematicii de control, inconsecvența autorității în a dispune măsuri, inexistența unei inițiative legislative, nu exista nici un argument legal pentru care instanța de judecată să nu analizeze toate argumentele invocate în susținerea cererii de suspendare. Ceea ce a omis instanța să analizeze este aspectul esențial că autoritatea, cu depășirea propriilor sale competențe legale, a constatat deja existența unui prejudiciu, ca urmare a unei anumite interpretări pe care a înțeles să o dea dispozițiilor contractuale, ceea ce a „lăsat” la opțiunea reclamantei fiind „stabilirea” modalității de recuperare a prejudiciilor. Până și sumele care se impun a fi restituite, în opinia Curții, sunt expres indicate în cuprinsul actelor indicate, fiind astfel falsă ideea că am avea o opțiune în vreun sens. Prin urmare, deși se pretinde lipsa caracterului stringent al măsurilor, în realitate măsura în sine „constata” existența condițiilor răspunderii contractuale - adică existența faptului ilicit și a unui prejudiciu precum și întinderea sa, neluarea măsurilor de recuperare putând avea consecințe de natură penală. Recurenta mai susține următoarele: Comportamentul Curții de Conturi înfrânge orice stabilitate și securitate a raporturilor juridice consfințite prin acte juridice încheiate și intrate în circuitul juridic. Este lipsită astfel de temei orice măsură prin care se încearcă invalidarea unilaterală a unor acte emise de entitatea controlată și/sau alte persoane. Cu atât mai mult, nu poate fi privit ca fiind conform un comportament al acestei autorități care ignoră aceste principii elementare. Astfel, nu trebuie ignorată împrejurarea că numai ulterior soluționării de către Curtea de Arbitraj a litigiilor izvorâte din contract, și în situația obținerii unor soluții favorabile, se poate pune problema existenței unui prejudiciu și demarării unor alte demersuri, care la acest moment sunt subsidiare oricărei analize a Curții de Arbitraj de la Paris. Pentru a dispune măsurile contestate, autoritatea nu și-a pus nici un moment problema analizării situațiilor financiare a filialelor A., nu a analizat nici un moment dacă, în situația concretă existentă la momentul adoptării hotărârilor Adunărilor Generale a Acționarilor de aprobare a împărțirii profitului, se putea pune problema distribuirii de dividende și în ce cuantum. Chiar dacă instanța de judecată nu poate analiza pe fondul lor aceste susțineri, simpla existența la dosar a demersurilor și a justificărilor legale care au condus la urmarea unei anumite conduite nu poate fi omisă, ci din contră conduce la concluzia univocă de aparență a dreptului. Distinct de atributul pe care Curtea de Conturi îl are în ceea ce privește execuția contractelor de privatizare, nu pot fi ignorate principiile generale care guvernează activitatea Curții de Conturi și care înlătură orice atribut „jurisdicțional” al acestei instituții respectiv înlătură orice posibilitate de a se pronunța asupra răspunderii contractuale a părților din contractele de privatizare. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: „Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. În sensul dispozițiilor legale, acest motiv de recurs vizează: „situațiile în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă „în litera sau spiritul lor” ori le aplică greșit, consecința unei interpretări eronate a legii”. Aspectele reținute de instanța de fond pentru respingerea cererii de suspendare sunt greșite. De asemenea, susținerile sunt rodul unei înțelegeri greșite asupra măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, aceasta din urmă creând o aparență falsă în sensul că măsurile sale nu sunt stringente. Astfel, Curtea de Conturi s-a pronunțat asupra perioadei cuprinse între data semnării contractelor de privatizare și data perfectării/finalizării acestora, deși tematica de control și competența sa legală, în temeiul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 94/1992, este limitată la analiza derulării contractelor de privatizare, după ce ele efectiv încep să își producă efectele. Totodată, instanța omite să observe că neactualizarea clauzelor contractelor de privatizare nu influențează în nici un fel repartizarea și distribuirea dividendelor. Reținerea de către instanța de fond a unei așa-zise opțiuni a reclamantei în privința modului de a aduce la îndeplinire măsurile, este rezultatul unei interpretări greșite a însuși cuprinsului actelor atacate prin raportare la prevederile art. 33 din Legea nr. 94/1992. Trimiterea instanței de judecată la incidența prevederilor art. 33 din Legea nr. 94/1992 și a celor din RODAS este vădit eronată, atâta timp cât din cuprinsul măsurilor dispuse rezultă că intimata a stabilit deja existența unei pretinse fapte ilicite și a unui prejudiciu. Sub un alt aspect, instanța de judecată a omis să observe că A. SA a adus la îndeplinire măsura dispusă de Curtea de Conturi la pct. 1.1. prin transmiterea adresei nr. 9900/14966 din 1 iulie 2013 înregistrată la A.N.R.E. cu nr. 332727 (Anexa 6 la acțiune), neexistând nici un motiv pentru care măsura să nu fie suspendată. I nstanța de judecată nu putea ignora în luarea măsurii suspendării ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente, respectiv acele împrejurări care sunt de natură a justifica existența cazului bine justificat și a pagubei iminente. Toate aceste aspecte au fost omise, instanța mărginindu-se a analiza câteva aspecte punctuale. Suspendarea executării actului administrativ se impune atunci când aplicarea acestuia poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, care, în mod echitabil, ar trebui să fie evitat, în măsura posibilului. Instanța reține nelegal o așa-zisă opțiune a reclamantei rezultată din incidența prevederilor art. 33 din Legea nr. 94/1992. În sensul dispozițiilor art. 15 și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existau argumente întemeiate pentru a se admite cererea de suspendare formulată. Singurele argumente pe care le reține instanța de judecată în sensul neîndeplinirii condiției existenței unei pagube iminente constau în a) faptul că reclamanta avea o opțiune privind modul de acțiune în punerea în aplicare a măsurilor Curții; b) respectiv că pârâta „nu a obligat-o pe reclamantă să ia măsuri în lipsa unei hotărâri a Curții de Arbitraj”. Pentru toate aceste constatări evocate, Curtea de Conturi pretinde că s-a creat un prejudiciu, motiv pentru care s-au dispus două categorii de măsuri în sarcina reclamantei. Prima categorie se referă la stabilirea întinderii prejudiciilor create, pe de o parte, de vânzător prin neurmărirea actualizării clauzelor din contractele de privatizare și pe de altă parte, de cumpărător prin neaprobarea dividendelor cuvenite în cadrul adunărilor generale ale acționarilor, conform clauzelor din contractele de privatizare. O doua categorie de măsuri se referă la dispunerea măsurilor pentru recuperarea prejudiciilor, având în vedere pretinsele abateri constatate. Curtea dispune clar luarea de măsuri pentru recuperarea prejudiciilor având în vedere cele două categorii de abateri constatate. Prin urmare, rezultă că efectele prejudiciabile ale actelor administrative contestate, constau în dispunerea de măsuri privind recuperarea prejudiciilor pentru abaterile constatate, până la termenele indicate explicit în cuprinsul actelor contestate. Este astfel lipsită de substanță constatarea instanței de judecată, preluată din susținerea Curții de Conturi, în sensul că efectele măsurilor dispuse nu sunt prejudiciabile. Este fără dubiu că reclamanta nu avea acea opțiune la care face referire instanța de judecată, în sensul prevederilor art. 33 din Legea nr. 94/1992, fiind limpede demersurile ce se solicită a fi dispuse. Totodată, instanța a omis consecințele de natură penală la care se supune societatea în situația în care nu se pun în aplicare măsurile Curții de Conturi. Și sub acest aspect, este lipsită de relevanță orice susținere în sensul că reclamanta nu este constrânsă a lua o anumită măsură sau alta. Așadar, în condițiile în care întregul prejudiciu potențial care ar putea fi suportat de recurenta-reclamantă, prin punerea imediată în aplicare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, nu poate fi anticipat, constituie ceea ce Legea nr. 554/2004 califică drept pagubă iminentă, cu consecința perturbării grave a activității.

