ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2601/2021

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2601/2021 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2021)

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 26 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.4, art. 5.1 lit. B), art. 5.2, art. 8.14, art. 8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.07.2008 și condițiile generale și speciale care fac parte din contract, să fie obligată pârâta la plata sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive (comision de administrare, penalități de întârziere) de la data încheierii contractului de credit și până la soluționarea cauzei. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 50/2010.

Prin sentința civilă nr. 4875 din 19 iunie 2015 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, secția Civilă a fost admisă excepția de necompetență materială a instanței și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10 iulie 2015 sub dosar nr. x/2015.

La termenul din 29 octombrie 2015, reclamantul a precizat că a chemat în judecată doar pe pârâta B., iar prin cererea depusă la termenul din 4 februarie 2016, reclamantul a precizat că înțelege să renunțe la solicitarea de constatare a nulității absolute a clauzei de la art. 5.2 din contract, având în vedere că acest articol a fost abrogat prin actul adițional nr. x din 30 martie 2012.

Printr-o altă cerere precizatoare, depusă tot pentru termenul din 4 februarie 2016, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a B. S.A., având în vedere contractul de cesiune încheiat la data de 31 martie 2009 între B. S.A. și B..

Prin încheierea de la termenul din 4 februarie 2016, la solicitarea pârâtei B., Tribunalul a constatat că cererea precizatoare prin care reclamantul a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a B. S.A. a fost depusă după primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, astfel că aceasta este tardivă, în condițiile art. 204 C. proc. civ.

La același termen de judecată pârâta B. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin sentința civilă nr. 1327 din 3 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive și a fost respinsă cererea reclamantului formulată împotriva pârâtei B. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, pe care 1-a obligat la plata sumei de 6.577,26 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1593/A/2016 din 11 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1327 din 3 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că art. 78 C. proc. civ. impunea introducerea în cauză a B. S.A., în calitate de creditor inițial, semnatar al contractului de credit și cedent al creanțelor născute din contract.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 9 ianuarie 2017 sub același nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1346 din 13 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor B. prin mandatar B. S.A. și B. S.A., fiind obligat reclamantul la plata sumei de 6.577,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei B. S.A..

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., înregistrat la 10 august 2017 sub nr. x/2017, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinței apelate, admiterea cererii, constatarea nulității absolute a art. 4.4, 5.1 lit. b), 8.14 si 8.15 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/30.07.2008, modificat prin actul adițional nr. x din 30 martie 2012 și rambursarea tuturor sumelor plătite de apelant în baza acestor clauze nule.

Prin decizia civilă nr. 2217/A din 5 decembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1346 din 13 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. b), art. 8.14 și art. 8.15 din contractul încheiat de părți la data de 30 iulie 2008, a dispus restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de administrare în perioada 30 iulie 2008 - 30 martie 2012 (data încheierii actului adițional nr. x din 30 martie 2012) și dobânda legală aferentă acestor sume calculate de la data încasării până la data restituirii efective. Totodată, a respins cererea pârâtei B. S.A. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată și a respins cererea apelantului de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamant A. și pârâtele B. S.A. și B. au declarat recurs.

Prin decizia civilă nr. 1663 din 8 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat recurentele-pârâte B. S.A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2217/A din 5 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vi-a Civilă.

A admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiași decizii, a casat în parte decizia atacată numai în ceea ce privește soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 30 iulie 2008, în forma modificată prin actul adițional din 30 martie 2012 și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la 13 ianuarie 2020 sub dosar nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 655 A din 30 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în limitele casării, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1346 din 13 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimații pârâți B. prin mandatar B. S.A. și B. S.A..

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

In argumentarea memoriului de recurs, recurentul susține că prin hotărârea dată instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât prin cererea de apel reclamantul a criticat hotărârea instanței de fond și a solicitat instanței să constate, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, raportat la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pe care această clauză îl produce și, cu toate acestea în cele două cicluri procesuale parcurse în cauză nu s-au analizat deloc aceste critici care au stat la baza apelului.

Astfel, în motivare sa, instanța de apel nu face nicio referire la dezechilibrul semnificativ al clauzei privind comisionul de administrare, raportat la criteriul de interpretare al CJUE, detaliat în cererea de apel, respectiv: în ce măsură clauza îl plasează pe consumator într-o situație juridică defavorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în absența clauzei.

În acest sens, se arată că în dezlegarea cauzei, instanța de apel nu a analizat dispozițiile din dreptul național indicate de apelant, care prevăd gratuitatea operațiunilor comisionate de bancă, raportat la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, iar în lipsa unei motivări a instanței de apel cu privire la criticile formulate, acesta consideră că hotărârea este nemotivată sub acest aspect, ceea ce atrage casarea deciziei recurate.

Într-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a aplicat, în mod greșit, noțiunii de "dezechilibru semnificativ" criteriile de interpretare ale noțiunii de "limbaj clar și inteligibil".

In acest context, se arată că instanța de apel a constatat în mod corect că "prevederile contractuale contestate și care au fost considerate ca fiind abuzive nu fac parte din obiectul principal al contractului" și că "odată ce reclamantul a contestat prin cererea de chemare în judecată atât cuantumul comisionului cât și lipsa de transparență în stabilirea acestuia și a serviciilor prestate pentru achitarea comisionului, clauza în discuție privind comisionul de administrare se impune a fi analizată prin prisma condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000", însă în urma analizei, instanța de apel a considerat greșit că nu este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, în primul rând din motivarea hotărârii rezultă că, în aprecierea condiției dezechilibrului semnificativ, instanța de apel s-a raportat la criteriile folosite pentru interpretarea condiției de exprimare a clauzei într-un limbaj "clar si inteligibil" și nu la criteriile aferente condiției dezechilibrului semnificativ.

Așadar, condiția referitoare la exprimarea clauzei într-un limbaj "clar și inteligibil" trebuie analizată atunci când situația se încadrează la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/20002 (atunci când clauzele considerate abuzive sunt asociate cu obiectul principal al contractului sau cu cuantumul comisionului) și nu atunci când situația se încadrează în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2020, or, aplicarea lor greșită echivalează în mod evident cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor legale de drept intern, iar atâta timp cât instanța de apel însăși a reținut faptul că dispoziția contractuală contestată nu se încadrează în art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2020, atunci caracterul clar și inteligibil al clauzei nu trebuie să facă obiectul analizei în sensul art. 4 alin. (1).

Mai susține recurentul că clauza provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât nu ține cont de drepturile legale ale consumatorului și transferă asupra consumatorului sarcina rezultând din obligații proprii ale băncii, iar criteriile de interpretare a noțiuni de "dezechilibru semnificativ" sunt prevăzute în Hotărârea Aziz C/415-11 EU:C:2013:164 a CJUE.

De asemenea, echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contra prestație a celeilalte părți.

In acest sens, se arată că instanța de apel a considerat că nu exista niciun dezechilibru semnificativ, întrucât acesta este perceput pentru efectuarea de operațiuni de cont bancar de către creditor în scopul utilizării sau eventual a rambursării creditului și, întrucât pe durata creditului se pot efectua diverse operațiuni de cont care implică o contra prestație din partea creditorului.

Așadar, din analiza conținutului comisionului de administrare, detaliat de intimata-pârâtă în cadrul întâmpinărilor, rezulta în mod clar că acest dezechilibru semnificativ există, pe de o parte, consumatorul suportă un comision pentru drepturi care îi sunt recunoscute cu titlu gratuit de lege și, pe de altă parte, i se transferă sarcina rezultând din îndeplinirea de către banca a propriilor obligații legale necesare pentru realizarea și autorizarea activității sale de creditare.

In acest context, se arată că instanța de apel ar fi trebuit să interpreteze și să aplice art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, rezultă că în lipsa clauzei privind comisionul de administrare, normele legale aplicabile ar fi fost în mod evident mai avantajoase consumatorului, astfel încât recurentul consideră că în speță, cu privire la art. 5.1 lit. b) din contract privind comisionul de administrare, sunt îndeplinite criteriile de apreciere a noțiunii de "dezechilibru semnificativ" stabilite de CJUE.

In fapt, în opinia recurentului, nu exista nicio contraprestație a băncii care să justifice perceperea acestui comision de administrare, astfel încât instanța trebuia să aibă în vedere lipsa cauzei juridice a clauzei referitoare la comisionul de administrare, în condițiile art. 948 și 966 C. civ.

In acest context, se susține că dezechilibrul semnificativ creat de bancă apare clar și trebuie sancționat prin înlăturarea de la aplicare a acestei clauze referitoare la comisionul de administrare și prin rambursarea sumelor încasate nelegal pe toată perioada, inclusiv după încheierea actului adițional.

Mai susține recurentul că această clauză nu este clară și inteligibilă, contrar celor susținute de instanța de apel, potrivit căreia, nu ar fi îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ întrucât clauza ar fi clară, nu utilizează termeni tehnici, cuantumul sumei este determinat fără echivoc, astfel încât consumatorul a fost informat, a putut să deducă din ansamblul contractului scopul pentru care este perceput comisionul de administrare și a putut aprecia care sunt consecințele economice pe care clauza le produce asupra patrimoniului său.

Mai mult, în contract nu se detaliază cuprinsul comisionului de administrare, banca putând să justifice ulterior conținutul acestuia (în speță, conținutul comisionului de administrare a fost explicat prin întâmpinare) or, procedând astfel se dă dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale.

În acest sens, recurentul susține că este evidentă lipsa de transparență și neclaritatea clauzei contractuale, astfel încât în niciun caz nu se poate valida concluzia instanței de apel, conform căreia, prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar fi "clară și inteligibilă" în sensul avut în vedere de legiuitor și confirmat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și de instanța națională supremă.

Așadar, prin raportare la criteriile din cauza CJUE C-621/17 Gyula și la situația de speță detaliată, pe care instanța de apel ar fi trebuit să o analizeze, această motivare a instanței de apel este evident superficială, neadaptată situației prezentate și rezultatul unei aplicări și interpretări incorecte a dispozițiilor legale și jurisprudenței CJUE relevante.

Pentru aceste considerente, recurentul se consideră îndreptățit să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea, depusă la 22 martie 2021, intimatele B. S.A. și B. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 mai 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 7 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 655 A din 30 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 25 noiembrie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest context, referitor la criticile întemeiate pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se constată că în cadrul memoriului de recurs nu se indică normele de procedură ce ar fi fost nerespectate de instanța de apel, sens în care se apreciază că acestea au fost invocate în mod formal.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurentul nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea hotărârii atacate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susținerea acestui motiv de casare, recurentul apreciază că în motivare sa, instanța de apel nu face nicio referire la dezechilibrul semnificativ al clauzei privind comisionul de administrare, raportat la criteriul de interpretare al CJUE, nefiind analizate nici dispozițiile din dreptul național raportat la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, iar sub acest aspect consideră că hotărârea este nemotivată.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele, prin prisma jurisprudenței CJUE, pentru care în cazul comisioanelor, acestea intră sub incidența tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, în ipoteza în care se invocă, în privința acestora, caracterul nejustificat al prețului față de serviciile prestate, respectiv proporționalitatea dintre aceste servicii și cuantumul comisionului perceput ca echivalent.

Or, reclamantul a contestat prin cererea introductivă de instanță atât cuantumul comisionului cât și lipsa de transparență în stabilirea acestuia și a serviciilor prestate pentru achitarea comisionului, context în care clauza privind comisionul de administrare a fost analizată prin prisma condițiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar din această perspectivă s-a constatat că clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. b) astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. x/30.03.2012 cuprinde toate datele necesare pentru determinarea valorii lunare a comisionului de administrare, fiind prevăzută în mod expres baza de calcul a acestui comision.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantului și de menținere a hotărârii instanței de fond.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, cum susține recurentul.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel a aplicat, în mod greșit, noțiunii de "dezechilibru semnificativ" criteriile de interpretare ale noțiunii de "limbaj clar și inteligibil".

Mai susține recurentul că echilibrul contractual presupune ca drepturile fiecăreia dintre părți să aibă corespondent într-o contra prestație a celeilalte părți, însă în cauză nu exista nicio contraprestație a băncii care să justifice perceperea acestui comision de administrare.

Se arată că această clauză nu este clară și inteligibilă, contrar celor susținute de instanța de apel și că în contract nu se detaliază cuprinsul comisionului de administrare.

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de administrare și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică acest comision de administrare.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea art. 5.1 lit. b) din condițiile particulare ale convenției.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

Instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurentului, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurentul a fost informat atât cu privire la obligația de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care acesta a fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

În acest context, instanța de apel a constatat că, spre deosebire de clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. b) din contractul de credit în forma sa inițială, clauza cuprinsă în art. 5.1 lit. b) astfel cum a fost modificată prin actul adițional nr. x/30.03.2012 cuprinde toate datele necesare pentru determinarea valorii lunare a comisionului de administrare, fiind prevăzută în mod expres baza de calcul a acestui comision, în cuantum de 0,15% lunar aplicat la soldul creditului, fiind menționat și cuantumul fix în cuprinsul graficului de rambursare.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația reclamantului de plata a comisionului de administrare este în deplin acord cu dispozițiile legale în vigoare la data încheierii Actului adițional nr. x/30.03.2012, acest tip de comision fiind prevăzut și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate, context în care soluția instanței de apel se impune a fi menținută sub acest aspect.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 655 A din 30 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 655 A din 30 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. și B. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2021.