ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1861/2019

Ședința publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, inițial, sub nr. x/2014 pe rolul Judecătoriei Bistrița, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de credit bancar nr. x din 11 ianuarie 2011 pentru lipsa cauzei/cauză falsă și pentru nevalabilitatea consimțământului, acesta fiind surprins prin dol de cealaltă parte contractantă.

A solicitat, de asemenea, constatarea nulității absolute, pentru lipsa cauzei, a contractului de cesiune de creanță intervenit între B. S.A., în calitate de cedent, și S.C. C. S.R.L., în calitate de cesionar, înregistrat sub nr. x din 2 noiembrie 2009, precum și obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea sumei de 15.155,56 Euro, suma pretinsă și încasată de pârâtă în mod nelegal.

Prin aceeași acțiune, s-a solicitat obligarea pârâtei la 80.000 Euro, cu titlu de daune morale, constatarea ca fiind în continuare valabil contractul de credit bancar nr. x din 23 octombrie 2007, precum și constatarea nulității clauzelor prevăzute în art. 5 din convenția susarătată și din art. 2.11 din Condițiile generale de creditare, Anexă la contract, fiind clauze abuzive.

Prin sentința nr. 2773 din 10 aprilie 2015, Judecătoria Bistrița, a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bistrița Năsăud.

La Tribunalul Bistrița-Năsăud, cauza a fost înregistrată la data de 27 mai 2015, sub nr. x/2014.

Această din urmă instanță, prin sentința nr. 740 din 9 octombrie 2015, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capetele de cerere în constatare nulitate contract de credit nr. x/2011, pentru cauză falsă/lipsă cauză și nevalabilitate consimțământ, pentru vicierea acestuia prin dol, nulitate contract de cesiune nr. x din 2 noiembrie 2009, pentru lipsă cauză și obligare pârâtă la plata de daune morale și, în consecință, a respins, ca prescrise, aceste capete de cerere.

A respins, ca inadmisibile, capetele de cerere referitoare la constatarea valabilității contractului de credit nr. x din 23 octombrie 2007 și în constatarea caracterului abuziv, și, în consecință, în anularea unor clauze din contractul susarătat.

S-a dispus disjungerea capătului de cerere din acțiunea principală, privind obligarea pârâtei B. S.A. la restituirea unor sume încasate nelegal și înregistrarea unui dosar separat.

În consecință, capătul de cerere disjuns a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bistrița - Năsăud sub nr. x/2015. În acest dosar, a fost pronunțată sentința nr. 154 din 19 februarie 2016, prin care a fost respinsă acțiunea în restituirea unor sume de bani încasate nelegal de către banca pârâtă, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 740 din 9 octombrie 2015 a Tribunalului Bistrița-Năsăud au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta B. S.A. Prin decizia nr. 364 din 29 martie 2016, Curtea de Apel Cluj a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtă. A admis apelul reclamantei, a anulat sentința nr. 740 din 9 octombrie 2015 și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, la Tribunalul Bistrița-Năsăud.

De asemenea, și împotriva sentinței nr. 154 din 19 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015 au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 776 din 27 septembrie 2016, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de pârâta B. S.A. A admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentința atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Bistrița-Năsăud.

În rejudecare, în fața instanței de fond, prin încheierea din 24 noiembrie 2016, s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2015 la dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Prin sentința nr. 340 din 23 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bistrița-Năsăud, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 12810,19 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A., înregistrat la data de 29 noiembrie 2017 pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 270 din 15 mai 2018 a fost admis apelul reclamantei și a fost schimbată în parte sentința nr. 340 din 23 iunie 2017, în sensul că:

A fost admisă în parte acțiunea.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 472ATPE din 23 octombrie 2007 în ceea ce privește modul de stabilire a dobânzii variabile.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantei sumele percepute cu titlu de dobândă, constând în diferența dintre dobânda calculată și percepută prin aplicarea mecanismului stabilit prin clauza 5 din contractul de credit susmenționat și dobânda de 6,95% pe an, cu aplicarea corespunzătoare a clauzelor penalizatoare de la pct. 7 și 8 din contract, în perioada 20 decembrie 2008 - 11 ianuarie 2011.

A obligat apelanta să plătească intimatei B. S.A. suma de 9000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond și în apel.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Cu titlu preliminar, instanța de apel a constatat că reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x pentru cauză falsă (lipsă cauză), constatarea nulității contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x pentru nevalabilitatea consimțământului, acesta fiind surprins prin dol (953 C. civ.), precum și constatarea nulității contractului de cesiune de creanță x din 2 noiembrie 2009 pentru lipsă cauză.

În fapt, instanța de apel a reținut că între reclamanta-apelantă și pârâta-intimată B. S.A. au fost stabilite raporturi juridice, inițiate prin cererea de credit pentru persoane fizice nr. 472 din 22 octombrie 2007 . Între reclamanta-apelantă și intimata-pârâtă a fost încheiat contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 23 octombrie 2007, prin care pârâta a acordat reclamantei un credit pentru nevoi personale, cu ipotecă, în cuantum de 100.000 Euro, cu dobândă fixă pe an, pentru o perioadă de 227 luni.

Conform pct. 8.8.3, din condițiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar mai sus menționat, la constatarea unui caz de culpă și în cazul în care deficiențele nu sunt înlăturate în perioada de timp indicată de bancă în notificare, banca are dreptul să considere creditul exigibil și să treacă la recuperarea întregii sume datorate. De asemenea, instanța de apel a reținut că potrivit pct. 10 din condițiile generale, "banca poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile stabilite prin contract".