Apărările formulate în cauză Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 20 mai 2015, recursul a fost admis în principiu.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluția instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”. În urma controlului efectuat de Curtea de Conturi în perioada 14.12.2012-26.04.2013 cu tema „Verificarea modului de îndeplinire de către părți a clauzelor cuprinse în contractele de privatizare a societăților comerciale al căror obiect de activitate privește energia electrică” a fost emisă Decizia nr. x/40147/2013, prin care s-a dispus: I. Potrivit prevederilor art. 43 din Legea nr. 94/1992, republicată, și ale pct. 174 din regulamentul Curții de Conturi: I.1. Informarea Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei, de către SC A. SA cu privire la: - existența în contractele de privatizare, a unor clauze referitoare la obligațiile cumpărătorilor de a determina societățile privatizate să utilizeze sumele reprezentând Prețul Acțiunilor Nou Emise/Prețul de Subscriere, ca sursă de finanțare a investițiilor; - faptul că investițiile efectuate din prețul Acțiunilor Nou Emise/Prețul de subscriere trebuie tratate în mod special de către A.N.R.E., în ceea ce privește acceptarea introducerii în calculul BAR (fiind contribuții de la terțe părți și ținând cont de prevederile art. 70 din Ordinul A.N.R.E. nr. 39/2007) II. Potrivit prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, și ale pct. 174 din regulamentul sus-menționat s-a decis: II.1. Stabilirea întinderii prejudiciilor create SC A. SA prin anularea/neaprobarea de către Adunările Generale ale Acționarilor societăților privatizate (SC A. Banat SA, SC A. Dobrogea SA, SC A. Moldova SA, SC A. Oltenia SA și SC A. Muntenia Sud SA) a dividendelor cuvenite vânzătorului până la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, conform clauzelor din contractele de privatizare, precum și dispunerea masurilor pentru recuperarea lor, având în vedere abaterile expuse la pct. 1 din prezenta. II.2. Stabilirea întinderii prejudiciilor create SC A. SA prin neaplicarea penalităților prevăzute în contractele de privatizare a SC A. Banat SA, SC A. Dobrogea SA, SC A. Moldova SA, SC A. Oltenia SA și SC A. Muntenia Sud SA) pentru nerespectarea, de către cumpărători, a unora dintre clauzele contractuale, precum și dispunerea masurilor pentru recuperarea lor, având în vedere abaterile expuse la punctul 1 din prezenta. II.3. Stabilirea întinderii prejudiciului creat SC A. S.A. prin neajustarea Prețului acțiunilor vândute (ale SC A. Muntenia Sud S.A.) cu sumele repartizate din profitul aferent anului 2007 pentru acoperirea pierderilor și constituirea fondului de rezervă, în valoare de 43.582.320 RON, precum și dispunerea măsurilor pentru recuperarea lui, în cazul abaterilor expuse la pct. 2 din prezenta. Împotriva acestei decizii SC A. SA a formulat contestație ce a fost înregistrată la Curtea de Conturi sub nr. 100896 din 25 iunie 2013, soluționată prin încheierea nr. 25 din 26 iulie 2013. Prin încheierea nr. 25 din 26 iulie 2013 Curtea de Conturi a dispus: I. Respingerea contestației formulate împotriva măsurilor dispuse pentru înlăturarea abaterilor prezentate la pct. 1 din Decizia nr. x/40147/2013; II. Efectuarea următoarelor modificări/completări cu privire la constatarea de la pct. I din decizie și măsura aferentă: - constatarea „Anularea/neaprobarea de către Adunările Generale ale Acționarilor ale societăților privatizate, a dividendelor cuvenite vânzătorului până la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, conform clauzelor din contractele de privatizare; neurmărirea de către vânzător a realizării drepturilor reprezentând dividendele ce i se cuveneau conform contractelor de privatizare”, se modifică și completează, având următorul conținut: „Neurmărirea de către vânzător a actualizării clauzelor din contractele de privatizare a SC A. Banat SA și a SC A. Dobrogea SA, în condițiile prelungirii cu 120 de zile a termenelor de realizare a condițiilor suspensive. Neaprobarea de către cumpărător în Adunările Generale ale Acționarilor ale societăților privatizate, a dividendelor cuvenite vânzătorului conform clauzelor din contractele de privatizare; neurmărirea de către vânzător a realizării drepturilor reprezentând dividende ce i se cuveneau până la data transferului dreptului de proprietate către cumpărător”. - măsura