ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1366/2016

Decizia nr. 1366/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României:

- anularea încheierii nr. 30 din 14 martie 2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor constituită în cadrul Curții de Conturi a României, Departamentul IV, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva constatărilor și măsurilor dispuse prin decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV și, pe cale de consecință:

- anularea, în parte, a deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite salariaților (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.1. din considerentele deciziei și la pct. 2.1.1. din raportul de control);

- anularea, în parte, a deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării, în parte, a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.2. din considerentele deciziei și la pct. 2.1.2. din raportul de control);

- anularea, în parte, a deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control);

- anularea, în parte, a deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor (reprezentanți ai statului) numiți în comisii (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control);

- anularea, în parte, a deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control);

- anularea, în parte, a deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 6 din decizie cu privire la recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 3 din considerentele deciziei și la pct. 2.3. din raportul de control);

- suspendarea executării obligațiilor (măsurilor) stabilite la art. II pct. 5 și 6 din decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

La primul termen de judecată din 27 mai 2013, a fost respinsă cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2186 din data de 28 iunie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea în anulare formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta SC A. SA, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2277 din 2 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respins recursul declarat de SC A. SA.

Împotriva acestei decizii a fost formulată contestație în anulare prin care s-a solicitat să se dispună anularea deciziei contestate și, pe cale de consecință, să se rejudece recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București.

Contestația în anulare a fost admisă prin decizia nr. 3417 din 30 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost anulată decizia contestată și s-a fixat termen pentru rejudecarea recursului.

În recursul declarat s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și să se dispună trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Prima critică a vizat măsura stabilită de art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite salariaților pentru că auditorii publici externi și-au depășit competențele acordate de lege și nu pot aprecia cu privire la legalitatea sau nelegalitatea actelor juridice atâta timp cât acestea nu au fost reziliate, revocate sau atacate în instanță.

Societatea a făcut obiectul unui nou control de fond al ITM București și nu s-au aplicat sancțiuni, nu s-au constatat cauze de nulitate absolută a contractelor individuale de muncă ale celor 15 salariați.

A doua critică a vizat măsura stabilită la art. II pct. 5 din decizia cu privire la acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali și s-au făcut referiri la O.U.G. nr. 79/2001 și O.U.G. nr. 79/2008.

A treia critică a vizat măsura stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație în raport de O.U.G. nr. 79/2008, O.U.G. nr. 135/2008, O.U.G. nr. 222/2008 și H.G. nr. 1715/2009.

A patra critică a vizat anularea măsurii stabilite la art. II pct. 5 cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor (reprezentanți ai statului) numiți în comisii și au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 1715/2008 și O.U.G. nr. 27/2010.

A cincea critică s-a referit la măsura stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici în raport de prevederile H.G. nr. 1715/2008, O.U.G. nr. 79/2008 și ale Legii nr. 203/2009.

A șasea critică a vizat art. II pct. 6 din decizie cu privire la recuperarea creanțelor în cadrul termenului general de prescripție pentru că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale ale art. 2517 și 2537 noul C. proc. civ. privitoare la prescripția extinctivă în materie de creanțe.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul dar pentru următoarele considerente:

- Critica ce a vizat măsura stabilită de art. II pct. 5 din decizia cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite salariaților (pct. 2.1.1 Raportul de control)

În actele contestate s-a reținut că recurentul a încălcat prevederile legale deoarece în perioada 2010-2011 a acordat unui număr de 15 salariați, angajați cu contracte individuale de muncă, drepturi salariale fără a avea la bază documente din care să rezulte sarcinile de serviciu ce le-au fost repartizate și cele efectiv realizate, fișele posturilor, precum și documente din care să rezulte prezența acestora la serviciu și timpul efectiv lucrat, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, dar criticile recurentei în privința soluției instanței de fond nu pot fi reținute.

Principalele critici ce au vizat această măsură au fost lipsa de competență a Curții de Conturi și faptul că Inspectoratul Teritorial de Muncă a reliefat, în urma unui control, că societatea respectă prevederile legale în materie cu privire la încheierea, executarea, suspendare, modificarea și încetarea contractelor individuale de muncă, dar acestea sunt nefondate.