În cadrul derulării contractului, prin adresa din 14 octombrie 2009, banca a notificat reclamanta ca în termen de maxim 7 zile lucrătoare să achite integral datoria totală de 666.99 Euro reprezentând sold restant, dobânzi, creanțe atașate și comisioane, rezultat din contractul de credit nr. x/x din 23 octombrie 2007, în caz contrar întreaga creanță considerându-se de drept exigibilă, urmând să se declare tot soldul rămas scadent anticipat, cu consecința pierderii dreptului de a rambursa conform graficului încheiat la semnarea contractului de credit. Conform ordinului de încasare numerar din data de 27 octombrie 2009 emis de pârâtă, s-a încasat de la reclamantă suma de 700 Euro, reprezentând plată rată la credit.

Între pârâta intimată și S.C. C. S.R.L. s-a încheiat contractul de cesiune de creanță nr. x din 2 noiembrie 2009 (contract în cuprinsul căruia apare, într-adevăr, mențiunea că a fost semnat la data de 23 octombrie 2009), având ca obiect cesionarea portofoliului de creanță retail din contractele de credit încheiate de cedent cu persoane fizice, în conformitate cu prevederile art. 1391-1398 C. civ., în lista debitorilor cedați ce formează anexa 1 la contract reclamanta figurând la poziția 167 . Contractul de cesiune și creanțele cedate au fost înscrise în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare la data de 6 noiembrie 2009, reclamanta figurând la poziția 96.

Ulterior, reclamanta apelantă a înregistrat la banca pârâtă, la data de 25 noiembrie 2009, sesizarea nr. 11122 prin care solicita informații cu privire la inexistența notificării referitoare la întârzierea la plată și trecerea la o firmă de recuperare a creanțelor, arătând că și-a plătit toate sumele restante. Prin adresa din 4 decembrie 2009, banca i-a comunicat împrumutatei că, ca urmare a întârzierilor repetate a ratelor de credit și a dobânzilor, creditul a fost vândut după 125 de zile întârziere împreună cu toate drepturile accesorii către S.C. C. S.R.L., prin contractul de cesiune de creanță nr. x din 2 noiembrie 2009.

După notificarea cesiunii de creanță, reclamanta a formulat o sesizare la Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bistrița-Năsăud, în urma căreia a fost aplicată unității bancare B. S.A. sancțiunea amenzii contravenționale. Procesul-verbal de contravenție a fost contestat de unitatea bancară, fiind menținut prin sentința civilă nr. x din 12 octombrie 2010, ca urmare a respingerii plângerii contravenționale. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că unitatea bancară a fost sancționată pentru împiedicarea exercitării atribuțiilor organului constatator prin refuzul de a-i pune la dispoziție toate documentele solicitate, documente necesare în vederea soluționări sesizării formulate de consumator.

Referitor la criticile aduse soluției pronunțate asupra petitului vizând anularea contractului de cesiune, prin prisma modului de interpretare a clauzelor contractului cuprinse în condițiile generale ale contractului de credit bancar nr. x din 23 octombrie 2007, respectiv art. 8.8.3 și art. 10 din condițiile generale, instanța de apel a reținut legalitatea și temeinicia acesteia.

Conform art. 8.8.3 din contract, care se regăsește în cap. 8 intitulat "Cazuri de culpă", "Banca va notifica împrumutatul și, după caz, terțele persoane obligate în baza prezentului contract sau a contractelor accesorii acestuia, în scris, în 15 zile de la constatarea unui caz de culpă și, în cazul în care deficiențele nu sunt înlăturate în perioada de timp indicată de bancă în notificare, banca are dreptul să considere creditul exigibil și să treacă la recuperarea întregii sume datorate". De asemenea, potrivit art. 10 din aceleași condiții generale, situat în cap. 10 sub titulatura "Cesiune", "Banca poate cesiona unui terț drepturile și obligațiile sale din prezentul contract."

Instanța de apel nu a validat susținerile apelantei prin care tinde la interpretarea corelată a celor două prevederi contractuale. Conduita pe care o poate adopta banca în situația în care intervine un caz de culpă, astfel cum e definit de art. 8.1, iar deficiențele nu sunt remediate în termenul acordat, constă în posibilitatea acesteia (conținută în formularea "banca are dreptul") de a considera creditul exigibil și să treacă la recuperarea întregii sume datorate. Considerarea creditului ca exigibil presupune declararea scadenței anticipate, cu posibilitatea de a recupera, pe calea executării silite sau în alt mod, a tuturor sumelor datorate în baza contractului în condițiile art. 7.4 lit. f) din condițiile generale. Clauza prevăzută în art. 8.8.3 din condițiile generale conferă un drept unității bancare, fără însă a institui o obligație în sarcina sa, împrumutătorul putând decide în funcție de context și de rațiunile politicii bancare de la acel moment dacă va considera sau nu exigibil creditul și va trece la recuperarea întregii sume datorate. Contrar interpretării pe care apelanta reclamantă a încercat să o acrediteze, recuperarea întregii sume datorate în contextul art. 8.8.3 nu presupune neapărat cesionarea contractului (dar nici nu o exclude), ci mai curând demararea unei executări silite, deoarece art. 7.4 lit. f) și g) din condițiile generale fac referire la conduita pe care banca o poate adopta în ipoteza în care împrumutatul nu își îndeplinește oricare dintre obligațiile asumate prin contract.

Observând modalitatea de redactare a celor două clauze supuse analizei de către apelanta reclamantă, respectiv art. 8.8.3 și art. 10 din condițiile generale, a constatat în mod indubitabil faptul că posibilitatea unității bancare de a cesiona drepturile și obligațiile sale rezultate din contracte nu este condiționată de constatarea unui caz de culpă sau de surveniența unei anume împrejurări. Pe de o parte nu există o astfel de mențiune expresă în cuprinsul clauzei 10 care să facă trimitere la capitolul 8 sau la alte prevederi contractuale, iar pe de altă parte niciun alt element din cuprinsul său nu este apt să conducă la concluzia că posibilitatea de cesionare a drepturilor și obligațiilor băncii rezultate din contract este condiționată de o anumită împrejurare.