de la pct. II.1 din Decizie „Stabilirea întinderii prejudiciilor create SC A. SA prin anularea/neaprobarea de către Adunările Generale ale Acționarilor societăților privatizate (SC A. Banat SA, SC A. Dobrogea SA, SC A. Moldova SA, SC A. Oltenia SA și SC A. Muntenia Sud SA) a dividendelor cuvenite vânzătorului până la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor, conform clauzelor din contractele de privatizare, precum și dispunerea măsurilor pentru recuperarea lor, având în vedere abaterile expuse la pct. 1 din prezenta”, se modifica și completează, având următorul conținut „Stabilirea întinderii prejudiciilor create SC A. SA prin: - neurmărirea de către vânzător a actualizării clauzelor din contractele de privatizare SC A. Banat SA, SC A. Dobrogea SA, în condițiile prelungirii cu 120 de zile a termenelor de realizare a condițiilor suspensive: - neaprobarea de către cumpărător în Adunările Generale ale Acționarilor ale societăților privatizate (SC A. Banat SA, SC A. Dobrogea SA, SC A. Moldova SA, SC A. Oltenia SA și SC A. Muntenia Sud SA) a dividendelor cuvenite Vânzătorului conform clauzelor din contractele de privatizare; - neurmărirea de către vânzător a realizării drepturilor reprezentând dividende ce i se cuveneau până la data transferului dreptului de proprietate către cumpărător; precum și dispunerea măsurilor pentru recuperarea lor, având în vedere abaterile expuse la pct. 1 din prezenta”. Prin adresa nr. 9900/10214 din 29 aprilie 2013, SC A. SA a comunicat măsurile întreprinse în instanța de la Paris, din care rezultă că pentru neîndeplinirea clauzelor privind dividendele, au fost promovate acțiuni având ca obiect nerespectarea clauzelor privind dividendele în cazul SC A. Oltenia SA și SC A. Muntenia Sud SA. Împotriva încheierii emise, reclamanta a formulat cerere de suspendare, pe care de instanța de fond a respins-o. Înalta Curte, în acord cu cele reținute de instanța de fond constată că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”. Suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Legiuitorul național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanță a interesului social cu cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalității. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Înalta Curte apreciază că, în cauză, reclamanta nu a prezentat suficiente elemente care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește legalitatea actelor administrative a căror suspendare se solicită. Măsurile dispuse au fost luate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 94/1992. Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului și legalității actului administrativ contestat. De asemenea, instanța de control judiciar consideră că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză. Conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Revine judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de anulare a actului. Soluția suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o serie de obligații. Suspendarea pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale. Un argument în plus în susținerea celor prezentate îl reprezintă faptul că acțiunea în anulare a fost respinsă de Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 1680 din 12 iunie 2015. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece recurentul critică hotărârea instanței de fond, sub aspectul încălcării limitelor judecății, specifice cererii de suspendare și nu sub aspectul încălcării unei norme de procedură cu caracter de ordie publică, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau a unei norme procedurale cu caracter de ordine publică, când sancțiunea este nulitatea relativă. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii „se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.” Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. De altfel, instanța de fond a arătat de ce nu vor fi analizate aspectele invocate de recurentul-reclamant privind fondul cauzei, apreciind că în mod corect a fost respinsă contestația acestuia, ca tardivă. În consecință, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, iar sentința recurată este temeinică și legală. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.