ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1292/2021

Ședința publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2342/17.03.2016 Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 3616/10.06.2016 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția lipsei de interes cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. d) și 5.2 din contractul de facilitate de credit și garanție nr. x/10.03.2008, respingând cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 28.02.2017 judecata cauzei a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluționarea de către CJUE a sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2014, prin care instanța română a dispus, în temeiul art. 276 TFUE, sesizarea Curții de la Luxembourg cu o serie de întrebări preliminare privind interpretarea unor dispoziții ale Directivei 93/13 CEE.

La data de 25 aprilie 2018 s-a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, pentru discutarea perimării, în conformitate cu art. 420 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1169/22.05.2018 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a constatat perimat apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 3616/10.06.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. și C..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 1390 din 19 septembrie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantului, a casat decizia civilă nr. 1169 din 22 mai 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, trimițând cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

În considerente, s-a reținut că recursul declarat, prin raportare la motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este fondat sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor legale cuprinse în art. 420 alin. (1) din același cod.

În mod greșit, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la perimarea de drept a apelului, ca o consecință a lipsei de stăruință a părților în desfășurarea activității judiciare, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 416 alin. (3) teza I din cod, potrivit căruia actul de procedură trebuia efectuat din oficiu.

Rejudecând apelul, prin decizia nr. 16/14.01.2020 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul reclamantului A..

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a apreciat greșit că nu ar fi făcut dovada că la momentul încheierii contractului nu a avut posibilitatea să negocieze și că nu sunt abuzive clauzele contestate.

În ceea ce privește clauza înscrisă la art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare din Condițiile speciale ale convenției de credit, recurentul a învederat că aceasta se încadrează în situația clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv și că instanța era obligată să facă analiza prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000.

Această clauză nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, în condițiile în care din contract nu au reieșit activitățile prestate în schimbul perceperii unui asemenea comision, iar acesta nu a fost adus la cunoștința recurentului înainte de încheierea contractului, clauza nefiind nici negociată, fiind evident și dezechilibrul semnificativ pe care o produce în detrimentul recurentului, prin raportare la prima parte a perioadei de creditare în care comisionul nu are o valoare neglijabilă, ci dimpotrivă.

Din modul de redactare rezultă că nu a fost negociată clauza privind comisionul de administrare și prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind indicate în contract toate elementele necesare pentru perceperea acestui comision.

În cuprinsul convenției de credit nu există o definire a activităților pe care banca le prestează în schimbul comisionului de administrare. Această clauză nu respectă exigențele bunei-credințe, inserarea comisionului de administrare vătămând interesele patrimoniale ale recurentului, urmărindu-se în realitate obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de pârâtă, stabilirea comisionului în discuție reprezentând o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată cu acest titlu în contract în detrimentul recurentului.

În mod greșit instanța a apreciat că această clauză nu poate face obiectul unei cercetări judecătorești în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât reglementează o obligație principală de plată stabilită în sarcina împrumutatului, care se încadrează în obiectul principal al contractului. Drept urmare, curtea de apel a exclus posibilitatea recurentului de a supune atenției instanțelor de judecată caracterul abuziv al acestei clauze, fără să țină seama de faptul că în cuprinsul convenției de credit nu există o definire a activităților pe care banca le prestează în schimbul comisionului de administrare.

În opinia recurentului, prima instanță de control judiciar a interpretat greșit prevederile art. 4 din Directiva 93/13 CEE întrucât a reținut că nu se poate analiza clauza privind comisionul de administrare în raport de clauza cuprinsă la art. 5 din convenția de credit.

Cu privire la constatarea nulității absolute a clauzei privind comisionul de acordare, cuprinsă la art. 5.1 lit. b) din contract, recurentul a apreciat, pe de o parte, că acest comision este nejustificat de mare în comparație cu munca depusă de bancă pentru întocmirea dosarului de credit, iar pe de altă parte, că banca nu poate explica pentru ce l-a perceput în condițiile în care comisionul crește cu suma împrumutată, neexistând nicio diferență între procentul perceput pentru un credit ipotecar și cel perceput pentru un credit de consum. Modul de stabilire a comisionului de acordare, respectiv de 2% din valoarea creditului acordat, nu poate fi explicat de către bancă de vreme ce nu există elementele în măsură să conducă la stabilirea acestui cuantum.

