ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 463/2019

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. București, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat instanței de contencios administrativ anularea Încheierii emise de pârâtă în data de 20.02.2014 și comunicată reclamantei la 28.02.2014, anularea parțială a deciziei Curții de Conturi nr. 26/28.11.2013 cu privire la pct. 1.8 din această decizie, anularea parțială a procesului-verbal de constatare nr. x/28.10.2013 și a raportului de audit cu același număr al pârâtei.

Prin Sentința civilă nr. 2392 din 16 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. București, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, și a anulat încheierea nr. 8/20.02.2014 și pct. 1.8. din Decizia nr. 26/28.11.2013.

Împotriva Sentinței civile nr. 2392 din 16 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În susținerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat, în esență, următoarele critici.

Recurenta-pârâtă apreciază că prima instanță a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu cele ale O.M.S.F. 558/2002, fiind reținute în mod greșit argumentele reclamantei referitor la incidența în cauză a prevederilor OMS nr. 172/2001 și OMS nr. 558/2002.

Cu privire la O.M.S.F. nr. 558/2002, recurenta apreciază că nu își produce efectele întrucât nu este publicat în Monitorul Oficial al României, invocând prevederile art. 11 alin. (1) și art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

De asemenea, a susținut că ordinul în cauză este act administrativ normativ și nu individual și, mai mult, intimata nu a respectat nici dispozițiile art. 5 din O.M.S.F. nr. 558/2002.

În ceea ce privește închirierea sălilor de curs, arată că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a adus argumente, iar prevederile Legii nr. 213/1998 se aplică unitar și nu selectiv.

Măsurile dispuse prin Decizie sunt exclusiv în conformitate cu prevederile legale incidente, nefiind introdusă o suprataxă.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 mai 2015, intimata-reclamantă A. București a invocat pe calea excepției, nulitatea cererii de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, întrucât hotărârea pronunțată de prima instanță este legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând motivele de recurs formulate de recurentă, Înalta Curte reține că argumentele prezentate de recurentă se circumscriu în mod formal motivului de casare invocat în susținerea recursului formulat, respectiv în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care critica formulată de intimată cu privire la nulitatea recursului, având în vedere că motivele de casare nu se încadrează în prevederile art. 488 din C. proc. civ., nu poate fi primită de Înalta Curte astfel că va fi respinsă.

Prin măsura prevăzută la pct. 8.1 din Decizia nr. 26/2013, recurenta-pârâtă a dispus în sarcina conducerii intimatei-reclamante obligația de a stabili cuantumul chiriei ce revine A. și virarea la bugetul de stat a cotei-părți din veniturile încasate din închirierea bunurilor proprietate publică de la data preluării acestora și raportarea sumelor calculate și virate la buget în mod corespunzător prin situațiile financiare ale instituției.

Recurenta-pârâtă apreciază că prima instanță a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu cele ale O.M.S.F. nr. 558/2002.

Contrar susținerilor recurentei, în cazul imobilelor în discuție, având destinația pentru cămine, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 14 și 16 din Legea nr. 213/1998.

Respectivele imobile au regim de bunuri proprietate publică și sunt în administrarea A. București însă au anumită destinație specifică.

Conform prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 în forma în vigoare anterior abrogării, "(1) Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean sau local".

Alin. (3) al aceluiași articol prevedea că "Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-și exercită drepturile și nu-și execută obligațiile născute din actul de transmitere".

Conform art. 5 din O.M.S.F. nr. 558/2002, categoria de persoane care beneficiază de cazare, precum și tarifele de cazare, se stabilesc prin ordin al ministerului sănătății și familiei, la propunerea administratorului căminelor.

În consecință, este vorba despre un drept special de administrare al imobilelor și nu de o închiriere în înțelesul art. 14 și 16 din Legea nr. 213/1998, întrucât, potrivit art. 14 alin. (1) din același act normativ: "Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia".

Având în vedere aceste aspecte legale, se constată că intimata-reclamantă nu avea obligația de a vira la bugetul de stat un procent minim de 50% din c/valoarea chiriei încasate de la ocupanții imobilelor cu destinația pentru cămine.

Alegațiile recurentei inserate la pct. 4 din cererea de recurs nu sunt întemeiate față de prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 în forma în vigoare anterior modificărilor, text care dispunea în sensul că "Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul și să dispună de acesta, în condițiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare".

Astfel, singura restricție este prevăzută în sensul respectării condițiilor actului prin care a fost dat bunul în administrare.

În consecință, "a poseda", "a folosi", respectiv "a dispune" de un bun înseamnă inclusiv a culege fructele civile ale acestuia (în speță c/valoarea chiriei), iar recurenta nu aduce argumente pertinente prin care să combată incidența în cauză a dispozițiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la O.M.S.F. nr. 558/2002, recurenta apreciază că nu își produce efectele întrucât nu este publicat în Monitorul Oficial al României.

Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, indicat de recurentă prevede că:

"În vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I".

Or, prima instanță a reținut că nu ne aflăm în prezența unui act normativ, Ordinul M.S.F. nr. 558/2002 având caracter de act administrativ individual, acest raționament fiind corect.

Cele două categorii de acte administrative (normative și individuale) se diferențiază în funcție de obiectul lor, în raport de criteriul determinabilității persoanelor cărora li se aplică și în funcție de întinderea efectelor pe care le produc.

Astfel, actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, C. proc. civ. efecte erga omnes, iar actele individuale produc efecte față de una sau mai multe persoane, adresându-se unor persoane fizice sau juridice determinate sau determinabile.

Este evident faptul că Ordinul în discuție are caracter de act administrativ individual întrucât se referă la transferul dreptului de administrare a imobilelor astfel cum au fost identificate și la condițiile de administrare a acestor imobile, nefiind confirmate susținerile recurentei în sensul că actul ar conține reguli generale de conduită.

În ceea ce privește susținerea recurentei prin care arată că intimata nu ar fi respectat prevederile art. 5 din O.M.S.F. nr. 558/2002 referitoare la stabilirea tarifelor de cazare, prima instanță a argumentat că acest aspect nu a fost menționat expres în decizia contestată și astfel, nu poate face obiectul analizei.

Recurenta nu aduce niciun fel de critică cu privire la aspectul reținut de prima instanță, care este corect.

Verificând mențiunile inserate la pct. 8 din Decizia nr. 26/2013 se constată că intimata a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 14 alin. (1), art. 16 alin. (1) și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv prevederile art. 65 din Legea nr. 500/2002, nicidecum pe cele ale art. 5 din O.M.S.F. nr. 558/2002.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1421/2009 "A. administrează bunuri proprietate publică și privată a statului, precum și alte bunuri dobândite în condițiile legii".

Alin. (8) al aceluiași articol prevede că "În exercitarea drepturilor sale, A. deține și folosește bunurile aflate în patrimoniul său și, după caz, dispune de acestea, în condițiile legii, în scopul realizării obiectelor sale de activitate, și beneficiază de rezultatele utilizării acestora".

În consecință, nu sunt întemeiate nici susținerile recurentei cu privire la închirierea sălilor de curs, pentru aceleași considerente expuse anterior, tocmai pentru faptul că prevederile Legii nr. 213/1998 se aplică în mod unitar.

Afirmațiile recurentei în sensul că nu a fost instituită o suprataxă nu prezintă relevanță în analiza recursului deoarece prin hotărârea recurată nu s-a reținut un astfel de motiv de nelegalitate a actului atacat iar criticile din recurs trebuie să vizeze argumentele cuprinse în considerentele sentinței și nu apărări împotriva motivelor din cererea de chemare în judecată întrucât nu acesta este rolul unei căi de atac.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A. București.

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței civile nr. 2392 din 16 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV