Decizia nr. 2249/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3902/2013 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 iunie 2013, sub nr. 4178/2/2013, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, ca prin sentința ce o va pronunța să infirme soluția de clasare a Rezoluției din 09 mai 2013 pronunțată de CSM - Inspecția Judiciară prin care a fost respinsă sesizarea înregistrată sub nr. 1529/IJ/1015/DIJ/2013.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 3902 din 9 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității cererii și pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, ca inadmisibilă.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței nr. 3902 din 9 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., solicitând casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru motive pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând în esență că nu sunt îndeplinite condițiile art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2014, pentru a se dispune clasarea sesizării.

Apărările formulate Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Inspecția Judiciară a invocat excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea recursului pentru nemotivare și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. Pe fond, a arătat că soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii îndreptată împotriva rezoluției de clasare a sesizării emisă în Dosarul nr. 1529/IJ/1015/DIJ/2013 a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale speciale în materie

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului Prin raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., magistratul asistent a concluzionat în sensul admisibilității recursului, prefigurând incidența alin. (6) al aceluiași articol, în condițiile în care problema de drept nu este controversată. Totodată s-a reținut că argumentele dezvoltate în motivarea recursului se încadrează în ipoteza prevăzută de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. După analiza raportului în completul de filtru, acesta s-a comunicat părților pentru a formula un punct de vedere, numai recurenta-reclamantă comunicând la dosar punctul său de vedere.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că problema de drept supusă dezlegării nu este controversată, existând motive pentru admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În cauză, recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Rezoluția din data de 9 mai 2013, emisă în Dosarul nr. 1529/IJ/1015/DIJ/2013 al Inspecției Judiciare-Direcția de inspecție judiciară pentru judecători, prin care a fost clasată, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b), sesizarea petentei sub aspectul săvârșirii vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 de către magistrații reclamați. Instanța de fond a apreciat că rezoluția de clasare nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi calificată drept un act administrativ, care să fie supus controlului judecătoresc în contenciosul administrativ. Totodată, prevalându-se de dispozițiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, modificată și completată de Legea nr. 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, care arată că rezoluția de clasare adoptată în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) este definitivă, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Ulterior pronunțării sentinței, prin Decizia nr. 397/2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 529/16.07.2014, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, constatându-se că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul textului de lege este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din lege. În considerentele deciziei, Curtea Constituțională a arătat că, potrivit art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 953 din 19 decembrie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 53/23.01.2007, care statuează că în sfera principiului constituțional instituit de art. 21 din legea fundamentală, privind accesul liber la justiție, se înscrie și posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. Ca urmare, existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea să nege acest drept al persoanei, încalcă, în mod flagrant, prevederile art. 21 alin. (1) - (3) din Constituție. Curtea Constituțională a constatat că în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare. Or, în această situație, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluția de clasare este definitivă și, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiție, drept fundamental consacrat atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanță judecătorească. Din această perspectivă, Înalta Curte nu poate decât să dea efect deciziei Curții Constituționale, în sensul constatării sentinței recurate ca lipsită de temei legal. Menținerea hotărârii instanței de fond ar lipsi de finalitate controlul de constituționalitate, care nu se limitează la asanarea sistemului legislativ prin eliminarea prevederilor legale contrare Constituției, ci include protecția efectivă a drepturilor și libertăților fundamentate ale destinatarilor normelor declarate neconstituționale. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond.