ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3377/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Sesizarea instanței de fond

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C C. S.A., în contradictoriu cu Curtea de Conturi a României, a formulat contestație împotriva încheierii nr. 42 din 24.05.2013 dată de Curtea de Conturi - Departamentul IV, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei Curții de Conturi nr. 10/01.04.2013 solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- anularea încheierii nr. 42 din 24.05.2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul IV;

- anularea Deciziei nr. 10 din 01.04.2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul IV și înlăturarea tuturor măsurilor dispuse în sarcina C. prin decizie, desființând pe cale de consecință și Raportul de control nr. x din 01.03.2013.

Prin sentința civilă nr. 1555 din 19.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și au fost anulate încheierea nr. 42/2013 și Decizia nr. 10/2013 emise de pârâta Curtea de Conturi.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Curtea de Conturi a României și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea spre rejudecare a procesului în fond.

Un prim motiv de recurs invocat a fost cel potrivit căruia instanța de fond nu a ținut cont de temeiul de drept în baza căruia au fost stabilite măsurile atacate prin Decizia nr. 10/2013, respectiv disp. art. 33 alin. (3) și art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, raportate la legislația în materie.

a) Referitor la măsura dispusă la pct. I din Decizia nr. 10 din 01.04.2013, vizând neorganizarea contabilității furnizorilor și clienților, precum și neorganizarea contabilității de gestiune, instanța de fond nu a ținut cont de pronunțarea hotărârii, de legislația care reglementează organizarea și conducerea contabilității și de faptul că S.C C. S.A. încadrându-se în categoria entităților prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 a contabilității avea obligația de a ține contabilitatea furnizorilor și a clienților, a celorlalte datorii și creanțe, pe categorii, precum și pe fiecare persoană fizică sau juridică, inclusiv contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.

În actul de control s-a consemnat că administratorul judiciar A., în perioada de observație, a întocmit Tabelul definitiv al creanțelor în data de 10.11.2010, dar înscrierea în acesta s-a efectuat ca urmare a reconstituirii, pe baza documentelor prezentate de terți și nu pe baza documentelor din evidența contabilă care să rectifice realitatea existenței unei obligații legale de plată a S.C C. S.A.

Instanța de fond nu a avut în vedere la pronunțarea hotărârii faptul că înscrierea creanțelor în tabelul definitiv al creanțelor, ca urmare a reconstituirii pe baza documentelor prevăzute de terți, este o procedură prevăzută de Legea nr. 85/2006 care, însă, nu exclude organizarea și conducerea contabilității furnizorilor și clienților conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 82/1991 și organizarea contabilității de gestiune prin utilizarea de conturi specifice.

b) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II 7 din Decizia nr. 10/2013 s-a apreciat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor RODAS coroborate cu cele ale H.G. nr. 577/2002.

Extinderea perioadei verificării capitalului social a fost determinată de constatarea unor deficiențe a căror remediere ulterioară nu mai era posibilă și a fost stabilită prin delegațiile de control ale auditorilor publici externi conform prevederilor pct. 51 lit. b) RODAS.

S-a precizat că:

- prin nemajorarea capitalului social, în condițiile prevăzute la art. 143 din H.G. nr. 577/2002 a fost diminuat numărul de acțiuni deținute de statul român;

- în aplicarea prevederilor art. 142 și art. 143 din H.G. nr. 577/2002 nu este prevăzut un termen de prescripție și nu au fost respectate prevederile art. 290 din același act normativ;

c) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.8 din Decizia nr. 10/2013 s-a invocat faptul, că referitor la neurmărirea valorificării stocurilor de bunuri în cadrul termenului de valabilitate, instanța de fond a apreciat greșit situația dată întrucât în cauză nu s-a pus problema tragerii la răspundere a persoanelor vinovate prin măsura dispusă prin decizia atacată, ci conform art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, aducea la cunoștința entității abaterile constatate pentru ca aceasta, prin acte proprii, să întreprindă măsurile necesare și legale stabilirii și recuperării prejudiciilor produse.