Organele de control al Curții de Conturi au stabilit această măsură fără să-și depășească competența prevăzută de actele normative ce-i reglementează activitatea.

Astfel, potrivit art. 22 lit. f) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, această autoritate are atribuții specifice în ceea ce privește verificările asupra situației, evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului la societățile comerciale cu capital majoritar de stat.

Fără a nega rolul pe care Inspecția Muncii îl are potrivit Legii nr. 108/1999, acela de a controla aplicarea prevederilor legale în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă, se constată că organele Curții de Conturi au efectuat verificări nu cu privire la relațiile de muncă, ci la modul în care a fost administrat patrimoniul societății, inclusiv în ceea ce privește cheltuielile cu salariile și dacă acestea au fost sau nu justificate.

S-a stabilit de către organele de audit, inclusiv în urma întocmirii notelor de relații, faptul că cei 15 salariați au avut încheiate contracte de muncă individuale pe durată determinată, toate fiind fără dată, fără număr, iar plata salariilor s-a făcut în lipsa unor documente care să ateste munca prestată și durata, respectiv fișele posturilor, condica de prezență, documente care să stea la baza statelor de plată.

Dacă pentru ceilalți salariați ai societății au fost prezentate condicile de prezență pentru cei 15 salariați au fost întocmite doar niște fișe de evidență zilnică ce nu poartă nicio semnătură, dar au fost prezentate organelor de control.

Chiar în Notele de relații solicitate persoanelor cu atribuții de conducere s-a recunoscut că cele 15 persoane nu și-au desfășurat activitatea în cadrul SC A. SA.

În aceste condiții sunt lipsite de relevanță concluziile din procesul verbal de control întocmit de Inspectoratul Teritorial de Muncă București ce s-au referit la lipsa unor cauze de nulitate absolută a contractelor individuale de muncă și din care au rezultat că nu au existat încălcări ale prevederilor legale cu privire la încheierea, executare, suspendarea, modificarea și încetarea contractelor individuale de muncă, în timp e în cauză se analizează încălcări ale prevederilor legale în ceea ce privește cheltuielile cu salariile.

De altfel, atribuțiile Inspecției Muncii, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 108/1999, vizează controlul aplicării prevederilor legale în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă, iar în Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi se prevede că această autoritate are atribuții în analiza situației, evoluției și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului la societățile comerciale cu capital majoritar de stat.

- Critica ce a vizat măsura stabilită la art. II pct. 5 din decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 cu privire la acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali (pct. 2.1.2. din Raportul de control)

Organele Curții de Conturi au constatat că recurenta- reclamantă a acordat în mod nelegal directorului general drepturi de natură salarială peste nivelul indemnizației prevăzute pentru funcția de secretar de stat ce se acordă directorilor generali, desemnați să asigure conducerea societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, iar instanța de fond a respins acțiunea reclamantei.

Criticile recurentei sunt nefondate.

- Referitor la sumele încasate de dl. B., ce a ocupat funcția de director general în perioada 01 ianuarie 2009-30 iunie 2009 (perioada controlului a vizat anii 2009-2011).

S-a reținut, în actele de control, că acesta a încasat nelegal al 13-lea salariu în anul 2009, primă de Crăciun în anul 2009, primă de vacanță în anul 2009.

În recurs se susține că acesta putea beneficia de aceste sume deoarece nu contravin prevederilor art. 7 din O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici și că avea dreptul să le încaseze în temeiul contractului de mandat, astfel cum era valabil până la 31 decembrie 2008 și a contractului colectiv de muncă.

Însă, chiar dacă acest director general avea încheiat contract de mandat la 16 aprilie 2008, iar potrivit acestui contract putea beneficia de premiu anual și indemnizație și primă de vacanță pentru concediu de odihnă, recurenta nu ține seama de dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 222/2008 privind modificarea art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 potrivit cărora „Prevederile art. I se aplică pe perioada ianuarie - decembrie 2009, contractele de mandat încheiate până la data de 31 decembrie 2008, inclusiv, modificându-se în mod corespunzător”.

Este adevărat că art. 3

2

din O.U.G. nr. 79/2008 ce instituie remunerația ca unică formă de recompensare a activității directorului general a intrat în vigoare la 12 iunie 2009, iar mandatul acestui director a expirat la 30 iunie 2009, totuși, nu s-a putut justifica de ce o primă de Crăciun aferentă anului 2008 s-a plătit în cursul lunii martie și mai 2009 sau prima de vacanță a fost acordată în anul 2009 pentru concediul de odihnă pe anul 2008.

- Referitor la sumele încasate de ceilalți directori (C., D. și E.) cu titlu de primă de vacanță, primă de Crăciun, tichete de masă și alte prime în perioada 01 iulie 2009-31 decembrie 2011.

Față de susținerile instanței de fond și ale celor reținute în actele de control, criticile recurentei sunt nefondate în privința acestor sume.

Chiar dacă O.U.G. nr. 79/2008 nu prevedea inițial decât limitarea remunerației la nivelul indemnizației lunare acordate directorului general, ulterior, prin Legea nr. 203/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 79/2008, s-a prevăzut la art. 3

2

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 79/2008:

(1) Remunerația lunară a directorului general/directorului stabilită prin contractul de mandat în condițiile art. 3

1

alin. (1) este unica formă de recompensare în bani a activității depuse de persoana respectivă.

(2) Directorului general/directorului nu i se pot acorda prin contractul de mandat alte beneficii, de orice formă, în afara celor prevăzute la art. 3

1

alin. (2)”.

În raport de aceste dispoziții, aplicabile de la 12 iunie 2009, nu se justifică plata sumelor stabilite de către auditorii Curții de Conturi către directorii generali.

Nu pot fi reținute nici argumentele reclamantei referitoare la faptul că este o societate comercială pe acțiuni, cu capital majoritar de stat și nu este instituție publică potrivit Legii nr. 500/2000 sau că funcționează în subordinea MECMA deoarece prevederile O.U.G. nr. 79/2008, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 203/2009, vizează directorii generali/directorii de la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale și societăților comerciale aflate la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acționar unic sau majoritar, precum și filialelor acestora

.

Recurenta fiind o societate comercială cu capital majoritar de stat îi erau aplicabile prevederile acestor acte normative, aspect ce nici nu a fost negat de către aceasta, pentru că dispozițiile acestui act normativ chiar au fost invocate în cadrul motivelor de recurs.

De altfel, în privința acestor sume, chiar recurenta a precizat că unele plăți au fost făcute nelegal (suma de 13.365 RON – așa cum rezultă din motivele de recurs).

Critica ce a vizat măsura stabilită la art. II pct. 5 din decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație (pct. 2.2.1 din raportul de control).

În privința acestor drepturi, așa cum a arătat și recurenta în motivele de recurs, prin art. III din O.U.G. nr. 222/2008 și art. III din Legea nr. 203/2009 s-a prevăzut că remunerația reprezentanților statului în organele de conducere sau de control ale societăților la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat va fi stabilită prin hotărâre de Guvern.

Prin art. 1 din H.G. nr. 1715/2008, cu aplicare de la 01 ianuarie 2009 s-a stabilit că reprezentanții statului în organele de conducere sau de control la societățile la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat beneficiază de o indemnizație de 1% din remunerația Directorului General.

Organele de control ale Curții de Conturi au constatat că s-au făcut plăți nelegale pentru că în lunile ianuarie și februarie 2009 au fost acordate indemnizații într-un cuantum mai mare decât cel prevăzut de art. 1 din H.G. nr. 1715/2008 și pentru un membru al Consiliului de Administrație în calitate de acționar semnificativ privat.

În privința indemnizațiilor reprezentanților statului pentru lunile ianuarie și februarie 2009 acestea au fost justificate de către recurentă de faptul că prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din 13 martie 2009 s-a prevăzut că indemnizația de 1% se va aplica numai începând cu luna martie 2009.

Dar, în condițiile în care H.G. nr. 1715/2008, deși a fost publicată în 31 decembrie 2008, preciza expres că începând cu anul 2009 indemnizațiile reprezentanților statului sunt de 1% din remunerația Directorului General, prin hotărârea AGA nu se putea deroga de la aceste prevederi și ea nu poate constitui temei pentru acordarea unor sume cu încălcarea prevederilor unei hotărâri de guvern, astfel că suma de 12.710 RON a fost încasată nelegal în lunile februarie și ianuarie 2009 de către reprezentanții statului în Consiliul de administrație.

Referitor la suma de 43.214 RON reprezentând indemnizația lunară acordată membrului consiliului de administrație reprezentant al acționarului semnificativ privat criticile recurentei sunt fondate.

Așa cum s-a arătat, art. 1 din H.G. nr. 1715/2008 se referă expres la „reprezentanții statului” în organele de conducere sau de control ale societății la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat, dar nu vizează alți reprezentanți în Consiliile de administrație ale unor astfel de societăți.

De aceea, nu se poate echivala, în lipsă de prevedere expresă, limitarea indemnizației reprezentantului acționarului semnificativ privat în Consiliul de administrație.

Faptul că acest reprezentant a fost nominalizat prin ordin al ministrului economiei nu îl transformă pe acest în „reprezentant al statului” pentru a-i fi aplicabile prevederile art. 1 din H.G. nr. 1715/2008 și nu prezintă importanță nici faptul că la Adunarea Generală a Acționarilor la care a fost adoptată hotărârea din 13 martie 2009 nu a participat acționarul majoritar, atâta timp cât nu a fost contestată această hotărâre potrivit Legii nr. 31/1990.

Regulile de interpretare a normei juridice nu permit ca o normă juridică expresă să fie extinsă și la situații juridice ce nu sunt vizate de aceasta, or, în speță, textul H.G. nr. 1715/2008 vizează numai „reprezentanții statului”, astfel că această reglementare nu poate fi aplicată și în cazul altor reprezentanți în consiliul de administrație și, de aceea, se impune anularea actelor contestate pentru suma de 43.214 RON reprezentând indemnizația pentru perioada martie 2009-decembrie 2011 încasată de membrul consiliului de administrație desemnat de reprezentantul acționarului minoritar semnificativ.

Critica ce a vizat măsura stabilită la art. II pct. 5 din decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială membrilor - reprezentanți ai statului în comisie (pct. 2.2.3 din raportul de control)

Această măsură a vizat indemnizație de 6.355 RON acordată celor 5 membrii ai comisiei de selecție a Directorului Economic, dintre care 4 membrii ai Consiliului de administrație și 1 membru de la Direcția Buget Finanțe, iar în actele de control au fost invocate dispozițiile art. 2 alin. (2) și (3) din Legea nr. 203/2009, dar fără a se ține seama de modificările intervenite și care au vizat și perioada în care s-a desfășurat activitatea comisiei.

Într-adevăr, așa cum susține și recurenta, art. II din Legea nr. 203/2009, la momentul publicării în Monitorul Oficial avea următorul conținut:

„Prevederile alin. (1) al art. 3

1

se aplică până la data de 31 decembrie 2009, contractul de mandat încheiat până la 31 decembrie 2008, inclusiv, modificându-se în mod corespunzător”.

Acest text nu face nicio referire la indemnizațiile ce vizau participarea la comisii, comitete sau alte structuri.

Art. II din Legea nr. 203/2009 a fost modificat prin art. XIV din O.U.G. nr. 114/2009 și s-a referit la aplicarea prevederilor art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 79/2008 până la 30 iunie 2010, dar tot fără nicio referire la activitatea reprezentantului statului în comisii sau comitete.

Prin O.U.G. nr. 27/2010, intrată în vigoare în aprilie 2010, s-a prevăzut, prin art. II alin. (3) că „În toate cazurile, orice formă de indemnizație suplimentară sau remunerație pentru activitatea depusă de reprezentanții statului sau ai unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere sau de control ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, inclusiv filialele acestora, în cadrul oricăror organe, comitete, comisii sau orice alte asemenea structuri înființate de organele constitutive ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, inclusiv filialele acestora, în temeiul legii sau al actelor constitutive, nu poate depăși indemnizația de 1% prevăzută la alin. (2)”.

