ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3417/2015

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013 la data de 01.04.2013, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea încheierii nr. 30 din 14 martie 2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor constituită în cadrul Curții de Conturi a României, Departamentul IV, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva constatărilor și măsurilor dispuse prin Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV și, pe cale de consecință:

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite salariaților (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.1. din considerentele deciziei și la pct. 2.1.1. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării, în parte, a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.2. din considerentele deciziei și la pct. 2.1.2. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor (reprezentanți ai statului) numiți în comisii (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 6 din decizie cu privire la recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 3 din considerentele deciziei și la pct. 2.3. din raportul de control),

- suspendarea executării obligațiilor (măsurilor) stabilite la art. II pct. 5 și 6 din Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

La primul termen de judecată din 27.05.2013, a fost respinsă cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2186 din data de 28.06.2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea în anulare formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a formulat recurs reclamanta SC A. SA, invocând dispozițiile art. 496 raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a invocat faptul că soluția recurată prin care a fost respinsă acțiunea formulată împotriva Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acestuia, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, atât în ceea ce privește însușirea constatărilor inspectorilor Curții de Conturi, cât și în ceea ce privește înlăturarea nemotivată a apărărilor formulate de către recurenta-reclamantă. În raport de acest motiv de recurs s-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Având în vedere dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a legii de către instanța de fond prin soluția de respingere a acțiunii formulate împotriva Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control prin care s-au dispus anumite măsuri nelegale în sarcina recurentei ca entitate controlată.

Cu privire la acest motiv de recurs recurenta a invocat aspecte de nelegalitate după cum urmează:

- Primul motiv s-a referit la calitatea societății recurente de a avea calitatea procesual pasivă în raportul de control de entitate controlată de către intimata Curtea de Conturi cu privire la neluarea măsurilor legale de recuperare, în cadrul termenului legal de prescripție a creanțelor în sumă totală de 113.052,96 lei.

Recurenta-reclamantă a arătat că SC A. SA nu este o instituție publică în sensul art. 2 din Legea nr. 500/2002 ci este o societate comercială pe acțiuni, cu capital majoritar de stat care funcționează în baza Legii nr. 31/1990 și în care conform art. 111 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990 numai Adunarea Generală a Acționarilor se poate pronunța cu privire la gestiunea Consiliului de Administrație aferentă anilor 2009, 2010 și 2011.

- Al doilea motiv de nelegalitate a constat în faptul că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor prevăzute la art. 2517 și 2537 din noul C. civ., privitoare la prescripția extinctivă în materia drepturilor de creanță. Astfel s-a susținut că cerințele reflectate în facturile emise începând cu anul 2009 și până la data de 1 octombrie 2011 nu intră sub incidența art. 2517 și 2537 din noul C. civ., ci sub legea în vigoare la data nașterii lor, în conformitate cu art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție și a principiului neretroactivității legii civile.

- În cel de al treilea motiv de nelegalitate s-a criticat, pe fond, temeinicia măsurilor de recuperare a pretinsului prejudiciu stabilit în raportul de control al autorității intimate. Recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, intimata a efectuat, cu încălcarea dispozițiilor legale, un control de oportunitate și nu de legalitate. Aceasta în condițiile în care în baza Legii nr. 94/1992 intimata are competența aprecierii legalității sau nelegalității actelor juridice atât timp cât acesta nu au fost reziliate sau revocate prin hotărâre judecătorească definitivă.

- Recurenta-reclamantă a mai susținut că activitatea sa privind executarea și încetarea contractelor individuale de muncă ale celor 15 salariați nominalizați în cuprinsul raportului de control a fost verificată de două-trei ori, prin controale de fond efectuate de Inspectoratul Teritorial de Muncă București, prin care s-a constatat că societatea reclamantă a respectat prevederile legale cu privire la încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor individuale de muncă, aspecte cărora intimata nu mai avea competența de verificare.

- Pe fond s-a criticat constatarea emisă de intimata Curtea de Conturi în actul de control, în sensul nelegalității acordării unor drepturi de natură salarială și măsurile de recuperare dispuse în condițiile în care toate persoanele vizate au primit drepturile salariale cu respectarea legislației în vigoare la data acordării lor.

La dosar intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din camera de consiliu pronunțată la 14.05.2014 s-a admis, în principiu, recursul acordându-se termen pentru judecarea recursului, pe fond, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La dosar s-au formulat de către persoane fizice menționate în actul de control cereri de intervenție accesorie, în interesul reclamantei-recurente.

Admisibilitatea acestor cereri a fost discutată în ședința publică din 19.05.2015, Înalta Curte respingând motivat admiterea, în principiu, a acestor cereri având în vedere procedura specială de verificare care a privit doar societatea reclamantă.

În termenul de amânare a pronunțării recurenta-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise.

Prin decizia nr. 2277 din 2 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a respins recursul declarat de SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 2186 din 28 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție instanța de recurs a reținut următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat neputându-se reține că soluția de respingere a acțiunii în anulare cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În raport de situația de fapt, necontestată de părți, rezultă că prima instanță a analizat legalitatea și temeinicia actelor contestate, respectiv a Încheierii nr. 30 din 14 martie 2013 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva constatărilor și măsurilor dispuse prin Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 în raport de toate aspectele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cadrul obiecțiunilor formulate și în cadrul acțiunii de instanță.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat deoarece, în cauză, sentința atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, atât în ceea ce privește competența autorității intimate de a verifica societatea recurentă cât și în ceea ce privește, pe fond, neregulile constatate în sarcina reclamantei.

În raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 21 și 22 din Legea nr. 94/1992 Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a patrimoniului public și privat al statului, la societățile comerciale cu capital majoritar de stat, deci și asupra societății recurente.

În cauză, controlul efectuat de inspectorii Curții de Conturi nu s-a suprapus controlului efectuat de Inspecția Muncii, care asigură controlul în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă. Intimata-pârâtă nu s-a pronunțat asupra legalității contractelor de muncă a celor 15 salariați nominalizați în cuprinsul raportului de control ci a verificat potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 modul de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului, în condițiile în care s-a constatat efectuarea unor plăți în lipsa unor documente justificative din care să rezulte prezența acestora la serviciu și timpul efectiv lucrat.

Așadar, reținând legislația diferită ce guvernează activitatea întreprinsă de fiecare instituție în parte, instanța a apreciat ca fiind lipsită de relevanță împrejurarea că societatea a făcut obiectul unui control de fond al Inspectoratului Teritorial de Muncă București, Serviciul Control Relații de Muncă, care s-a finalizat cu încheierea procesului-verbal de control nr. 78491 din 21 februarie 2011, constatările și măsurile dispuse relevând respectarea prevederilor legale în materie cu privire la încheierea, executarea, suspendarea, modificarea și încetarea contractelor individuale de muncă.

Nu se poate susține în mod pertinent că în lipsa unui act de control întocmit de instituția publică competentă să controleze respectarea prevederilor legale în materia încheierii, executării, suspendării, modificării și încetării contractelor individuale de muncă (respectiv Inspecția Muncii), din care să rezulte încălcarea prevederilor legale incidente (menționate și în raportul de control), auditorii publici externi nu pot constata încălcarea prevederilor legale relativ la modul de formare a resurselor financiare ale statului (respectiv formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat și ale bugetelor unităților administrativ - teritoriale) urmare a efectuării de către societate a unor cheltuieli cu personalul angajat pe bază de contract individual de muncă.

Aceasta întrucât Curtea de Conturi își desfășoară atribuțiile specifice asupra situației, evoluției și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului la societățile comerciale cu capital majoritar de stat, deci și asupra societății reclamante.

De asemenea, conform art. 63 teza finală din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea plenului Curții de Conturi nr. 130/2010:

"

(...) auditorii publici externi au obligația de a solicita și de a examina actele întocmite de către alte organe de control la entitatea supusă verificării".

În ceea ce privește respingerea excepției prescripției pentru facturile emise în perioada 2009-2011 Înalta Curte a apreciat că au fost interpretate și aplicate corect dispozițiile art. 2517 și 2537 din noul cod civil.