A reținut faptul că la data încheierii contractului de credit în discuție, respectiv 23 octombrie 2007, nu exista nicio prevedere legală care să condiționeze/să limiteze posibilitatea de cesiune a contractelor de credit încheiate de unitățile bancare cu consumatorii. În consecință, instanța de apel a reținut independența clauzei 10 din condițiile generale în raport cu celelalte clauze, dreptul de a cesiona rezervat de bancă nefiind așadar condiționat de declararea scadenței anticipate sau de conduita împrumutatului, însă nu este exclusă cesionarea pentru motive care țin de modalitatea de derulare a contractului. Desigur, validitatea actului prin care s-a realizat cesiunea a fost evaluată prin prisma îndeplinirii condițiilor de fond în materia actelor juridice referitoare la capacitate, consimțământ, obiect și cauză, în raport de motivele invocate de reclamanta-apelantă.

Faptul că pârâta intimată a justificat cesionarea drepturilor și obligațiilor sale rezultate din contract prin caracterul neperformant al creditului, motivat de existența unor întârzieri mai mari de 125 de zile la plata ratelor contractuale, nu implică în mod necesar și automat examinarea modalității de exercitare a dreptului conferit de clauza 10, prin prisma condițiilor stabilite în clauza nr. 8.8.3, astfel cum pretinde apelanta. Aceasta deoarece în speță nu s-a făcut dovada că unitatea bancară ar fi făcut aplicarea prevederilor art. 8.8.3 din contract, respectiv că ar fi declarat scadența anticipată a creditului și ar fi procedat la declanșarea executării silite pentru recuperarea tuturor sumelor. Dimpotrivă, constatând caracterul neperformant al contractului, explicat prin întârzierile repetate la plata ratelor lunare, unitatea bancară a uzat de dreptul său de a ce cesiona drepturile și obligațiile sale rezultate din contract, potrivit motivelor expuse de bancă în răspunsul adresat reclamantei apelante la cererea sa din 10 februarie 2010. Totodată, nu a fost reținut argumentul apelantei referitor la inexistența unor întârzieri de 125 de zile la plata ratelor de credit, justificată prin faptul că sumele datorate nu au depășit valoarea ratelor pentru o astfel de perioadă, întrucât nu s-a susținut de către intimata pârâtă faptul că ar fi vorba despre întârzieri de 125 zile consecutiv, putând fi vorba despre întârzieri repetate care, cumulate, să atingă sau să depășească această durată. Instanța de apel a reamintit că, atât timp cât nu s-a făcut dovada că unitatea bancară a făcut aplicarea prevederilor art. 8.8.3 din condițiile generale ale contractului, legalitatea măsurilor nu poate fi supusă condițiilor prevăzute de această clauză.

Cât privește validitatea contractului de cesiune de creanță nr. x din 2 noiembrie 2009 încheiat între pârâta intimată și S.C. C. S.R.L. prin prisma lipsei cauzei/cauzei false, în deplin acord cu prima instanță, Curtea a reținut că în conformitate cu prevederile art. 966 și următoarele C. civ. de la 1864, prevederi aplicabile în raport de momentul stabiliri raporturilor juridice, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: trebuie să existe, să fie reală; să fie licită și morală.

Apelanta-reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune pentru cauză falsă/lipsă cauză.

Analizând cererea sa sub acest aspect, instanța de apel a reținut, în acord cu doctrina în materie, faptul că pe de o parte trebuie deosebit scopul imediat de scopul mediat, iar pe de altă parte trebuie deosebite motivele pentru care lipsește cauza actului juridic. Când lipsa cauzei se datorează lipsei scopului imediat (spre exemplu, lipsa contraprestației în contractele sinalagmatice, lipsa predării bunului în actele juridice reale, etc.), se constată lipsa unui element esențial al actului juridic civil, astfel încât lipsa scopului imediat se răsfrânge și asupra scopului mediat, golindu-l de conținut juridic, fapt care atrage nulitatea absolută.

Cât privește cerința realității cauzei, a reținut că este falsă cauza în măsura în care există eroare asupra motivului determinant, a scopului mediat, ipoteză în care este incidentă sancțiunea nulității relative doar dacă sunt îndeplinite condițiile erorii viciu de consimțământ, precum și atunci când într-un act juridic atipic ar exista o eroare asupra scopului imediat.

În speță reclamanta apelantă a invocat nulitatea absolută susținând că în cazul contractului de cesiune încheiat între unitatea bancară pârâtă și cesionarul S.C. C. S.R.L. ar lipsi scopul mediat, deoarece explicația privind scopul urmărit oferită de pârâta intimată nu este sustenabilă, în condițiile în care, a susținut apelanta, nu ar fi existat motive pentru a se considera că este neperformant creditul acordat acesteia și că nu ar fi avut întârzieri la plată pe o perioadă mai mare de 125 de zile. Acest argument nu a fost primit, deoarece, pe de o parte, astfel cum s-a reținut motivat anterior, clauza nr. 10 din condițiile generale are un caracter autonom, iar pe de altă parte scopul imediat urmărit de pârâta cedentă la încheierea contractului de cesiune există și transpare cu puterea evidenței din probațiunea administrată - recuperarea sumei indisponibilizate prin acordarea creditului către reclamantă, reprezentând prețul cesiunii.

Fiind în speță invocată nulitatea absolută, și având în vedere că doar lipsa scopului imediat atrage această sancțiune (sancțiunea pentru cauză falsă fiind nulitatea relativă), nu se mai impune analizarea situației și prin prisma caracterului pretins fals al cauzei. În fine, chiar acceptând necesitatea unei astfel de analize, s-a reținut că probațiunea administrată nu a relevat existența vreunui element care să indice existența unei erori viciu de consimțământ cu ocazia încheierii contractului de cesiune. Dimpotrivă, a rezultat că până la data cesiunii reclamanta apelantă a înregistrat întârzieri repetate la plata ratelor lunare, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, reclamanta însăși a admis că a întâmpinat dificultăți în achitarea acesteia, culminând cu notificarea din luna octombrie 2009, aspecte care susțin apărările unității bancare în sensul că a considerat contractul de credit ca fiind neperformant, ceea ce a determinat încheierea contractului de cesiune. Faptul că apelanta s-a conformat notificării și a achitat la data de 23 octombrie 2009 sumele restante în cuantum de aproximativ 700 de euro nu este în măsură să conducă la concluzia că aceasta nu a avut abateri în executarea contractului și că unitatea bancară cedentă nu ar fi avut nici un motiv să urmărească cu celeritate recuperarea sumei indisponibilizate.

Referitor la motivele invocate în cuprinsul memoriului de apel (paginile 5-6) care antamează caracterul licit, legal, moral al cauzei, respectiv validitatea contractului de cesiune de creanță încheiat între unitatea bancară și terț prin prisma datei la care a fost încheiat și semnat, Curtea a constatat că acestea reprezintă motive noi în apel, ce nu pot fi analizate omissio medio în această etapă procesuală, raportat la dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Apelanta a criticat soluția și considerentele primei instanțe asupra petitului care viza constatarea nulității absolute a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x pentru cauză falsă (lipsă cauză), constatarea nulității contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. x pentru nevalabilitatea consimțământului, acesta fiind surprins prin dol (art. 953 C. civ.), susținând că nu îi poate fi imputată necunoașterea modului real în care a fost soluționată plângerea sa adresată Oficiului Protecției Consumatorului, și că în baza informațiilor deținute în mod obiectiv la data de 22 octombrie 2010, data când i sa prezentat posibilitatea transferului creditului de la S.C. C. S.R.L. la B. S.A., aceasta a avut convingerea fermă că banca fusese sancționată pentru comportamentul său abuziv de cesionare a creditului fără declararea scadenței anticipate a acestuia. A mai susținut că prima instanță a ignorat contribuția la procesul mintal intern al acesteia la nivelul anului 2011 a faptului că a plătit ratele în același cont bancar, aspect de natură a-i întări convingerea că nu s-a pus problema încheierii unui nou contract de credit ci a unui act adițional de transfer.

Examinând aceste motive prin prisma modalității în care au fost detaliate, s-a constatat că în realitate apelanta reclamantă a invocat o eroare viciu de consimțământ, susținând că s-a aflat în eroare chiar cu privire la natura actului juridic (noul contract de credit din anul 2011), deci error in negotium, în sensul că aceasta a crezut că a încheiat un contract de transfer credit de la cesionarul S.C. C. S.R.L. înapoi la B. S.A., iar nu un nou contract de credit. A susținut aceasta că eroarea cu privire la natura actului încheiat o fost cauzată și întreținută de pârâta intimată prin dol.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că eroarea gravă, distructivă de voință, este cea mai gravă formă a erorii, care împiedică însăși formarea actului juridic, fiind astfel mai mult decât un viciu de consimțământ întrucât, în realitate, partea nu și-a dat consimțământul pentru încheierea actului juridic în cauză. Aceasta trebuie însă dovedită în condițiile dreptului comun, neexistând vreo prezumție legală. În cauză însă probațiunea administrată nu a relevat existența unei astfel de situații.

Astfel, la data de 22 decembrie 2010 reclamanta a formulat o nouă cerere scrisă de acordare credit pentru persoane fizice solicitând acordarea unui împrumut în cuantum de 94.578,66 Euro pe o perioadă de 189 luni, pentru transfer credit maxicredit de la C. la B. (destinația creditului). În urma acestei solicitări, la data de 11 ianuarie 2011, s-a semnat între părți contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x. În cuprinsul preambulului sunt expuse motivele care au condus la încheierea acestui nou contract de credit în 5 puncte, respectiv:

"Între Bancă și Împrumutat s-a semnat la data de 23 octombrie 2007 contractul de credit bancar nr. 472 x având ca obiect acordarea de către Bancă a unui credit în valoare de 100.000,00 EUR Împrumutatului, reprezentând "Maxicredit cu ipoteca cu dobânda fixă pe 1 an pentru nevoi personale" [tipul creditului inițial] (denumit, în continuare, "Creditul Inițial");

Urmare a neîndeplinirii de către Împrumutat a anumitor obligații din contractul de credit anterior menționat, acesta a fost transferat către S.C. C. S.R.L., S.C. persoană juridică română, având sediul social în București - Str. x, în clădirea D., înmatriculată în Registrul Comerțului sub nr. x/2009, Cod unic de înregistrare 25692675;

Transferul creanței deținute de Bancă în baza Creditului Inițial (denumită, în continuare "Creanța") s-a efectuat în baza contractului nr. x data de 2 noiembrie 2009 între Bancă și S.C. C. S.R.L.;

Împrumutatul a manifestat un comportament de plată bun față de C. S.R.L., în vederea rambursării sumelor restante;

Banca dorește să finanțeze Împrumutatul în vederea achitării Creanței pe care C. S.R.L. are asupra Împrumutatului, așa cum aceasta a rezultat din Creditul Inițial și a fost ulterior transferată la S.C. C. S.R.L."

S-a constatat astfel că noul contract nr. x/2011 poartă denumirea "Contract de credit bancar pentru persoane fizice", prevede în art. 1 că banca acordă Împrumutatului un credit în sumă de 94.578,66 Euro pentru plata de către împrumutat a creanței pe care S.C. C. S.R.L. o are asupra acestuia. Deși reclamanta apelantă a susținut că acest contract i-a fost prezentat ca un contract de transfer a creditului de la C. S.R.L. la B. S.A., iar nu un nou contract de credit, aceasta nu a probat aceste susțineri în condițiile art. 249 C. proc. civ.

