ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 374/2016

Obiectul litigiului dedus judecății; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2012, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: (i) anularea măsuri dispuse la pct. 1.4 din Decizia B. nr. 14/V din 14 noiembrie 2011, precum și a pct. 1 din Încheierea nr. 18 din 27 ianuarie 2012 emisă de C. din cadrul B.; (ii) anularea în parte a măsurii dispuse la pct. 1.10 din Decizia B. nr. 14/V din 14 noiembrie 2011, în ceea ce privește „cuprinderea în Regulamentul de organizare și funcționare și în fișa postului a atribuțiilor de monitorizare a activității de executare silită desfășurată la nivelul agențiilor județene pentru ocuparea forței de muncă”, precum și a pct. 3 din Încheierea nr. 18 din 27 ianuarie 2012; (iii) anularea și suspendarea până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei a măsurii dispuse la pct. II.21 din Decizia B. nr. 14/V din 14 noiembrie 2011, precum și a pct. 5 din Încheierea nr. 18 din 27 ianuarie 2012.

Hotărârea primei instanțe, în primul ciclu procesual; Prin sentința civilă nr. 4564 din 13 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de recurs; Prin Decizia civilă nr. 4237 din 11 noiembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus admiterea recursului declarat de reclamantă, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că hotărârea primei instanțe este nemotivată, întrucât au fost reluate în întegralitatea lor argumentele pârâtei expuse în întâmpinarea formulată în cauză.

Hotărârea primei instanțe, după rejudecarea cauzei; Prin sentința civilă nr. 1282 din 07 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a dispus respingerea cererii de suspendare a executării și a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiate. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Prin motivele invocate în susținerea cererii de suspendare a executării, reclamanta nu a demonstrat existența unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative atacate, respectiv a Deciziei nr. 14/A din 14 noiembrie 2011 a B., înregistrată la A. sub nr. 18649 din 24 noiembrie 2011; Prin urmare, nu este îndeplinită în cauză cerința expres prevăzută de art. 14 și 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Cu privire la măsura dispusă la pct. 1.4 din Decizia B. nr. 14/V din 14 noiembrie 2011, reclamanta nu a făcut dovada că a respectat clauzele contractuale la care era parte potrivit contractului din 2007 încheiat cu Banca Comercială Română și nici nu a dovedit că a urmărit modalitatea în care au fost rambursate creditele, pentru a-și proteja interesele financiare. În ceea ce privește măsura dispusă la pct. 1.10 din decizia contestată, apărările reclamantei nu pot fi avute în vedere, întrucât nu s-a dovedit că la nivel central este monitorizată în mod organizat activitatea de executare silită a debitelor și că sunt prevăzute atribuții în acest sens în structura centrală. Referitor la măsura prevăzută la pct. II.21 din decizia contestată, motivele de anulare invocate de reclamantă nu sunt întemeiate, având în vedere că persoanele care au ocupat funcții de conducere au fost salarizate fără bază legală în perioada 28 februarie - 19 iulie 2010, ca urmare a neadoptării unor măsuri care să vizeze intrarea în legalitate a raporturilor de muncă încheiate în baza unor contracte de management potrivit prevederilor O.U.G. nr. 105/2009, care au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1629 din 3 decembrie 2009. În privința măsurii nr. II.23 din Decizia B. nr. 14/V din 12 noiembrie 2011, prevederile legilor bugetare anuale pentru perioada 2008-2010 invocate de către reclamantă se referă la angajați și angajatori și nu fac trimitere la art. 260 alin. (3) din Legea nr. 95/2006, care se referă strict la alte categorii de persoane asigurate. Acesta este și punctul de vedere exprimat de D. prin adresa din 06 octombrie 2011, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că această instituție nu a fost inițiatorul legilor bugetare în discuție, de vreme ce această instituție are, potrivit legii, atribuții de propunere, cu avizul conform al E., a proiectelor de acte normative pentru asigurarea funcționării sistemului de asigurări sociale de sănătate și de gestionare a acestui fond. În concluzie, prima instanță a constatat temeinicia și legalitatea actului de control, a măsurilor dispuse și a încheierii de soluționare a contestației și a dispus respingerea acțiunii, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Calea de atac exercitată în cauză, în al doilea ciclu procesual; Împotriva sentinței civile nr. 1282 din 07 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta A., pentru următoarele motive: 5.1. Instanța de fond nu a argumentat respingerea considerentelor prezentate de reclamantă în susținerea solicitărilor privind suspendarea până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei a măsurilor prevăzute la capetele de cerere nr. 3 și 4. Astfel, în motivarea soluției de respingere a acestor solicitări, instanța redă pe larg o serie de rețineri din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a Curții Constituționale referitoare la suspendarea executării actelor administrative, fără a argumenta de ce considerentele invocate de reclamantă nu pot fi avute în vedere pentru a atesta îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Prin urmare, se impune a se constata că solicitarea privind suspendarea până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei a executării măsurilor prevăzute la capetele de cerere nr. 3 și 4 îndeplinea condițiile prevăzute la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru motivele expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată. 5.2. În mod nelegal instanța de fond a respins solicitările având ca obiect anularea măsurilor prevăzute la capetele de cerere nr. 1-4, însușindu-și susținerile prezentate de intimata-pârâtă în întâmpinare, fără a analiza și a se pronunța cu privire la înscrisurile depuse de reclamantă în probațiune. În măsura în care aceste înscrisuri ar fi fost analizate de instanța de fond, s-ar fi constatat că propunerile privind bugetul asigurărilor pentru șomaj pe anii 2010-2013, formulate de A., prin care această instituție a fundamentat exclusiv indicatorii aferenți cheltuielilor, au fost transmise F., în considerarea faptului că ministrul muncii, familiei și protecției sociale îndeplinește, în speță, funcția de ordonator principal de credite. Președintele A. deține calitatea de persoană care exercită, în limitele prevăzute în actul de delegare, atribuțiile delegate de acesta, în condițiile legii. Totodată, se impune a se ține seama de faptul că nerealizarea veniturilor aferente indicatorului „încasări din rambursarea împrumuturilor acordate pentru înființarea și dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii”, reținută de instituția pârâtă, a fost generată de menținerea acestui indicator la un nivel supradimensionat, în ciuda tuturor diligențelor depuse de A., astfel că în cauză nu se poate reține culpa acestei instituții. Nu în ultimul rând, referitor la solicitarea privind anularea măsurii prevăzute la capătul 1 de cerere, se impune a se observa ambiguitatea formulării ultimei fraze din motivarea instanței, respectiv: ”Cum potrivit legii reclamanta îndeplinește funcția de ordonator principal de credite, iar pe de altă parte, bilanțul și contul de execuție bugetară se întocmesc și se semnează de către reprezentanți legali ai A., care răspund de realitatea datelor raportate”. În ceea ce privește capătul de cerere nr. 2, instanța de fond s-a rezumat pur și simplu la a prelua argumentele prezentate de intimata-pârâtă în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pe care le-a reformulat, astfel încât să creeze aparența unei motivări. În măsura în care instanța de fond ar fi analizat Regulamentul de organizare și funcționare al A., aprobat prin Ordinul președintelui A. nr. 799/2010, depusă în extras la dosarul cauzei, ar fi constatat că A. asigură, prin Serviciul Control Măsuri Active, precum și prin Direcția Gestiune Buget Asigurări de Șomaj, monitorizarea activității de îndeplinire a măsurilor asiguratorii și de efectuare a executării silite a debitelor constituite la bugetul asigurărilor pentru șomaj de către agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene și a municipiului București. Prin urmare, reținerile instanței de fond, în sensul respingerii solicitării privind anularea măsurii prevăzute la capătul de cerere nr. 2 sunt nefondate. Referitor la capătul de cerere nr. 3, se impune a se constata că instanța de fond a făcut abstracție de faptul că ocuparea funcțiilor publice desființate în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 a fost posibilă numai după înființarea lor prin Legea nr. 140/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, act normativ publicat în M. Of. nr. 471/2010 din 08 iulie 2010 și care a intrat în vigoare potrivit legii, în 3 zile de la publicare. Efectele negative generate de măsuri similare cu acea a cărei anulare se solicită, dispuse de pârâtă, sunt de notorietate și au impus adoptarea de măsuri legislative pentru corectarea sau, după caz, preîntâmpinarea acestora, concretizate prin adoptarea Legii nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice. Nu în ultimul rând, se impune a se observa că sunt neîntemeiate reținerile instanței de fond privitoare la soluția pronunțată de C. din cadrul B. într-o contestație formulată de D. într-o speță similară, întrucât nu se poate vorbi de „precedent judiciar”, atâta timp cât soluțiile pronunțate de respectivul organ jurisdicțional nu pot fi asimilate unor hotărâri judecătorești. În ceea ce privește capătul de cerere nr. 4, este necesar să se constate că dispozițiile art. 260 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, nu constituie o reglementare derogatorie de la norma de drept comun instituită în acest caz de art. 257, astfel cum s-a reținut în mod eronat de către instanța de fond. Pe de altă parte, reținerile instanței de fond potrivit cărora „împrejurarea că indemnizația de șomaj este menționată și la art. 257 lit. d) nu are relevanță în sensul menționat de reclamantă”, nu pot fi primite, întrucât în procesul de legiferare este interzisă, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, instituirea acelorași reglementări în mai multe articole sau alineate din același act normativ ori din două sau mai multe acte normative. Astfel cum s-a arătat instanței de fond, aceste necorelări au fost identificate chiar de intimata-pârâtă în cazul auditului efectuat la A. București prin Camera de Conturi a municipiului București, însă instanța de fond nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra Raportului de audit financiar înregistrat la A. București sub nr. 19229 din 10 octombrie 2011 și a Deciziei nr. 87 din 27 octombrie 2011 emisă de Camera de Conturi a municipiului București. În privința susținerilor instanței de fond potrivit cărora „prevederile legilor bugetare anuale pentru perioada 2008-2010 invocate de către reclamantă se referă la angajați și angajatori”, se impune a se reține că, prin „angajat”, în sensul O.U.G. nr. 226/2008, se înțelege „persoana asigurată”, așa cum este ea prevăzută de art. 257 din Legea nr. 95/2006. În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Brașov prin Decizia nr. 1311R din 07 decembrie 2010, depusă la dosarul cauzei, iar o interpretare similară cu cea efectuată de A. a fost realizată și de alte instituții ale statului, care au aplicat atât pentru anul 2009, cât și pentru anul 2010, cota de 5,5% prevăzută de O.U.G. nr. 226/2008 și Legea nr. 11/2010, considerând că aceasta se aplică tuturor categoriilor de persoane prevăzute la art. 257 din Legea nr. 95/2006, care au calitatea de „asigurat”. În concluzie, față de toate motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile nr. 1282 din 07 mai 2015, în sensul anulării măsurilor prevăzute la capetele de cerere nr. 1-4.

Intimata B., deși a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat de reclamanta A. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare. 1. Referitor la cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse la pct. II.21 și II.23 din Decizia nr. 14/V din 14 noiembrie 2011 emisă de B. În această privință, criticile formulate în recurs vizează, pe de o parte, nemotivarea hotărârii primei instanțe, iar, pe de altă parte, interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Contrar susținerilor recurentei, din examinarea considerentelor hotărârii atacate, prin raportare la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte observă că prima instanță a evidențiat argumentele de fapt și de drept pe care și-a fundamentat soluția de respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ. Considerentele teoretice și trimiterile pe care prima instanță le face la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție au rolul de a prefigura soluția pronunțată, fără a putea fi privite ca o nemotivare, cu atât mai mult cu cât în procedura reglementată de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 instanța are posibilitatea de a efectua doar o cercetare sumară a aparenței dreptului, și nu o analiză detaliată a legalității actului contestat. Prin urmare, în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate. Potrivit acestui text legal, suspendarea executării unui act administrativ poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: existența unui caz bine justificat și iminența procedurii unei pagube. Referitor la cazul bine justificat, în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, constatările Înaltei Curți sunt în sensul că împrejurările invocate de recurenta-reclamantă în primă instanță, reiterate în recurs, nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, care să pună sub semnul întrebării prezumția de legalitate a acestuia. Prin urmare, în cauză nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ, astfel că în mod just prima instanță a respins cererea de suspendare a executării măsurilor dispuse la pct. II.21 și II 23 din decizia contestată. 