ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2277/2015

Decizia nr. 2277/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2013 la data de 01 aprilie 2013, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea Încheierii nr. 30 din 14 martie 2013 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor constituită în cadrul Curții de Conturi a României, Departamentul IV, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva constatărilor și măsurilor dispuse prin Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV și, pe cale de consecință:

- anularea în parte a Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite salariaților (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.1. din considerentele deciziei și la pct. 2.1.1. din raportul de control),

- anularea în parte a Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în parte a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.2. din considerentele deciziei și la pct. 2.1.2. din raportul de control),

- anularea în parte a Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administrație (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea în parte a Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor (reprezentanți ai statului) numiți în comisii (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea în parte a Deciziei nr. 3  din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei și la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea în parte a Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligației (măsurii) stabilită la art. II pct. 6 din decizie cu privire la recuperarea creanțelor în cadrul termenului legal de prescripție (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 3 din considerentele deciziei și la pct. 2.3. din raportul de control),

- suspendarea executării obligațiilor (măsurilor) stabilite la art. II pct. 5 și 6 din Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României, Departamentul IV, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

La primul termen de judecată fixat în cauză, 27 mai 2013, a fost respinsă cererea de suspendare ca neîntemeiată pentru considerentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin Sentința nr. 2186 din data de 28 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea în anulare formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României ca fiind neîntemeiată.

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a formulat recurs reclamanta SC A. SA, invocând dispozițiile art. 496 raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 488(1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta invocă faptul că soluția recurată prin care a fost respinsă acțiunea formulată împotriva Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control ce a stat la baza acestuia, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei atât în ceea ce privește însușirea constatărilor inspectorilor Curții de Conturi cât și în ceea ce privește înlăturarea nemotivată a apărărilor formulate de către recurenta-reclamantă. În raport de acest motiv de recurs se solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În raport de dispozițiile art. 488(1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a legii de către instanța de fond prin soluția de respingere a acțiunii formulate împotriva Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 și a raportului de control prin care s-au dispus anumite măsuri nelegale în sarcina recurentei ca entitate controlată.

Cu privire la acest motiv recurenta invocă următoarele aspecte de nelegalitate.

Primul privește calitatea societății recurente de a avea calitatea procesual pasivă în raportul de control de entitate controlată de către intimata Curtea de Conturi cu privire la neluarea măsurilor legale de recuperare, în cadrul termenului legal de prescripție a creanțelor în sumă totală de 113.052,96 lei.

Recurenta-reclamantă arată că SC A. SA nu este o instituție publică în sensul art. 2 din Legea nr. 500/2002 ci este o societate comercială pe acțiuni, cu capital majoritar de stat care funcționează în baza Legii nr. 31/1990 și în care conform art. 111(2) lit. d) din Legea nr. 31/1990 numai Adunarea Generală a Acționarilor se poate pronunța cu privire la gestiunea Consiliului de Administrație aferentă anilor 2009, 2010 și 2011.

Al doilea aspect de nelegalitate privește faptul că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor prevăzute la art. 2517 și 2537 din noul C. civ. privitoare la prescripția extinctivă în materia drepturilor de creanță. Astfel cerințele reflectate în facturile emise începând cu anul 2009 și până la data de 1 octombrie 2011 nu intră sub incidența art. 2517 și 2537 din noul C. civ., ci cu legea în vigoare la data nașterii lor, în conformitate cu art. 6(4) C. civ. și art. 15(2) din Constituție și a principiului neretroactivității legii civile.

Al treilea aspect de nelegalitate privește pe fond temeinicia măsurilor de recuperare a pretinsului prejudiciu stabilit în raportul de control al autorității intimate. Recurenta-reclamantă arată că în cauză intimata a efectuat, cu încălcarea dispozițiilor legale, un control de oportunitate și nu de legalitate. Aceasta în condițiile în care în baza Legii nr. 94/1992 intimata are competența aprecierii legalității sau nelegalității actelor juridice atât timp cât acesta nu au fost reziliate, revocate prin hotărâre judecătorească definitivă.

Recurenta-reclamantă arată că activitatea sa privind executarea și încetarea contractelor individuale de muncă ale celor 15 salariați nominalizați în cuprinsul raportului de control a fost verificată de două trei ori, prin controale de fond efectuate de Inspectoratul Teritorial de Muncă București prin care s-a constatat că societatea verificată în cauză societatea reclamantă a respectat prevederile legale cu privire la încheierea, executarea, modificarea și încetarea contractelor individuale de muncă, aspecte cărora intimata nu mai avea competența de verificare.

Pe fond se critică constatarea emisă de intimata Curtea de Conturi în actul de control în sensul nelegalității acordării unor drepturi de natură salarială și măsurile de recuperare dispuse în condițiile în care toate persoanele vizate au primit drepturile salariale cu respectarea legislației în vigoare la data acordării lor.

Față de cele expuse în cadrul acestui motiv de recurs se solicită admiterea recursului și casarea sentinței atacate în sensul admiteri acțiunii astfel cum a fost formulată și anularea actelor de control emise de intimata Curtea de Conturi.

La dosar intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat iar recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din Camera de Consiliu pronunțată la 14 mai 2014 s-a admis în principiu recursul acordându-se termen pentru judecarea recursului pe fond conform art. 493(7) C. proc. civ.

La dosar s-au formulat de către persoane fizice menționate în actul de control cereri de intervenție accesorie, în interesul reclamantei-recurente.

Admisibilitatea acestor cereri a fost discutată în ședința publică din 19 mai 2015, Curtea respingând motivat admiterea în principiu a acestor cereri având în vedere procedura specială de verificare care a privit doar societatea reclamantă.

În termenul de amânare a pronunțării recurenta-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerente că acesta este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488(1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488(1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat neputându-se reține că soluția de respingere a acțiunii în anulare cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În raport de situația de fapt necontestată de părți rezultă că prima instanță a analizat legalitatea și temeinicia actelor contestate, respectiv a încheierii nr. 30 din 14 martie 2013 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva constatărilor și măsurilor dispuse prin Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 în raport de toate aspectele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cadrul obiecțiunilor formulate și în cadrul acțiunii de instanță.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488(1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat în cauză sentința atacată fiind dată cu aplicarea corectă a legii atât în ceea ce privește competența autorității intimate de a verifica societatea recurentă cât și în ceea ce privește pe fond neregulile constatate în sarcina reclamantei.

În raport de dispozițiile art. 1(1), 21 și 22 din Legea nr. 94/1992 Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a patrimoniului public și privat al statului, la societățile comerciale cu capital majoritar de stat, deci și asupra societății recurente.

În cauză, controlul efectuat de inspectorii Curții de Conturi nu s-a suprapus controlului efectuat de Inspecția Muncii, care asigură controlul în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă. Intimata -pârâtă nu s-a pronunțat asupra legalității contractelor de muncă a celor 15 salariați nominalizați în cuprinsul raportului de control ci a verificat potrivit art. 21(1) din Legea nr. 94/1992 modul de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului, în condițiile în care s-a constatat efectuarea unor plăți în lipsa unor documente justificative din care să rezulte prezența acestora la serviciu și timpul efectiv lucrat.

Așadar, reținând legislația diferită ce guvernează activitatea întreprinsă de fiecare instituție în parte, instanța apreciază ca fiind lipsită de relevanță împrejurarea că societatea a făcut obiectul unui control de fond al Inspectoratului Teritorial de Muncă București, Serviciul Control Relații de Muncă, care s-a finalizat cu încheierea procesului-verbal de control nr. 78491 din 21 februarie 2011, constatările și măsurile dispuse relevând respectarea prevederilor legale în materie cu privire la încheierea, executarea, suspendarea, modificarea și încetarea contractelor individuale de muncă.

Nu se poate susține în mod pertinent că în lipsa unui act de control întocmit de instituția publică competentă să controleze respectarea prevederilor legale în materia încheierii, executării, suspendării, modificării și încetării contractelor individuale de muncă (respectiv, Inspecția Muncii), din care să rezulte încălcarea prevederilor legale incidente (menționate și în raportul de control), auditorii publici externi nu pot constata încălcarea prevederilor legale relativ la modul de formare a resurselor financiare ale statului (respectiv, formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat și ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale) urmare a efectuării de către societate a unor cheltuieli cu personalul angajat pe bază de contract individual de muncă.

Aceasta întrucât Curtea de Conturi își desfășoară atribuțiile specifice asupra situației, evoluției și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului la societățile comerciale cu capital majoritar de stat, deci și asupra societății reclamante.

De asemenea, conform art. 63 teza finală din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea plenului Curții de Conturi nr. 130/2010:

" ... auditorii publici externi au obligația de a solicita și de a examina actele întocmite de către alte organe de control la entitatea supusă verificării".

În ceea ce privește respingerea excepției prescripției pentru facturile emise în perioada 2009 - 2011 Curtea apreciază că au fost interpretate și aplicate corect dispozițiile art. 2517 și 2537 din noul C. civ.

În mod neîntemeiat se invocă faptul că "creanțele reflectate în facturile emise începând cu anul 2009 și până la data de 01 octombrie 2011, nu intră sub incidența art. 2511 și 2537 din noul C. civ., ci cu legea în vigoare la data nașterii lor, în conformitate cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și a principiului neretroactivității legii civile, reflectat în art. 6 din noul C. civ.

Totodată noul C. civ. prevede în art. 6 alin. (4) că "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse prevederilor legale care le-au instituit.

În consecință, indicarea greșită a motivelor de fapt și de drept care au stat la baza pronunțării deciziei atacate echivalează cu nemotivare și, în consecință, se impune desființarea acesteia."

Argumentele prezentate sunt nefondate întrucât, în Raportul de control s-a consemnat încălcarea prevederilor art. 2517 și art. 2537 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul Civil.

De altfel, în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond faptul că "Curtea constată că pârâta a efectuat controlul în perioada 05 noiembrie 2012 - 20 decembrie 2012, ocazie cu care a constatat situația de fapt din cadrul instituției reclamante și a întocmit Raportul de control la dala de 20 decembrie 2012, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ." iar "pe de altă parte, Curtea de Conturi în mod legal a constatat neluarea măsurilor legale de recuperare în cadrul termenului legal de prescripție a creanțelor în sumă totală de 113.052,% lei, în mod corect fiind reținut termenul general de 3 ani, același atât în vechiul cod cât și în noul C. civ."

În ceea ce privește analizarea pe fond a legalității Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 prin care sau dispus în sarcina recurentei anumite măsuri, Curtea constată că în mod corect prima instanță a apreciat ca legal emisă decizia contestată în condițiile în are recurenta nu a fost supusă unui control privind oportunitatea unor cheltuieli ci legalitatea unor cheltuieli de personal efectuate de aceasta în perioada 2010 - 2011.

În mod corect și motivat prima instanță a apreciat că în cauză intimata, în limita și cu respectarea competențelor sale a verificat legalitatea acordării unor drepturi de natură salarială unui număr de 15 salariați, angajați cu contracte individuale de muncă fără a avea la bază documente din care să rezulte sarcinile de serviciu repartizate, cele efectiv realizate, fișele posturilor și documente din care să rezulte prezența acestora la serviciu și timpul efectiv lucrat.

În cauză nu a fost verificată de către echipa de control legalitatea încheierii și executării contractelor de muncă ale celor 15 salariați ci au fost efectuate verificări cu privire la modalitatea de cheltuire a banului public și la realitatea efectuării respectivelor cheltuieli, dispunându-se măsuri în sarcina autorității controlate.

Cu privire la celelalte critici formulate, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a apreciat că intimata nu și-a depășit competența în verificarea creanțelor menționate în raportul de control ca nerecuperate. În mod corect s-a apreciat că recurenta nu a întreprins măsuri concrete pentru recuperarea acestor debite și nu s-a înscris la masa credală potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 496(1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința pronunțată de instanța de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA împotriva Sentinței nr. 2186 din 28 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iunie 2015.

Procesat de GGC - NN