În speță, activitatea comisiei de desemnare a Directorului Economic s-a desfășurat în luna februarie 2010 când modificările aduse art. II din Legea nr. 203/2009, ce vizau activitatea în cadrul unor comisii, nu erau în vigoare.

De aceea, nu se poate reține încălcarea unei dispoziții legale intrată în vigoare în luna aprilie 2010 pentru activitatea comisiei desfășurată în luna februarie 2010 și, astfel, soluția instanței de fond și actele de control contestate sunt nelegale.

Instanța de fond, în mod greșit, a indicat H.G. nr. 1715/2008 pentru că acest act normativ oricum viza numai indemnizația de 1% pentru reprezentanții statului în anul 2009 și nu putea fi extinsă și în anul 2010 și nu se referea la activitatea în comisii sau orice alte structuri, așa cum prevede expres art. II alin. (3) din Legea nr. 203/2009, modificată prin O.U.G. nr. 27/2010, dar cu luna aprilie 2010.

Toate acestea dovedesc că sunt fondate criticile recurentei și se impune anularea actelor contestate pentru suma de 6.355 RON reprezentând indemnizația acordată membrilor comisiei de selecție a Directorului Economic.

Critica ce a vizat măsura stabilită la art. II pct. 5 din decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite Secretarilor tehnici.

În cadrul acestei măsuri s-a constatat de către organele de control ale Curții de Conturi că recurenta a făcut plăți nelegale în sumă de 16.399 RON, reprezentând 15% din remunerația directorului general pentru plata secretarilor tehnici ai Adunării Generale a Acționarilor și ai Consiliului de Administrație (salariați ai A. SA) în perioada ianuarie 2009-mai 2010.

Soluția instanței de fond prin care a fost respinsă acțiunea reclamantei de anulare a acestei măsuri este legală și a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

Prin hotărârea din 13 martie 2009 a Adunării Generale a Acționarilor s-a prevăzut că „Secretarul Consiliului de Administrație și al AGA va beneficia, în continuare, de o indemnizație lunară de 15% din remunerația Directorului General al societății”.

Într-adevăr, art. 129 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 prevede expres că atribuțiile legate de întocmirea procesului verbal pentru verificarea îndeplinirii tuturor formalităților prevăzute de lege și ținerea adunării generale să fie supravegheate sau îndeplinite de un notar public, pe cheltuiala societății.

Dar, în cauză, nu s-a apelat la serviciile unui notar public pentru a se întocmi un asemenea proces verbal.

Așa cum s-a arătat, recurenta a optat pentru aplicarea prevederilor art. 129 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 potrivit cărora Președintele CA va putea desemna, dintre angajații societății, unul sau mai mulți secretari tehnici care să ia parte la efectuarea operațiunilor.

Aceștia, pentru a putea beneficia de drepturile suplimentare ce li se cuveneau în calitate de angajați, trebuia să aibă încheiate contracte individuale de muncă, astfel cum prevăd dispozițiile art. 35 C. muncii, iar recurenta nu a dovedit că ar fi fost încheiate asemenea contracte și, de aceea, constatările făcute și considerentele instanței de fond sunt corecte, chiar dacă au fost reținute greșit, ca justificare a măsurii și dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 203/2009 astfel cum au fost modificat prin O.U.G. nr. 27/2010 pentru toată perioada, întrucât acest act normativ a intrat în vigoare în luna aprilie 2010, iar sumele au fost încasate în perioada ianuarie 2009-mai 2010.

Critica referitoare la măsura stabilită la art. II pct. 6 din decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 cu privire la recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție (pct. 2.3 din raportul de control)

Această măsură s-a dispus pentru că nu au fost luate măsuri legale de recuperare, în cadrul termenului legal de prescripție, a unor creanțe în sumă de 113.052,96 RON și au fost scoase din evidența contabilă și înregistrate ca cheltuieli.

Criticile recurentei față de soluția instanței de fond în privința acestei măsuri sunt nefondate.

Chiar dacă recurenta este o societate care nu se finanțează de la buget și Consiliul de Administrație poate aproba scăderea din evidență a unor creanțe ale societății, pentru că este o societate comercială și funcționează în baza Legii nr. 31/1990, avea obligația respectării pct. 187 și pct. 189 din Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene, în vigoare la acel moment, potrivit cărora:

Pct. 187

- La scăderea din evidență a creanțelor și datoriilor ale căror termene de încasare sau de plată sunt prescrise, entitățile trebuie să demonstreze că au fost întreprinse toate demersurile legale, pentru decontarea acestora.

Pct. 189 -

(1)

Creanțele incerte se înregistrează distinct în contabilitate (contul 4118 „Clienți incerți sau în litigiu" sau în conturi analitice ale conturilor de creanțe, pentru alte creanțe decât clienții)

.

(2)

În scopul prezentării în situațiile financiare anuale, creanțele se evaluează la valoarea probabilă de încasat.

Atunci când se estimează că o creanță nu se va încasa integral, în contabilitate se înregistrează ajustări pentru depreciere, la nivelul sumei care nu se mai poate recupera

.

Nu prezintă nicio relevanță faptul că s-a invocat intrarea în insolvență a unora dintre debitori pentru că, în această ipoteză, recurenta avea obligația de a se înscrie, cu creanța sa, la masa credală potrivit legii falimentului.

Recurenta nici nu a făcut dovada că cheltuielile ocazionate de demersurile efectuate în vederea recuperării pot fi mai mari decât chiar însăși creanța pentru a justifica scăderea de evidență a acestor creanțe.

Așa cum a reținut și instanța de fond, nu se poate reține nelegalitatea actelor contestate pentru că s-ar fi indicat în decizia nr. 3/2013 emisă de Curtea de Conturi art. 2517 și 2537 noul C. civ. referitoare la prescripția extinctivă.

Facturile pentru care s-a reținut încălcarea legii au fost emise în perioada 2009-2011 și decizia nr. 3/2013 a fost emisă după intrarea în vigoare a noului C. civ.

Mențiunea privind încălcarea art. 2517 și 2537 noul C. civ. nu este importantă având în vedere că termenul de prescripție este de 3 ani atât potrivit noii reglementări, cât și celei vechi.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul declarat de reclamanta A. SA, va fi casată sentința atacată și va fi rejudecată în fond acțiunea reclamantului.

În rejudecare, va fi admisă, în parte, acțiunea reclamantului și va fi anulată, în parte, încheierea nr. 30 din 14 martie 2013 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi – Departamentul IV și în parte, decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia cu privire la:

- art. II pct. 5 din decizia nr. 3/2013 și pct. 2.2.1 din raportul de control ce vizează suma de 43.214 RON - indemnizații acordate în perioada martie 2009 – decembrie 2011 unui membru al Consiliului de Administrație ca reprezentant al acționarului minoritar;

- art. II pct. 5 din decizia nr. 3/2013 și pct. 2.2.3 raportul de control ce vizează suma de 6355 RON acordată membrilor comisiei de selecție a directorului economic, dar va fi respinsă, în rest, acțiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. SA împotriva sentinței civile nr. 2186 din 28 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând admite, în parte, acțiunea reclamantului A. S.A.

Anulează, în parte, încheierea nr. 30 din 14 martie 2013 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi – Departamentul IV și în parte, decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia cu privire la:

- art. II pct. 5 din decizia nr. 3/2013 și pct. 2.2.1 din raportul de control ce vizează suma de 43.214 RON - indemnizații acordate în perioada martie 2009 – decembrie 2011 unui membru al Consiliului de Administrație ca reprezentant al acționarului minoritar;

- art. II pct. 5 din decizia nr. 3/2013 și pct. 2.2.3 raportul de control ce vizează suma de 6355 RON acordată membrilor comisiei de selecție a directorului economic.

Respinge, în rest, acțiunea reclamantului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2016.