Totodată, conținutul contractului nu susține ipoteza avansată de apelantă. Astfel, era suficient ca aceasta să citească contractul pentru a-și ridica semne de întrebare cu privire la natura acestuia, în sensul de a clarifica dacă reprezintă într-adevăr un contract de transfer sau un contract de refinanțare, respectiv un nou contract de credit bancar. De altfel, lecturarea actului anterior însușirii sale prin aplicarea semnăturii nu reprezintă o cerință disproporționată în sarcina consumatorului, ci denotă un comportament diligent, adecvat contextului în care partea încheie acte care angajează patrimoniul său pentru sume precum cea în discuție, de aproximativ 100.000 Euro. Simplele afirmații conform cărora angajații unității bancare i-ar fi expus faptul că încheie un contract de transfer a vechiul contract înapoi la B. nu sunt astfel susținute de probațiunea administrată, iar lipsa de diligență a părții care pretinde că a acordat credit celor prezentate de angajații băncii (care implică o culpa a acesteia) nu poate fi invocată pentru a obține protecție juridică, întrucât contravine principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans potest.

Tot astfel, pretinsul dol care ar fi viciat consimțământul reclamantei apelante și care trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte nu a fost reținut în cauză, cât timp nu s-a probat că unitatea bancară ar fi utilizat manopere dolosive pentru a determina partea să încheie un nou contract de credit pentru refinanțarea vechiul contract cesionat către S.C. C. S.R.L. Faptul necunoașterii de către aceasta a motivelor pentru care a fost sancționată unitatea bancară de către Oficiul pentru Protecția Consumatorilor nu este apt să susțină ipoteza erorii în care s-a aflat, nici modalitatea în care s-a realizat plata ratelor bancare, cât timp astfel cum s-a reținut anterior simpla lecturare a contractului de credit încheiat în anul 2011 era suficientă cel puțin pentru a ridica acesteia semne de întrebare cu privire la natura actului juridic pe care urma să îl încheie.

Au mai fost criticate de către apelantă modalitatea în care prima instanță a interpretat termenii din preambulul noului contract de credit din 2011, precum și modalitatea de evaluare a cauzei la încheierea acestuia, din perspectiva reclamantei.

Instanța de apel reiterat faptul că termenii noului contract nu prezintă o natură echivocă și că un consumator mediu avea posibilitatea, în măsura în care ar fi lecturat conținutul acestuia, să aibă reprezentarea faptului că se încheie un nou contract de credit, suma creditată fiind destinată stingerii debitului către S.C. C. S.R.L. De altfel, și în primul contract de credit încheiat în anul 2007 a fost menționată destinația sumei împrumutate ("pentru nevoi personale").

Cât privește cauza din noul contract de credit, reclamanta apelantă s-a prevalat de inexistența acesteia în ceea ce privește persoana sa în calitate de împrumutat, susținând că nu exista nici un raționament ca aceasta să încheie un contract de credit prin care să se îndatoreze cu o sumă mai mare decât cea inițială în condițiile în care nu a beneficiat de nicio sumă din noul credit, iar creditul inițial nu a fost declarat scadent anticipat. Aceste susțineri nu au fost primite, în contextul anterior reținut, în care în cuprinsul noului contract este menționată suma acordată cu titlu de credit și care este evidențiată în mod clar, cu caractere tip bold, astfel încât la o simplă lecturare a conținutului contractului mențiunea referitoare la suma împrumutată era aptă să atragă atenția reclamantei apelante. Faptul că aceasta nu mai admite la acest moment care a fost rațiunea pentru care a acceptat refinanțarea la nivelul anului 2011 nu poate constitui un argument pentru a se constata lipsa cauzei la încheierea contractului. Prin încheierea contractului de refinanțare a fost stins un debit al reclamantei către S.C. C. S.R.L. și a fost contractat un nou credit la intimată. Contrar susținerilor sale, reclamanta a beneficiat așadar de suma de bani prin stingerea unui debit către un terț, fiind atins scopul mediat despre care aceasta face vorbire în motivele de apel (pagina 9). Existența scopului imediat constând în obținerea unei sume de bani în vederea îndeplinirii scopului mediat (destinația concretă -stingerea unui alt credit) este de asemenea verificată.

În contextul expus, instanța de apel a constatat că este exclusă eroarea esențială ca eroare obstacol pretinsă de reclamantă la încheierea contractului de credit din anul 2011, probatoriul administrat nefiind apt să susțină ipoteza avansată de aceasta, ci conturează mai curând concluzia că aceasta se prevalează de propria culpă raportat la modalitatea în care a înțeles să trateze încheierea noului contract pentru a obține anularea acestuia, iar nu existența unor pretinse manopere dolosive din partea intimatei.

Toate aceste concluzii sunt susținute și de maniera în care s-au derulat în continuare relațiile dintre părți. Astfel, la data de 3 aprilie 2013, urmare a solicitării reclamantei, între aceasta și B. a fost semnat un act adițional la contractul de credit bancar din 2011, prin care s-a acordat o perioadă de grație și s-au diminuat ratele convenite inițial de la suma de 988 Euro/luna la suma de 550 Euro/lună pentru o perioadă de 12 luni.

În urma campaniei de refinanțare credite în derulare promovată de pârâtă în anul 2015, la data de 9 decembrie 2015, reclamanta a încheiat cu pârâta contractul de credit de refinanțare pentru persoane fizice nr. x, suma împrumutată fiind de 97322,99 Euro, scopul creditului fiind refinanțare credit de consum cu ipotecă pe o durată de 159 luni cu o dobândă de 4,95%/an, fixă în primii 5 ani. În preambulul contractului s-a menționat că, având în vedere existența între părți a contractului de credit nr. x încheiat la data de 11 ianuarie 2011 (contract refinanțat), precum și manifestarea de către reclamantă a interesului pentru acordarea unui credit având ca scop rambursarea obligațiilor de plată în temeiul contractului refinanțat, se încheie contractul de refinanțare menționat mai sus.

Noul contract de credit pentru persoane fizice nr. x/2011 a fost așadar în mod valabil încheiat, prin acesta au fost stinse obligațiile rezultând din contractul de credit bancar nr. x din 23 octombrie 2007, motiv pentru care în mod legal a fost respins petitul având ca obiect constatarea valabilității celui dintâi contract de credit.

Cât privește criticile privind modul de soluționare a capătului de cerere privind caracterul abuziv al clauzelor vizând dobânda variabilă din contractul de credit nr. x din 23 octombrie 2007, instanța de apel a constatat că sunt întemeiate. A reținut, în esență, că deși această clauză vizează obiectul și prețul contractului, poate fi cenzurată sub aspectul caracterului abuziv, întrucât nu este redactată clar și inteligibil. Totodată, a reținut caracterul nenegociat al clauzei, pe baza prezumției legale instituite de lege, care nu a fost răsturnată de către bancă, precum și existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei creanțe.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta A., înregistrată la data de 27 august 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

În prealabil, a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că în mod eronat a interpretat instanța de apel, cu privire la capătul de cerere vizând anularea contractului de cesiune, că prevederile inserate la art. 8.3 și 10 din Condițiile generale ale contractului de credit sunt independente, astfel că banca poate cesiona contractul fără a fi condiționată de constatarea unui caz de culpă sau de declararea scadenței anticipate.

În opinia recurentei, o astfel de interpretare lipsește de eficiență juridică clauzele contractuale asumate de părți și excede voinței părților, ignorând principiile de drept potrivit cărora clauzele contractuale se interpretează unele prin altele și în acord cu voința concordantă a părților.

În acest context, a mai arătat că instanța de apel nu i-a analizat susținerile potrivit cărora nu sunt îndeplinite condițiile pentru cesiune, reținând în mod eronat că dreptul băncii de a cesiona contractul, prevăzut la art. 10 din Condițiile generale, nu este condiționat, dar și că, tot eronat, instanța i-a înlăturat argumentele privind inexistența întârzierii de 125 de zile la plata ratelor, apreciind că acestea sunt lipsite de relevanță, atât timp cât nu s-a făcut dovada că banca, în aplicarea art. 8.3 din Condițiile generale, ar fi declarat scadența anticipată a creditului, ci a uzat doar de dreptul său de a cesiona contractul, în condițiile întârzierilor repetate la plata ratelor.

A subliniat recurenta că, procedând astfel, intimata s-a îmbogățit fără justă cauză, fără să se constate niciun caz de culpă în sarcina împrumutatului.

Astfel, a obținut pe de o parte prețul cesiunii, care de regula se situează între 1 și 10% din creanță, iar pe de altă parte, determinând-o să încheie un nou contract de credit pentru aceeași sumă, prin care se avea în vedere refinanțarea primului credit, ce fusese cesionat, a beneficiat practic și de rambursarea anticipată a creanței.

Cu privire la solicitarea de anulare a contractului de cesiune pentru lipsa cauzei, a arătat că în mod nelegal instanța de apel, în acord cu prima instanță, a validat cauza acestui contract, apreciind că este reală, licită și morală. înlăturându-i argumentele în sensul că nu au existat motive pentru a fi considerat neperformant creditul. A reținut pe de o parte, că clauza inserată la art. 10 din Condițiile generale este autonomă, iar, pe de altă parte, că scopul imediat urmărit de intimată la încheierea contractului de cesiune există și transpare cu puterea evidenței din probatoriul administrat - recuperarea sumei indisponibilizate prin acordarea creditului reprezentând prețul cesiunii.

În acest context, a arătat că în preambulul contractului de credit nr. x din 11 ianuarie 2011 s-a menționat că primul credit a fost declarat exigibil anticipat și transferat către S.C. C. S.R.L., dar și că împrumutatul a manifestat un comportament de plată bun față de cesionar, astfel că banca dorește să finanțeze împrumutatul în vederea achitării creanței către acesta.

În opinia recurentei, aceste prevederi relevă că intenția de a contracta a fost a băncii, iar în ceea ce o privește, nu există nicio rațiune pentru care să fi încheiat al doilea contract de credit, pentru suma de 94.578,66 Euro, în vederea achitării anticipate a unui credit al cărui debit la momentul respectiv era de 80.000 Euro și care nu era scadent anticipat, în condițiile în care nu a beneficiat de vreo sumă de bani din acest nou credit.

Or, potrivit art. 948 C. civ. una dintre condițiile esențiale pentru valabila încheiere a unui act juridic este existența unei cauze licite, respectiv a unui scop concret pentru care se încheie, iar potrivit art. 966 C. civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect.

A subliniat recurenta că, în speță s-a dovedit inexistența cauzei, atât prin prisma probatoriului administrat, cât și al prezumției.

Pe de altă parte, a susținut că s-a aflat într-o eroare substanțială asupra cauzei și naturii contractului, ca urmare a prezentării denaturate de către bancă a actului juridic ca fiind o simplă formalitate de readucere a creditului la B.; așa fiind, nu a avut reprezentarea încheierii unui nou contract de credit, astfel că nu s-a realizat acordul de voință al părților, manifestarea de voință nefiind corespunzătoare realității.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea nulității celui de­-al doilea contract de credit pentru lipsa cauzei și pentru dol, a susținut că în mod eronat a reținut instanța de apel că probatoriul administrat nu a relevat existența unei astfel de ipoteze.

În acest sens, a arătat că, în contra celor reținute de instanța de apel, expresia inserată în preambulul contractului nr. x din 11 ianuarie 2011 -"transfer credit maxicredit" a fost de natură să o inducă în eroare cu privire la actul juridic ce se încheia, creându-i convingerea că este vorba despre un simplu transfer al creditului de la S.C. C. S.R.L. la B.; un alt motiv care a condus-o spre această concluzie a fost și acela că nu s-a procedat la o analiză a situației sale financiare, în vederea constatării îndeplinirii condițiilor pentru acordarea creditului, fiind invitată direct să semneze actele redactate de bancă; de altfel, în ipoteza în care banca i-ar fi analizat bonitatea financiară s-ar fi constatat că nu îndeplinește condițiile pentru acordarea creditului, atât timp cât, raportat la venitul său - 193 euro pe lună, i-ar fi putut acorda în mod legal un credit a cărui rată nu putea depăși 70 Euro pe lună, iar nu 988 Euro, cât trebuie să plătească ca urmare a încheierii contractului de credit a cărui nulitate o invocă.

A conchis recurenta că toate aceste aspecte relevă că nu a avut reprezentarea încheierii unui nou contract de credit ci a unui act adițional la convenția inițială, cu scopul readucerii creditului la B..

În final, a susținut că au fost acordate intimatei cheltuieli de judecată într-un cuantum prea ridicat în raport cu munca depusă și complexitatea cauzei și a solicitat diminuarea cuantumului acestora.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității cererii de recurs, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. A invocat, de asemenea, inadmisibilitatea căii de atac, prin raportare la valoarea obiectului cererii și la dispozițiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborate cu prevederile art. 27 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, întrucât decizia instanței de apel este legală.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 21 mai 2019 au fost respinse excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, invocate de intimata-pârâtă, pentru considerentele reținute în respectivul act de procedură. Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs, Înalta Curte reamintește că recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai pentru temeiuri de nelegalitate, nu și de netemeinicie (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.). Așadar, toate acele critici formulate de recurentă, ce tind la reanalizarea probelor administrate în cauză și la stabilirea, pe cale de consecință, a unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, nu pot face obiectul prezentelor considerente și, prin urmare, vor fi exceptate de la analiză.

Cum cererea de recurs cuprinde o succesiune de fapte și afirmații, nestructurată din punct de vedere juridic, pe motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci raportată la capetele de cerere din acțiunea introductivă de instanță, Înalta Curte va proceda la gruparea criticilor, în măsura în care, așa cum s-a mai arătat, acestea sunt susceptibile a fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așadar, reține că instanțele de fond au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni în nulitate contract de cesiune de creanță, intervenit între intimata-pârâtă Bancă, în calitate de cedent, și S.C. C. S.R.L. în calitate de cesionar, încheiat la data de 2 noiembrie 2009, având ca obiect o creanță născută dintr-un contract de împrumut, acesta din urmă fiind încheiat de pârâta din prezenta cauză cu reclamanta - împrumutat și debitor cedat, în anul 2007. Deși cauza juridică a cererii introductive de instanță, respectiv cauza de nulitate invocată explicit a fost lipsa cauzei/cauza falsă a contractului de cesiune, în realitate, temeiurile de fapt ale cererii s-au axat pe o pretinsă inexistență a dreptului Băncii de a cesiona creanța. Mai exact, s-au bazat pe încălcarea unei obligații contractuale izvorâte din contractul de împrumut perfectat în anul 2007, anume aceea de a nu cesiona creanța izvorâtă din convenție decât în condițiile în care împrumutatul și-ar fi încălcat într-o asemenea măsură obligațiile contractuale, încât să poată fi subscrisă această încălcare cazurilor de culpă definite de acordul părților și să permită băncii declararea scadenței anticipate a împrumutului. Trebuie precizat, de asemenea, că ambele capete de cerere, atât cel referitor la constatarea nulității contractului de cesiune din anul 2009, cât și cel ce privea constatarea nulității contractului de credit perfectat de părți la 11 ianuarie 2011, s-au întemeiat pe dreptul comun, anume prevederile C. civ. din 1864 (aplicabil din punct de vedere temporal, în baza art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011), și nu pe acele norme legale care ocrotesc consumatorii (în special, nu pe dispozițiile Legii nr. 193/2000).

Acesta fiind cadrul procesual creat de reclamanta însăși, în baza principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, instanțele de fond au acordat o importanță deosebită, în analiza efectuată, interpretării contractului de credit perfectat în anul 2007, spre a stabili dacă exista vreo interdicție, stabilită pe cale convențională, a băncii, de a cesiona creanța deținută împotriva reclamantei sau dacă dreptul de a cesiona era condiționat de declararea scadenței anticipate a împrumutului.

Urmare acestei analize, instanțele de fond au concluzionat că nu există o clauză care să interzică cesiunea ci, dimpotrivă, aceasta era în mod explicit permisă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că nu era condiționată de constatarea vreunui caz de culpă a împrumutatului (debitor cedat).

Prin cererea de recurs, reclamanta susține că, în interpretarea contractului de împrumut din anul 2007, instanța de apel a încălcat regulile de interpretare a convențiilor, referitoare la interpretarea sistematică sau coordonată a contractului, la interpretarea după voința concordantă a părților sau la interpretarea în favoarea celui care se obligă. Altfel spus, a invocat încălcarea dispozițiilor art. 982, art. 977 și respectiv art. 983 C. civ. din 1864.

Însă, în dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta nu arată de ce voința concordantă a părților (voința internă) ar trebui disociată de sensul literal al termenilor, întrucât, în speță, este un contract preformulat, redactat de persoane cu pregătire juridică din cadrul băncii pârâte, astfel că declarația comună a părților se prezumă că exprimă, până la proba contrară, voința reală a părților.

Cât privește pretinsa încălcare a art. 982 C. civ., recurenta nu prezintă nici un argument pentru care instanța de apel ar fi trebuit să adauge conținutului explicit al art. 10 din contractul de credit, care permite băncii să cesioneze creanța născută din contract, fără nici o altă condiționare, condiții suplimentare, cum ar fi exigibilitatea acelei creanțe, din motive de culpă a împrumutatului.

În sfârșit, regula de interpretare prevăzută de art. 983 C. civ. este aplicabilă numai clauzelor îndoielnice. Or, clauza inclusă în art. 10 din contract nu este una confuză, cu înțeles greu de sesizat sau susceptibilă de mai multe înțelesuri, astfel că textul de lege susarătat nu era aplicabil, în speță.

În esență, creanța născută dintr-un contract de credit, încheiat chiar de un profesionist cu un consumator, nu era declarată, la data perfectării contractului de cesiune, netransmisibilă, prin vreo dispoziție legală. Reclamanta a tins practic, prin întreaga argumentație, să dovedească că acea creanță a fost declarată incesibilă sau, în orice caz, transmisibilă condiționat de îndeplinirea anumitor condiții (declararea exigibilității anticipate) pe cale convențională, prin contractul de credit din anul 2007. Trecând peste faptul că o clauză de incesibilitate a creanței nu ar fi putut conduce, per se, la constatarea nulității contractului de cesiune, ceea ce în mod corect au constatat instanțele de fond este împrejurarea că nu numai că nu există o clauză de inalienabilitate a creanței ci, dimpotrivă, cesiunea de creanță este permisă în mod explicit. Totodată, în mod just s-a reținut că pot face obiectul cesiunii și creanțele nescadente, nici legea și nici convenția părților din care s-a născut creanța în litigiu neinterzicând o atare transmitere.

Așadar, toate argumentele recurentei formulate atât în fazele procesuale anterioare, cât și prin cererea de recurs, referitoare la împrejurarea că, la data cesionării creanței, nu se afla în vreunul din cazurile de culpă care să permită băncii declararea exigibilității anticipate a creanței, sunt lipsite de relevanță în raport cu obiectul cererii, de vreme ce nici legea și nici convenția părților nu interzic cesiunea creanțelor nescadente și, așa cum s-a mai arătat, nu era în discuție vreo altă cauză de incesibilitate, nici legală și nici convențională.

În sfârșit, reclamanta a invocat, în ce privește contractul de cesiune, drept cauză de nulitate absolută, lipsa cauzei sau cauză falsă, iar instanțele de fond s-au preocupat să determine, în consecință scopul imediat și scopul mediat al respectivei convenții. În realitate, întreaga argumentație în fapt a cererii introductive axându-se pe pretinsul caracter incesibil al creanței care, în opinia reclamantei, nu putea face obiectul unei prestații contractuale, se punea în discuție, mai degrabă, valabilitatea contractului sub aspectul obiectului obligației (aspect, de altfel, analizat de instanțele de fond), iar nu existența cauzei. În orice caz, constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 967 C. civ., text de lege care instituie prezumția de existență a cauzei, precum și prezumția de valabilitate a cauzei. Cel care invocă inexistența sau nevalabilitatea scopului convenției are sarcina probei. Or, reclamanta-recurentă nu a reușit să dovedească că scopul imediat al cedentei la perfectarea contractului nu a fost acela de a primi contraprestația (prețul cesiunii), iar scopul mediat (motivul determinant), acela de a transmite o creanță neperformantă.

În mod asemănător, în ce privește lipsa cauzei/cauza falsă a contractului de credit încheiat de părți în anul 2011, reclamanta avea sarcina de a proba inexistența sau caracterul derizoriu al prestației cocontractului. Faptul că prestația caracteristică a băncii, respectiv remiterea unei sume de bani, a avut ca scop stingerea unei datorii a împrumutatului, nu poate echivala cu lipsa cauzei sau cauza falsă. Orice analiză a voinței psihologice a reclamantei, chiar raportată la reperele faptice prezentate de aceasta (că a refinanțat un credit anterior care nu era scadent, că noua sumă împrumutată era superioară debitului contractat în anul 2007, ș.a.m.d.) nu putea conduce instanțele de fond la o altă concluzie decât aceea că legea prezumă existența unei cauze valabile a contractului și că reclamanta nu a răsturnat această prezumție. Practic, titlul care constată obligațiile părților (contractul de împrumut), cuprinde explicit cauza contractului (atât elementul obiectiv, adică scopul imediat, remiterea unei sume de către împrumutător, cât și scopul mediat al reclamantei, respectiv stingerea unei datorii anterioare a acesteia, indiferent că aceasta ar fi fost scadentă sau nescadentă).

Cât privește criticile subscrise cauzei de nulitate a contractului de credit din 2011, constând în eroarea esențială în care s-a aflat împrumutatul asupra naturii contractului (eroare obstacol sau distructivă de voință), eroare pretins provocată prin manopere frauduloase de către banca pârâtă, constată că nu sunt veritabile critici de nelegalitate. Recurenta nu invocă greșita aplicare a prevederilor legale incidente (art. 953 și art. 960 C. civ. din 1864), ci solicită reinterpretarea probelor administrate în fazele procesuale anterioare, referitoare la împrejurările încheierii convenției, la starea materială de la acea dată a împrumutatei, la neinformarea acesteia în legătură cu împrejurări esențiale etc. și, pe cale de consecință, stabilirea unei situații de fapt diferită de cea reținută de instanțele de fond. Or, așa cum s-a mai arătat, acestea sunt critici de netemeinicie, care nu pot face obiectul unei căi de atac extraordinare și nedevolutive, limitată doar la aspecte de nelegalitate.

În fine, cât privește cuantumul disproporționat de mare al cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel părții adverse, în raport cu munca depusă de avocat și complexitatea cauzei, constată