2. Referitor la motivul de recurs ce vizează legalitatea măsurii prevăzute la pct. I.4 din Decizia nr. 14/V din 14 noiembrie 2011. Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că abaterea reținută în sarcina recurentei constă în nerealizarea veniturilor aferente indicatorului „încasări din rambursarea împrumuturilor acordate pentru înființarea și dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii”, precum și în fundamentarea necorespunzătoare a acestui indicator prin bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2010. Atât în prima instanță, cât și în recurs, susținerile recurentei au vizat în special lipsa culpei acesteia în fundamentarea necorespunzătoare a respectivului indicator, pe motiv că A. a redactat exclusiv partea de cheltuieli în propunerile privind bugetul asigurărilor pentru șomaj pe anii 2010-2013, propuneri pe care le-a înaintat F., întrucât ministrul muncii, familiei și protecției sociale are calitatea de ordonator principal de credite. Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 11/2009 privind organizarea și funcționarea F., cu modificările și completările ulterioare, a operat o delegare de atribuții pentru ordonatorul principal de credite în privința bugetului asigurărilor pentru șomaj, de la ministrul muncii, familiei și protecției sociale la A. Pe cale de consecință, toate prerogativele conferite de lege ordonatorului principal de credite se exercită de A. în numele său propriu. În acest sens, art. 6 alin. (1) lit. i), j) și p) din Legea nr. 202/2006, republicată, privind organizarea și funcționarea A., reglementează, ca principale atribuții ale acestei instituții, următoarele: - fundamentează și propune F. proiectul bugetului asigurărilor pentru șomaj; - administrează bugetul asigurărilor pentru șomaj și prezintă F. raportul său de execuție bugetară; - administrează încasarea veniturilor și realizează executarea silită a creanțelor aflate în administrarea sa, potrivit legii. Așadar, responsabilitatea fundamentării proiectului bugetului asigurărilor de șomaj, inclusiv pe componenta referitoare la venituri, revine A., și nu F. ori G. Totodată, veniturile realizate din rambursarea împrumuturilor acordate pentru înființarea și dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii se constituie ca și venituri proprii ale instituției, astfel că administrarea acestora intră în atribuțiile A. În plus, în considerarea calității sale de ordonator principal de credite, A. răspunde de realizarea veniturilor în conformitate cu art. 22 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Or, din verificarea Bugetului de venituri și cheltuieli și a contului de execuție al bugetului asigurărilor pentru șomaj încheiat la 31 decembrie 2010 s-a constatat că A. nu a fundamentat, pe baza datelor proprii, veniturile bugetare pe care le administrează și nu a urmărit corespunzător activitatea de colectare a veniturilor aferente încasărilor din rambursarea împrumuturilor acordate pentru înființarea și dezvoltarea de întreprinderi mici și mijlocii. Prin urmare, gradul de realizare a acestor venituri în anul 2010 față de prevederile bugetare definitive a fost de 19,39%. Toate aceste elemente îi sunt suficiente Înaltei Curți pentru a constata legalitatea hotărârii primei instanțe în privința măsurilor prevăzute la pct. I.4 din Decizia nr. 14/V din 14 noiembrie 2011 și la pct. 1 din Încheierea nr. 18 din 27 ianuarie 2012, emise de B., criticile recurentei în această privință fiind neîntemeiate. 3. Referitor la motivul de recurs ce vizează legalitatea măsurilor dispuse la pct. I.10 din Decizia Curții Conturi nr. 14/V din 14 noiembrie 2011. Sub un prim aspect, se impune precizarea că, nici în procedura administrativă și nici în primă instanță, nu au fost contestate rezultatele activității de verificare prezentate de echipa de audit a B. la pct. 3.4 din cap. IV al Procesului verbal de constatare înregistrat din 14 octombrie 2011. Susținerile recurentei sunt în sensul că: (i) atribuțiile privind realizarea efectivă a activității de aducere la îndeplinire a măsurilor asiguratorii și de executare a debitelor constituite la bugetul asigurărilor pentru șomaj revin conducătorilor agențiilor teritoriale de muncă în considerarea calității lor de ordonatori terțiari de credite; (ii) monitorizarea activității de îndeplinire a măsurilor asiguratorii și de executare silită a debitelor, desfășurată de către agențiile pentru ocuparea forței de muncă județene și a municipiului București se regăsește în Regulamentul de organizare și funcționare al A. printre atribuțiile ce revin Serviciului Control Măsuri Active și Direcției Gestiune Buget Asigurări pentru Șomaj. Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte reține, în acord cu prima instanță, că una dintre principalele atribuții ale A. prevăzute în Regulamentul de organizare și funcționare aprobat prin Ordinul președintelui A. nr. 799 din 28 septembrie 2010, este „administrarea încasării veniturilor și realizarea executării silite a creanțelor aflate în administrarea sa, potrivit legii”. În acest cadru se înscriu măsurile de monitorizare și verificare a activității entităților teritoriale dispuse de autoritatea pârâtă în sarcina A., măsuri care nu pot fi privite nicidecum ca o imixtiune în atribuțiile ce revin conducătorilor agențiilor teritoriale de muncă în domeniul aducerii la îndeplinire a măsurilor asiguratorii și a executării silite a debitelor la bugetul asigurărilor pentru șomaj. Pe de altă parte, contrar afirmațiilor recurentei, se constată că în Regulamentul de organizare și funcționare al instituției, la Capitolul ce vizează atribuțiile compartimentelor funcționale din structura organizatorică a A., nu se regăsesc și cele privitoare la monitorizarea activității agențiilor teritoriale în privința executării măsurilor asiguratorii și a debitelor la bugetul asigurărilor pentru șomaj. În aceste condiții, în mod legal au fost instituite măsurile înscrise la pct. I.10 din Decizia B. nr. 14/V din 14 noiembrie 2011, susținerile recurentei fiind neîntemeiate și sub acest aspect. 4 .Referitor la motivul de recurs ce vizează legalitatea măsurilor dispuse la pct. I.21 din Decizia B. nr. 14/V din 14 noiembrie 2011. În această privință, se impune constatarea că, nici în primă instanță și nici în recurs, nu s-a făcut dovada inexistenței abaterii reținute în sarcina recurentei prin decizia a cărei anulare se solicită. Această abatere a vizat acordarea fără temei legal, în perioada 28 februarie - 19 iulie 2010, de drepturi salariale pentru persoanele care au ocupat funcțiile de director coordonator și director coordonator adjunct la agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă, în condițiile în care contractele de management, în temeiul cărora au exercitat aceste funcții, și-au încetat efectele din data de 27 februarie 2010. Nu prezintă relevanță în analiza legalității măsurilor dispuse faptul că ocuparea funcțiilor publice desființate în temeiul O.U.G. nr. 37/2009 a fost posibilă numai după înființarea lor prin Legea nr. 140/2010, având în vedere caracterul general obligatoriu al efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 1629 din 03 decembrie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 28 din 14 ianuarie 2010. De asemenea, nici susținerile referitoare la Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest act normativ a fost adoptat ulterior emiterii actelor administrative contestate. Prin urmare, constatările primei instanțe în sensul existenței abaterii și a legalității măsurilor instituite la pct. I. 21 din Decizia nr. 14 din 14 noiembrie 2011 se impun a fi menținute, criticile formulate de recurentă fiind neîntemeiate. 5. Referitor la motivul de recurs ce vizează măsura prevăzută la pct. II 23 din Decizia nr. 14/V din 14 noiembrie 2011. Sub acest aspect, Înalta Curte observă că susținerile recurentei nu sunt de natură să evidențieze interpretarea ori aplicarea eronată a dispozițiilor legale de către prima instanță, ci reprezintă o reluare a argumentelor prezentate atât în procedura administrativă, cât și în primă instanță, argumente care nu demonstrează însă inexistența abaterii reținute prin actele administrative contestate. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică, astfel că va fi menținută, iar recursul va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. (1865).