În contextul în care cheltuielile cu casările de stocuri au fost nominalizate ca o cauză care a determinat apariția stării de insolvență, în mod corect susține recurenta, auditorii publici externi au constatat că nu s-au stabilit și persoanele cărora le-ar fi imputabilă deprecierea acestora, întrucât pagubele produse nu se încadrează în cele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

d) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II 9 din Decizia nr. 10/2010, s-a arătat că s-a stabilit în sarcina conducerii S.C C. S.A. obligația de a intra în legalitate prin "contractarea și livrarea de produse finite (ceaiuri și siropuri) la un preț care să acopere costurile înregistrate de societate cu producerea și comercializarea lor pentru că vânzarea produselor în pierdere este interzisă conform art. 17 din O.G. nr. 99/2000.

e) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.10 din Decizia nr. 10/2013 s-a precizat că s-a stabilit obligația de a intra în legalitate privind "acceptarea la plată a serviciilor achiziționate în termenul de valabilitate a contractului și pentru care există documente justificative care să certifice prestarea acestora.

Soluția instanței de fond a fost criticată pentru că s-a rezumat a analiza legalitatea măsurii dispuse prin prisma incidenței sau nu a O.U.G. nr. 34/2006 și nu a avut în vedere argumentele invocate care susțin măsura dispusă, deși conducerea S.C C. S.A. susține prestarea efectivă a serviciilor în baza unor media planuri aprobate de C., fără a face dovada existenței acestora.

f) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.11 din Decizia nr. 10/2013 aceasta a vizat majorarea cheltuielilor de exploatare cu suma de 36.450 RON, prin acordarea drepturilor salariale fără bază legală, iar soluția instanței de fond a fost criticată întrucât trimiterile la Legea nr. 284/2010 au vizat prevederile art. 39 lit. b) Cap. IV, nu cu referire la salarizarea personalului entității ci la abrogarea unor acte normative de la data intrării în vigoare a acesteia, respectiv privind abrogarea art. 9 alin. (7) din O.G. nr. 119/1999, iar abrogarea nu înseamnă numai acordarea sporului din fonduri publice pentru că acordarea acestuia nu este condiționată de sursa de finanțare sau entitatea la care se aplică.

Referitor la sporul de 15% s-a precizat că personalul din cadrul S.C C. S.A. este personal contractual, angajat cu contract de muncă, iar în contractul colectiv de muncă încheiat nu se regăsește sporul de 10% pentru coordonarea activității IT.

g) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.12 din Decizia nr. 10/2013 s-a arătat că aceasta a vizat măsuri pentru extinderea verificărilor asupra tuturor tranzacțiilor și plăților efectuate pe perioada insolvenței.

Recurenta a apreciat că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 85/2006, iar faptul că vânzarea acestor active și prețul de vânzare stabilit în baza rapoartelor de evaluare au fost aprobate de Adunarea Creditorilor nu justifică faptul administratorului judiciar de a încheia tranzacții fără a notifica administratorul special și fără confirmarea judecătorului sindic.

Referitor la invocarea vânzării ca fiind o instituție juridică diferită de cea a contractului de tranzacție s-a subliniat că legiuitorul nu a făcut o astfel de precizare.

În ceea ce privește onorariul administratorului judiciar, potrivit Legii nr. 85/2006, judecătorul sindic fixează și confirmă prin încheiere, onorariul administratorului judiciar, dar nu au fost confirmate de către judecătorul sindic.

h) Cu privire la măsura prevăzută la pct. II.13 din Decizia nr. 10/2013 s-a invocat faptul că aceasta a fost dispusă pentru nerespectarea prevederilor legale privind drepturile și obligațiile personalului pe perioada delegării în altă localitate, respectiv suma de 558,74 RON.

Instanța de fond, susține recurenta, nu a ținut seama de prevederile H.G. nr. 1860/2006, art. 6 din Legea nr. 82/1991 și O.G. nr. 19/1999.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., art. 33 alin. (3) și art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, Legea nr. 554/2004, Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi și s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 1555 din 19.05.2014 ca netemeinică și nelegală, cu trimitere spre rejudecare a procesului pe fond.

Intimata S.C C. S.A. a formulat întâmpinare prin care s-a solicitat, în principal, respingerea recursului ca vădit nefondat, în condițiile art. 493 alin. (5) N. C. proc. civ., în subsidiar, respingerea recursului ca vădit nefondat, respingerea ca inadmisibilă a cererii de casare cu trimitere spre rejudecare a sentinței recurate și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

A fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14.11.2015 a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 6.04.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admis în principiu recursul declarat și s-a fixat termen în ședință publică, cu citarea părților, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a încheierii nr. 42 din 24.05.2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul IV, anularea Deciziei nr. 10 din 01.04.2013 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul IV și înlăturarea tuturor măsurilor dispuse în sarcina C. prin decizie.

Prin sentința atacată în prezenta cauză a fost admisă acțiunea reclamantei S.C C. S.A. și anulate cele două acte contestate.

Criticile recurentei împotriva acestei soluții sunt nefondate.

Recurenta Curtea de Conturi a efectuat o acțiune de control, în perioada 31.10. - 21.12.2012, cu tema Situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului la S.C C. S.A., control care a fost extins și în perioada 07.01.2013 - 01.03.2013 și s-a finalizat cu Raportul de control nr. x din 01.03.2013, prin care s-au constatat următoarele:

- S.C C. S.A. nu a organizat contabilitatea furnizorilor și a clienților in conformitate cu dispozițiile Legii nr. 82/1991 și OMF nr. 1826/2003, motivat în esență de faptul că în Tabelul definitiv al creanțelor C., întocmit în procedura de insolvență ce s-a derulat împotriva societății, nu ar fi fost prezentate documente înregistrate in evidenta contabila care sa certifice realitatea existentei unei obligații legale de plata a S.C C. S.A., prin urmare înscrierea creanțelor in Tabel s-a efectuat pe baza documentelor prezentate de terți.

- S.C C. S.A. și-a majorat capitalul social cu valoarea unor terenuri în alte condiții decât cele legale, întrucât pentru 45 de terenuri in suprafața totala de 3.852.189,89 mp, valoarea acestora a fost preluata din anexele la certificatele de atestare a dreptului de proprietate fără a fi reactualizata la data majorării cu coeficientul de reevaluare stabilit de legislația in vigoare. S-a reținut in Raport ca procedând astfel C. ar fi încălcat prevederile H.G. nr. 577/2002, O.G. nr. 88/1997 și Legii nr. 137/2002.

- S.C C. S.A. nu ar fi urmărit valorificarea stocurilor de bunuri (materii prime, semifabricate, produse finite și mărfuri) in cadrul termenului de valabilitate, încălcând astfel dispozițiile Legii nr. 253/2003 (Codul muncii) și ROF C..

- S.C C. S.A. nu ar fi realizat venituri in suma de 2.844.586 iei ca urmare a contractării și livrării de produse finite (ceaiuri și siropuri) la un preț mai mic decât prețul înregistrat in societate cu producerea și comercializarea lor, încălcând astfel O.G. nr. 99/2000 și ROF C.

- S.C C. S.A. ar fi achiziționat servicii în afara perioadei de valabilitate a contractului și fără a avea la baza documente care să certifice prestarea acestora, încălcând astfel dispozițiile H.G. nr. 44/2004 și O.G. nr. 34/2006, auditorii având in vedere un contract de prestări servicii de publicitate încheiat cu B. S.R.L.

- S.C C. S.A. ar fi majorat cheltuielile de exploatare cu suma de 36.450 RON, prin acordarea de sporuri salariale fără baza legala, fapt ce contravine dispozițiilor Legii nr. 284/2010, CCM C. și Codului muncii.

- S.C C. S.A. ar fi vândut active și ar fi plătit onorarii administratorului judiciar în perioada de insolvență fără a avea confirmarea judecătorului sindic și fără ca vânzările de active să fie efectuate de un lichidator, ci de un administrator judiciar, fiind astfel încălcate prevederile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei.

- S.C C. S.A. ar fi decontat drepturi personalului deplasat in alta localitate, in alte scopuri decât cele in interesul serviciului.

La data de 01.04.2013 Curtea de Conturi a emis decizia nr. 10, prin care s-a dispus în sarcina C. remedierea tuturor aspectelor constatate in Raport, reținându-se aceleași încălcări contestate de reclamantă.

Prin contestația înregistrata la Curtea de Conturi sub nr. 6794/12.04.2013 reclamanta a atacat Decizia solicitând să fie reanalizate constatările prin prisma dispozițiilor legale corect aplicate și interpretate, dar contestația a fost respinsă prin încheierea nr. 42 din 24.05.2013.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei și a anulat actele contestate.

Criticile recurentei aduse soluției instanței de fond sunt nefondate, urmând a fi analizate toate măsurile dispuse și contestate de reclamantă.

a) Măsura dispusă la pct. I.1 din Decizia nr. 10/2013 a vizat neorganizarea contabilității furnizorilor și a clienților, respectiv faptul că în Tabelul definitiv al creanțelor au fost înscrise creanțe totale de 3.589.374,88 RON reprezentând 118.514 RON - creanțe izvorâte din raporturi de muncă; 2.208.455,07 RON - creanțe bugetare; 1.169.103,04 RON - creanțe chirografare, respectiv credite bancare, cheltuieli cu dobânzile, creanțe rezultate din livrări de produse și prestări de servicii sau alte lucrări și 92.602,77 RON - alte creanțe chirografare.

Instanța de fond a anulat această măsură și a considerat că orice creanță opusă debitorului aflat în procedura de insolvență face obiectul verificării, cu excepția creanțelor prevăzute în titlul executoriu, aspect prevăzut în art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 a insolvenței și că reclamanta a evidențiat contabil toate elementele care permit stabilirea costului total de producție.

În motivele de recurs au fost invocate prevederile legale care impuneau reclamantei obligația de a ține contabilitatea furnizorilor și a clienților, a celorlalte datorii și creanțe, pe categorii, precum și pe fiecare persoană fizică sau juridică, dar și faptul că, înscrierea creanțelor în Tabelul definitiv ca urmare a reconstituirii pe baza documentele prezentate de părți, nu exclude organizarea și conducerea contabilității conform prevederilor art. 16 din Legea nr. 82/1991.

Soluția instanței de fond nu este greșită, așa cum susține recurenta.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că au fost evidențiate contabil toate cheltuielile care intră în componența costului total, determinat precis, ca și profitul din vânzarea produselor, ceea ce dovedește că intimata-reclamantă a organizat contabilitatea de gestiune conform Ordinul M.F.P. nr. 1826/2003 pentru aprobarea Precizărilor privind unele măsuri referitoare la organizarea și conducerea contabilității de gestiune, respectiv la nivelul fiecărei sucursale și la nivelul sediului central prin evidențe tehnico-operative și prin utilizarea conturilor din contabilitatea financiară.

În privința modalității de înscriere a creanțelor în Tabelul definitiv al acestora, în actele contestate s-a constatat că administratorul judiciar nu a înscris în mod corect creanțele în tabelul de creanțe și că nu toate sumele înregistrate în contabilitate au fost înscrise în tabelul definitiv.

În recurs nu se contestă faptul că înscrierea creanțelor în Tabelul definitiv se poate face ca urmare a reconstituirii, pe bază de documente prezentate de părți, dar că oricum avea obligația de a organiza și conduce contabilitatea furnizorilor și clienților.

Dar aceste critici sunt nefondate în raport de prevederile art. 67, 72-76 din Legea nr. 85/2006.

Conform art. 67 din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar verifică fiecare cerere și documentele depuse și efectuează o cercetare amănunțită pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă și prioritatea fiecărei creanțe, iar în baza art. 72 alin. (1) din același act normativ, se întocmește un tabel preliminar reprezentând toate creanțele.

Art. 66 din Legea nr. 86/2006 prevede că creanțele necontestate sunt prezentate de lege valabile și corecte, astfel că nicio altă autoritate nu poate verifica modul de înscriere a creanțelor în tabelul întocmit, numai judecătorul sindic poate stabili creanțele ce vor fi înscrise, în funcție de documentele depuse la dosarul de insolvență.

b) Măsura prevăzută la pct. II.7 din Decizia nr. 10/2013 a vizat majorarea capitalului social, cu valoarea terenurilor (45) în suprafață de 3.852.189,89 m.p., preluată din anexele la certificatele de atestare a dreptului de proprietate, fără a fi reactualizată la data majorării, cu coeficientul de reevaluare stabilit de legislația în vigoare și că valoarea estimată a acestei abateri este de 9.390.868 RON, iar din cele 45 terenuri, un număr de 41 erau vândute.

Instanța de fond a anulat această măsură pentru că s-au încălcat limitele controlului desfășurat întrucât majorarea capitalului social a fost efectuată în perioada 2000-2004, iar perioada supusă controlului a fost 2009-2010.

Recurenta a criticat această soluție i a invocat că extinderea perioadei verificării s-a făcut conform pct. 51 lit. b) din RODAS.

Conform pct. 51 lit. b) din Regulament:

"În delegațiile emise pentru acțiunile de control se vor mai consemna și următoarele: b) extinderea automată a perioadei supuse verificării în cazul constatării unor deficiențe a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă și care pot avea caracter de continuitate (de exemplu, nerespectarea prevederilor legale privind întocmirea programului anual de achiziții publice ori privind inventarierea patrimoniului, neevidențierea unor bunuri în patrimoniu etc.) sau a unor deficiențe care provin din perioada anterioară celei supuse verificării și care pot sau nu continua până la zi, deficiențe care se referă la:

(i) nestabilirea, neevidențierea și neîncasarea la termen a drepturilor de creanță cuvenite entității și bugetelor publice (clienți, dividende, impozite, taxe, contribuții);

(ii) încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioada anterioară celei supuse verificării".

Deși a invocat acest text recurenta nu a dovedit că în speță ne aflăm în vreuna dintre ipotezele reglementate de regulament pentru ca acesta să fie aplicabil în speță, astfel că sunt nefondate susținerile recurentei.

De altfel, în același regulament este prevăzută procedura privind extinderea perioadei supuse verificării la pct. 107-109, dar recurenta nici nu a susținut că extinderea s-a făcut conform pct. 107 și următoarele din RODAS.

Oricum, în actul de control, se invocă încălcarea H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, chiar și pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare (2000-2002).

c) Măsura prevăzută la pct. II.8 din Decizia nr. 10/2013 a vizat obligația de a intra în legalitate privind "valorificarea stocurilor de bunuri în cadrul termenului de valabilitate și recuperarea pagubelor produse".

Instanța de fond a anulat această măsură și a considerat că prin aceasta se urmărește atragerea răspunderii patrimoniale a organelor de conducere sau, după caz, a altor persoane vinovate de apariția stării de insolvență, dar că aceasta nu poate fi valorificată în condițiile RODAS, ci exclusiv pe calea acțiunii prevăzute de art. 138 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

În cadrul criticilor din motivele de recurs, recurenta a reluat dispozițiile din Regulamentul de organizare și funcționare al S.C C. S.A. și s-a apreciat că, în contextul în care cheltuielile cu casările de stocuri a fost nominalizată ca o cauză care a determinat apariția stării de insolvență, auditorii publici externi au constatat că nu s-au stabilit și persoanele cărora le-ar fi imputabilă deprecierea acestora.

Dar, aceste susțineri nu pot înlătura constatările și efectele unor decizii sau hotărâri luate în cadrul procedurii insolvenței.

Așa cum a arătat și instanța de fond, administratorul judiciar, în urma analizării situației economice a S.C C. S.A., chiar dacă a constatat că înregistrarea pierderii operaționale s-a datorat și efectuării unor cheltuieli cu casări de stocuri depreciate, fapt consemnat în Planul de reorganizare depus în dosar nr. x/2009 al Tribunalului București, secția a VII-a comercială, nu a stabilit și persoanele cărora le-ar fi imputabilă această situație în condițiile art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006.

Se poate constata că se reproșează neurmărirea valorificării stocurilor de bunuri în cadrul termenului de valabilitate fapt ce ar fi condus în perioada 2009-2011 la casarea acestora și prejudicierea patrimoniului cu suma de 36.199 RON.

În cazul în care măsura casării s-a luat după declanșarea procedurii de insolvență, toate măsurile dispuse de administratorul judiciar și cuprinse în rapoartele de activitate au fost confirmate de către creditori în Adunarea creditorilor și de judecătorul sindic în cadrul dosarului de insolvență aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a comercială, și, de aceea, nu se poate considera că mai pot face obiectul unei constatări de către auditorii publici externi.

d) Măsura prevăzută la pct. II.9 din Decizia nr. 10/2013 s-a referit la nerealizarea de venituri în sumă de 2.844.586 RON ca urmare a contractării și livrării de produse finite (ceaiuri și siropuri) la un preț mai mic decât cel înregistrat de societate cu producerea și comercializarea lor.

Instanța de fond a anulat această măsură bazându-se pe analiza efectuată de expertiza judiciară dispusă în cauză și unde s-a considerat că nu există nicio abatere negativă, ceea ce înseamnă că prețul de livrare sau prețul de listă este superior costului de producție unitar al produselor analizate în anul 2009 și 2011.

Din analiza măsurii dispuse rezultă că s-a stabilit în sarcina conducerii S.C C. S.A. obligația de a intra în legalitate privind contractarea și livrarea de produse finite (ceaiuri și siropuri) la un preț care să acopere costurile înregistrate de societate cu producerea și comercializarea lor", dar s-a stabilit și extinderea verificărilor asupra tuturor vânzărilor de ceaiuri și siropuri efectuate în perioada 2009-2011 în vederea identificării și a altor cazuri de produse vândute sub costuri înregistrate de societate cu producerea și comercializarea lor.

Acesta este motivul pentru care instanța de fond a stabilit ca obiectiv expertizei judiciare să se indice dacă este reală abaterea reținută de auditori constând în vânzarea produselor de către C. sub costul de producție în aceeași perioadă 2009-2011 și să se precizeze care sunt elementele (categoriile de cheltuieli) care pot fi luate în calcul la stabilirea costului și care sunt cele expres excluse.

În raportul de expertiză, așa cum a arătat și instanța de fond, au fost analizate listele de preț atât pentru anul 2009 (anexa 15), cât și anul 2011 (anexa 17) și s-a constatat, în privința anului 2011, că nu există nicio abatere negativă, ceea ce înseamnă că prețul de livrare sau prețul de listă este superior costului de producție unitar al produselor analizate în anul 2011.

Toate acestea dovedesc că nu pot fi reținute susținerile recurentei potrivit cărora expertul a analizat anul 2009 deoarece a fost analizat și anul 2011, iar aceasta nu a putut dovedi contrariul celor reținute de expertiza efectuată în cauză.

e) Măsura prevăzută la pct. II.10 se referă la nerespectarea prevederilor legale cu privire la achiziția de bunuri și servicii, respectiv achiziționarea de servicii în afara perioadei de valabilitate a contractului și fără a avea la bază documente care să certifice prestarea acestora.

Instanța de fond a anulat această măsură pentru că, deși autoritatea publică a reținut încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, acest act normativ este inaplicabil societății reclamante, achizițiile acesteia nefiind subordonate reglementărilor prevăzute de legislația achizițiilor publice, ci de reglementarea dreptului comun.

În materia dreptului comercial, legiuitorul nu cere nici măcar forma scrisă a convenției și, de aceea, comanda urmată de executare constituie o contravenție și nu se poate spune că serviciile au fost prestate în afara perioadei de valabilitate a contractului.

Cu privire la tranzacția comercială, respectiv contractul de servicii media, instanța de fond a considerat că art. 20 alin. (1) din Legea nr. 85/1996 nu vizează orice operațiune comercială a debitorului.

În motivele de recurs a fost criticată numai soluția instanței de fond în ceea ce privește acceptarea la plată a serviciilor achiziționate în termenul de valabilitate a contractului, dar criticile sunt nefondate.

Au fost invocate prevederile pct. 48 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, dar acestea nu pot fi invocate ca temei deoarece ele vizează cheltuielile pentru determinarea profitului impozabil, respectiv cheltuielile deductibile din punct de vedere fiscal.

Pe de altă parte, contractul privind executarea de servicii de publicitate și producerea de tipărituri publicitare și facturile au fost acceptate la plată în perioada de insolvență a S.C C. S.A. de către administratorul judiciar și acestea nu au fost contestate în procedura prevăzută de Legea nr. 85/2006 de către creditori.

În aceste condiții, dacă s-ar aprecia că plata acestor facturi a fost făcută fără a se face dovada existenței documentelor prevăzute în contract, așa cum susține recurenta, nu s-ar putea iniția măsuri pentru recuperarea prejudiciului creat deoarece măsurile au fost dispuse în cadrul procedurii insolvenței, procedură ce se derulează după regulile și procedurile prevăzute de Legea nr. 85/2006, iar cele stabilite în cadrul acestei proceduri nu pot face obiectul verificărilor auditorilor publici externi din cadrul autorității recurente.

La dosar au fost depuse dovezi care să ateste îndeplinirea obligațiilor contractuale, executarea acestuia având loc în procedura de insolvență, aspectele de legalitate ale măsurilor dispuse au fost verificate de judecătorul sindic, aspectele de oportunitate puteau fi cenzurate de comitentul creditorilor, iar modul de derulare al acestui contract nu a fost contestat în cadrul acestei proceduri.

Referitor la critica soluției instanței de fond cu privire la invocarea comenzilor, se constată că sunt nefondate deoarece nu s-a susținut că ar fi existat comenzi, ci s-a invocat de către instanța de fond că în raporturile comerciale nu se cere nici măcar forma scrisă a convenției, dar în speță, a existat un contract de executare de servicii de publicitate, iar pentru serviciile prestate au fost emise facturi.

f) Măsura prevăzută la pct. II.11 din Decizia nr. 10/2013 a vizat majorarea cheltuielilor de exploatare cu suma de 36.450 RON prin acordarea unor drepturi salariale fără bază legală.

Instanța de fond a anulat această măsură considerând că dispozițiile Legii nr. 284/2010 nu sunt aplicabile în cazul reclamantei, ci reglementează exclusiv stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar salarizarea personalului societății reclamante se realizează în condițiile dreptului comun, prevăzut de Codul muncii și pe bază convențională.

Criticile recurentei cu privire la această soluție sunt nefondate numai din perspectiva incidenței Legii nr. 284/2010 și a prevederilor Legii nr. 85/2006.

Așa după cum se poate observa, aspect recunoscut chiar de către recurentă care a precizat că statele de funcții au fost aprobate în perioada 2010 -2012 de către administratorul judiciar, abaterile invocate în cadrul acestei măsuri ar fi fost săvârșite în perioada 2010 -2012 când reclamanta s-a aflat în procedura insolvenței, procedură începută în luna martie 2009.

Pentru că procedura insolvenței este una supravegheată de un judecător sindic, eventualele abateri de la legalitate în privința modului de administrare a patrimoniului pot fi analizate numai conform prevederilor legii speciale, respectiv Legea nr. 85/2006, astfel că această măsură în mod legal a fost anulată.

g) Măsura prevăzută la pct. II.12 din Decizia nr. 10/2013 s-a referit la constatările făcute privind vânzarea de active și plata onorariilor în perioada insolvenței.

Instanța de fond a anulat această măsură deoarece s-a constatat încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006, atât în ceea ce privește confirmarea judecătorului sindic în cazul vânzărilor de active cât și în cazul confirmării onorariului administratorului.

În motivele de recurs a fost criticată soluția instanței de fond și s-a considerat că, în procedura insolvenței, s-a creat un prejudiciu pentru că au fost vândute active fără confirmarea judecătorului sindic sau fără a fi notificat administratorul special, iar cu privire la onorariul administratorului judiciar s-a precizat că acesta nu a depus lunar un raport cu privire la îndeplinirea atribuțiilor, nu a justificat cheltuielile efectuate, dar aceste critici nu sunt fondate.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere al recurentei s-ar institui posibilitatea ca o procedură jurisdicțională, cea a insolvenței desfășurată sub supravegherea judecătorului sindic, să poată fi cenzurată de auditorii publici externi, ceea ce nu poate fi admis în lipsa unei prevederi exprese.

În afară de această concluzie, oricum nu poate fi menținută măsura pentru că sunt contrare prevederilor legale constatările făcute de autoritatea pârâtă - recurenta din prezenta cauză.