Instanța de recurs a mai constatat că în mod neîntemeiat se invocă faptul că "creanțele reflectate în facturile emise începând cu anul 2009 și până la data de 01.10.2011, nu intră sub incidența art. 2511 și 2537 din noul C. civ., ci cu legea în vigoare la data nașterii lor, în conformitate cu dispozițiile urt.15 alin. (2) din Constituție și a principiului neretroactivității legii civile, reflectat în art. 6 din noul C. civ..

Totodată noul C. civ. prevede în art. 6 alin. (4) că "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse prevederilor legale care le-au instituit.

În consecință, indicarea greșită a motivelor de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării deciziei atacate echivalează cu nemotivare și, în consecință, se impune desființarea acesteia."

Argumentele prezentate sunt nefondate întrucât, în Raportul de control s-a consemnat încălcarea prevederilor art. 2517 și art. 2537 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind C. civ.

De altfel, în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond faptul că:

"

Curtea constată că pârâta a efectuat controlul în perioada 05.11.2012-20.12.2012, ocazie cu care a constatat situația de fapt din cadrul instituției reclamante și a întocmit Raportul de control la dala de 20.12.2012, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ.", iar "pe de altă parte, Curtea de Conturi în mod legal a constatat neluarea măsurilor legale de recuperare în cadrul termenului legal de prescripție a creanțelor in sumă totală de 113.052 lei, în mod corect fiind reținut termenul general de 3 ani, același atât în vechiul cod, cât și în noul C. civ."

În ceea ce privește analizarea pe fond a legalității Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 prin care s-au dispus în sarcina recurentei anumite măsuri, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, prima instanță a apreciat ca legal emisă decizia contestată în condițiile în are recurenta nu a fost supusă unui control privind oportunitatea unor cheltuieli ci legalitatea unor cheltuieli de personal efectuate de aceasta în perioada 2010-2011.

În mod corect și motivat prima instanță a apreciat că în cauză intimata, în limita și cu respectarea competențelor sale, a verificat legalitatea acordării unor drepturi de natură salarială unui număr de 15 salariați, angajați cu contracte individuale de muncă fără a avea la bază documente din care să rezulte sarcinile de serviciu repartizate, cele efectiv realizate, fișele posturilor și documente din care să rezulte prezența acestora la serviciu și timpul efectiv lucrat.

În cauză nu a fost verificată de către echipa de control legalitatea încheierii și executării contractelor de muncă ale celor 15 salariați, ci au fost efectuate verificări cu privire la modalitatea de cheltuire a banului public și la realitatea efectuării respectivelor cheltuieli, dispunându-se măsuri în sarcina autorității controlate.

Cu privire la celelalte critici formulate, Înalta Curte a apreciat că în mod corect prima instanță a constatat că intimata nu și-a depășit competența în verificarea creanțelor menționate în raportul de control ca nerecuperate. În mod corect s-a apreciat că recurenta nu a întreprins măsuri concrete pentru recuperarea acestor debite și nu s-a înscris la masa credală potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

5 .Calea de atac exercitată împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs

Împotriva deciziei nr. 2277 din 2 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, A. SA a formulat contestație în anulare prin care a solicitat să se dispună anularea deciziei contestate și, pe cale de consecință, să se rejudece recursul declarat împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București.

În motivarea contestației în anulare se susțin următoarele:

- instanța de recurs s-a limitat a se pronunța doar cu privire la:

pct. 1) acordarea de drepturi de natura salarială cuvenite unora dintre salariații societății (exprimându-și opinia în acest sens la pag. 6 și la pag. 8 din decizie, pe aspecte de competență a intimatei și de legalitate și oportunitate a măsurilor dispuse);

pct. 6) recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție (exprimându-și opinia în acest sens la pag. 7 din decizie).

- instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate ca motive de casare, respectiv, cu privire la:

pct. 2) acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali [instanța de fond s-a pronunțat: omițând ori interpretând eronat prevederile legale invocate, statuând, prin necenzurarea aserțiunilor intimatei, aplicarea retroactivă a legii, nemotivând neluarea în considerare a celorlalte critici formulate de subscrisa - fiind incidente prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ.];

pct. 3) acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație [instanța de fond s-a pronunțat: nemotivând nerespectarea prevederilor H.G. nr. 1715/2008, ale Legii nr. 203/2009 și ale O.U.G. nr. 3/2011, omițând faptul că aceste acte normative nu prevăd derogări de la Legea nr. 31/1990 și extinzând sfera de aplicabilitate a acestora și altor subiecte de drept - fiind incidente prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ.];

pct. 4) acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor - reprezentanți ai statului - numiți în comisii [instanța de fond s-a pronunțat: nemotivând respingerea criticilor formulate de subscrisa sub aspectul aplicării normei juridice în timp, având în vedere că O.U.G. nr. 27/2010 extinde, începând abia cu aprilie 2010, sfera limitării cuantumului de 1% al drepturilor cuvenite reprezentanților statului și pentru indemnizațiile suplimentare pentru activitatea depusă în comisii, deosebită de activitatea depusă în Consiliul de Administrație - fiind incidente prevederile pct. 6 al art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ.];

pct. 5) acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici, salariați ai societății, fără a avea și calitatea de reprezentanți ai statului în organele de conducere a societății [instanța de fond s-a pronunțat: statuând contrar principiilor de drept, omițând faptul că H.G. nr. 1715/2008 și ale O.U.G. nr. 79/2008 nu prevăd derogări de la Legea nr. 31/1990 sau C. muncii. Ori extinzând sfera de aplicabilitate a acestora și altor subiecte de drept - altele decât reprezentanții statului în organele de conducere ale societății - în speță, la un salariat al societății cu atribuții suplimentare fiind incidente prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ.].

Examinând contestația formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

Prin această cale de atac se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menționate anterior.

Reglementând contestația în anulare specială, art. 503 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestației, există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu și la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

În cauza de față, criticile formulate de contestator privesc modul în are instanța de recurs s-a limitat a se pronunța doar cu privire la două din cele șase motive de nelegalitate invocate în cererea de recurs.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanța de recurs a omis să cerceteze unele dintre motivele invocate de recurentă, și anume:

- acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali, cu privire la care recurenta a arătat că:

- instanța de fond a omis ori a interpretat eronat prevederile O.U.G. nr. 79/2008 și ale actelor ulterioare de modificare/completare a acesteia ori conținutul înscrisurilor de la dosar;

- instanța de fond a omis prevederile art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 135/2008 (reținând eronat că "sunt aplicabile exclusiv prevederile art. 9 din O.U.G. nr. 79/2008");

- instanța de fond a statuat, astfel, contrar principiilor constituționale, aplicarea retroactivă a normei juridice la o situație de fapt anterioară datei edictării normei juridice (reținând eronat că "sunt aplicabile prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 79/2008", articol introdus ulterior în actul normativ invocat);

- instanța de fond a omis faptul că O.U.G. nr. 79/2008 reglementează doar valoarea remunerației acordată directorilor și nu interzice acordarea compensațiilor cuvenite, potrivit celorlalte prevederi legale de drept material, când una din părți pune capăt raportului juridic contractual în mod unilateral, înainte de termen (reținând eronat că "acordarea sumei de 12.212 lei - pentru preavizul neacordat și concediul de odihnă neefectuat - d-lui. B. nu are izvor legal");

- instanța de fond nu a motivat respingerea criticilor formulate de subscrisa în raport cu prevederile art. 4 ale O.U.G. nr. 79/2008 (reținând eronat că prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 79/2008 nu sunt incidente);

- acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație, cu privire la faptul că:

- instanța de fond nu a motivat nerespectarea prevederilor H.G. nr. 1715/2008, ale Legii nr. 203/2009 și ale O.U.G. nr. 3/2011, a omis faptul că aceste acte normative nu prevăd derogări de la Legea nr. 31/1990 și a extins sfera de aplicabilitate a acestora și altor subiecte de drept - altele decât reprezentanții statului în organele de conducere ale societății, Consiliu de Administrație ori Adunarea Generală a Acționarilor (reținând eronat că "Subscrisa nu am respectat prevederile H.G. nr. 1715/2008, ale Legii nr. 203/2009 și ale O.U.G. nr. 3/2011");