Chiar legea (art. 20 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 85/2006) stabilește, printre alte atribuții ale administratorului judiciar și pe aceea de încheiere de tranzacții, cu condiția confirmării de către judecătorul sindic.

Însă noțiunea de tranzacție folosită de acest text nu este similară cu cea folosită în sens comun, de încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare, de înstrăinare a unor bunuri, ci sensul este cel special, al unui contract de tranzacție.

Vânzarea de active nu intră în noțiunea de tranzacție folosită de art. 21 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 85/2006 și nu era necesară confirmarea judecătorului sindic, ea putând fi făcută de administratorul judiciar și menționată în rapoartele de activitate, iar împotriva acesteia, ca și împotriva oricărei măsuri dispuse de acesta, se poate face contestație de debitorul persoană fizică, administrator special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori precum și orice altă persoană interesată în termen de 3 zile de la depunerea oricărui raport de activitate, astfel cum prevăd dispozițiilor art. 21 alin. (2) din legea insolvenței.

Toate măsurile luate de administratorul judiciar, după consemnarea lor în rapoartele de activitate, sunt validate, prin încheiere, în cadrul dosarului de insolvență de către judecătorul sindic, dacă acestea nu sunt contestate sau judecătorul sindic respinge contestația.

Vânzarea bunurilor debitoarei se poate face de către administratorul judiciar și poate dispune vânzarea bunurilor atât în perioada de observație, cât și în perioada de reorganizare, iar prin invocarea încălcării prevederilor art. 116 alin. (1) și art. 1128 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței se face dovada că recurenta confundă atribuțiile administratorului judiciar (care se exercită în perioada de observație și reorganizare) și cele ale lichidatorului (care se exercită în perioada falimentului) iar reclamanta nu a parcurs procedura falimentului.

Și în privința confirmării onorariului administratorului judiciar, susținerile recurentei sunt nefondate întrucât din interpretarea prevederilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 rezultă că onorariul acestuia se stabilește în cazul suportării cheltuielilor aferente procedurii din averea debitorului, de către Adunarea Creditorilor, iar în speță, onorariul provizoriu a fost stabilit inițial de judecătorul sindic, până la stabilirea onorariului de către Adunarea Creditorilor, iar ulterior, la 30.06.2009, s-a stabilit onorariu administratorului judiciar de către Adunarea Creditorilor la suma de 5.000 RON și 5% din valorificarea bunurilor debitoarei și recuperarea creanțelor, iar onorariul de succes a fost aprobat la 11.11.2009.

Potrivit Legii nr. 85/2006, stabilirea onorariului administratorului judiciar se face numai de către Adunarea Creditorilor, iar judecătorul sindic ia act de acesta, fără a-l putea infirma.

h) Măsura prevăzută la pct. II.13 s-a referit la nerespectarea prevederilor legale privind drepturile și obligațiile personalului în perioada delegării în altă localitate.

Instanța de fond a anulat această măsură reținând că, deși autoritatea pârâtă susține că aceste cheltuieli s-au efectuat pentru desfășurarea unor activități sindicale le consideră nejustificate, prin prisma faptului că deplasările în discuție nu au avut ca obiect formarea profesională, dar această împrejurare ar fi lipsită de relevanță pentru că cheltuielile sunt legale, prin raportare la împrejurarea că sunt circumscrise domeniului sindical.

Criticile recurentei în această privință sunt nefondate.

Recurenta a invocat în susținerea punctului său de vedere mai multe acte normative (H.G. nr. 1860/2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului, Legea contabilității nr. 82/1991, O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern și controlul financiar preventiv).

Dar aceste plăți au fost legale deoarece în contractul colectiv de muncă, în art. 65, se prevede obligativitatea decontării cheltuielilor ocazionate de deplasările liderilor de sindicat, iar în art. 61 alin. (4) se prevedea că "cheltuielile pentru formarea profesională în domeniul relațiilor de muncă, cât și în domeniul sindical, vor fi suportate de către patronat până la un număr de 16 membrii de sindicat al Sindicatului C., câte 8 zile/an/cursant".

Pentru toate aceste considerente, se constată că hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, iar în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinței civile nr. 1555 din 19 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 decembrie 2016.