- instanța de fond a omis că H.G. nr. 1715/2008, act normativ inferior ca forță juridică în raport cu legea, prevede în mod generic de când trebuie aplicat - anul 2009 (reținând eronat că "este responsabilitatea exclusivă a subscrisei în ce privește modalitatea și termenul de aplicare a unor dispoziții legale" - adică ale Legii nr. 31/1990, care impune parcurgerea unor etape procedurale în materia funcționării societăților și luării deciziilor și care determină trecerea unei perioade de timp până la aplicarea prevederilor H.G. nr. 1715/2008);

- instanța de fond a omis faptul că sfera prevederilor art. 1361 și ale

art. 15318

alin. (2) și (4) din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile în speță, respectiv la activitatea desfășurată în cadrul organului de conducere a societății, Consiliul de Administrație [reținând eronat că "nu au fost respectate prevederile art. 1361 și ale

art. 15318

alin. (2) și (4) din Legea nr. 31/1990");

- acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor - reprezentanți ai statului - numiți în comisii, respectiv:

- instanța de fond nu a motivat respingerea criticilor formulate sub aspectul aplicării normei juridice în timp, având în vedere că O.U.G. nr. 27/2010 - modificând și completând art. II al Legii nr. 203/2009, de aprobare a O.U.G. nr. 79/2008 - extinde, începând abia cu aprilie 2010 sfera limitării cuantumului de 1% al drepturilor cuvenite reprezentanților statului și pentru indemnizațiile suplimentare pentru activitatea depusă în comisii, deosebită de activitatea depusă în Consiliul de Administrație (reținând eronat că "subscrisa nu am respectat prevederile H.G. nr. 1715/2008 și ale Legii nr. 203/2009, fiind lipsite de relevantă prevederile O.U.G. nr. 27/2010");

- acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici, salariați ai societății, fără a avea și calitatea de reprezentanți ai statului în organele de conducere a societății, recurenta susținând că:

- instanța de fond a statuat contrar principiilor de drept, omițând faptul că H.G. nr. 1715/2008 și ale O.U.G. nr. 79/2008 nu prevăd derogări de la Legea nr. 31/1990 sau C. muncii, ori extinzând sfera de aplicabilitate a acestora și altor subiecte de drept - altele decât reprezentanții statului în organele de conducere ale societății, Consiliu de Administrație ori Adunarea Generală a Acționarilor - în speță, la un salariat al societății cu atribuții suplimentare (reținând eronat că "subscrisa nu am respectat prevederile H.G. nr. 1715/2008 și ale O.U.G. nr. 79/2008", nefiind prevăzută posibilitatea întrunirii calității, respectiv a remunerării, secretarilor tehnici ai Consiliului de Administrație și ai Adunării Generale a Acționarilor care au calitatea de salariați ai societății.

Înalta Curte constată că, în nenumărate rânduri, instanța de recurs, printr-o formă lapidară, a menționat:

"

… în mod corect prima instanță a apreciat că …" fără a se preciza însă argumentele avute în vedere, ceea ce echivalează cu necercetarea motivelor de recurs invocate de către recurentă.

Este adevărat că instanța nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părților, dar, în cauză, instanța de recurs s-a limitat a se pronunța doar asupra motivelor de recurs privind acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite unora dintre salariații societății și recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție.

Această omisiune reprezintă și o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Conform jurisprudenței C.E.D.O. noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (Cauza Halle împotriva Finlandei, 19 decembrie 1997, citată în cauza Albină împotriva României din 28 aprilie 2005).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile contestatoarei sunt întemeiate, motiv pentru care va admite contestația în anulare.

Prin urmare, pentru considerentele arătate și în raport cu dispozițiile art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestația în anulare, va anula decizia atacată și, pe cale de consecință, va fixa termen, pentru judecarea recursului, cu citarea părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația în anulare formulată de A. SA împotriva deciziei nr. 2277 din 2 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Anulează decizia contestată.

Fixează termen pentru soluționarea recursului la 25 martie 2016.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2015.