Dacă justificarea acestui comision o reprezintă acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este invariabil - de 2% -, indiferent de tipul de contract și de ce cuantumul este raportat la mărimea sumei împrumutate și nu la volumul, complexitatea actelor care formează documentația de acordare a creditului.

Recurentul consideră că este nelegală impunerea plății unui comision de acordare în condițiile în care a fost perceput un alt comision de analiză dosar, menționat la art. 5.1 lit. a) din contract.

În concluzie, susține că atâta timp cât contractul este unul tip, deci unul de adeziune, plata comisionului de acordare a creditului nu este justificată întrucât nu a fost negociată. Deși la art. 8.16 se prevede că împrumutatul a înțeles și a acceptat clauzele contractuale și că acestea au fost negociate, din modul de formulare al clauzei rezultă că aceasta nu a suportat o negociere. Legiuitorul reglementează clar diferența dintre contractele încheiate între părți care au aceeași putere de negociere și relațiile de inegalitate dintre consumatori și profesioniști. De asemenea, banca trebuie să demonstreze caracterul negociat al acestui comision.

Odată stabilit caracterul de adeziune al contractului și inexistența unui consimțământ valabil, apar ca nerelevante și mențiunile referitoare la noțiunea de libertate contractuală, respectiv forța juridică a contractelor. Banca profită la maximum de comisionul de acordare, iar beneficiile aduse nu sunt doar pe termen scurt, întrucât acest comision intra în cuantumul total al creditului și pentru el se plătește o dobândă pe termen lung.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 ianuarie 2021, s-a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite un asemenea drept.

Prin încheierea din 30 martie 2021, recursul a fost admis în principiu.

În argumentarea recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) din același cod, criticile recurentului cu privire la lipsa caracterului negociat al convenției nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care s-a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii.

Înalta Curte reține că, în speță, criticile recurentului-reclamant privind comisionul de administrare și comisionul de acordare din Condițiile speciale ale convenției de credit nu sunt fondate, instanța de apel efectuând o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, se reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Instanța de apel a motivat, în ceea ce privește modalitatea de redactare a clauzelor contestate referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, că aceasta este neechivocă, fiind ușor de calculat sumele datorate cu acest titlu (în cazul comisionului de acordare cuantumul fiind chiar indicat expres), astfel că întinderea obligațiilor este cunoscută clar încă din momentul încheierii contractului chiar și unei persoane fără cunoștințe de specialitate.

Instanța de apel a reținut în mod corect că prevederile contractuale prin care s-au instituit cele două comisioane au un caracter cât se poate de inteligibil din punct de vedere juridic și nu conțin termeni echivoci care să reflecte vreo rea-credință din partea instituției de credit.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația română, în consens cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE, rezultă că pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

În considerarea acestor reglementări, în mod legal și temeinic a reținut instanța de apel că intimata-creditoare nu avea obligația de a defini cuvintele "acordare" și "administrare" într-un limbaj inteligibil, pentru ca apelantul reclamant să poată înțelege cu claritate motivele pentru care au fost percepute respectivele comisioane. Aceasta, deoarece prevederile contractuale contestate sunt clare și inteligibile, iar termenii de "acordare" și "administrare" fac parte din vocabularul de bază al limbii române și înțelesul lor este cunoscut de orice vorbitor al limbii române, astfel că nu este necesară o explicitare suplimentară. Mai mult, din simpla lecturare a clauzelor contractuale este ușor de înțeles de către orice consumator că prin semnarea contractului își asumă și obligația de plată a comisioanelor.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor menționate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate, nu se poate considera că reclamantul a fost prejudiciat, acesta fiind informat chiar la momentul semnării contractului de credit cu privire la obligația ce îi incumbă.

Înalta Curte reține că, în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că din modalitatea de redactare a contractului rezultă rațiunea perceperii comisioanelor, și anume: în principal verificarea bonității clientului și analiza aprofundată a documentelor necesare acordării creditului (pentru comisionul de acordare), respectiv efectuarea de operațiuni de supraveghere a rambursării creditului și de administrare a acestuia (pentru comisionul de administrare). Cele două tipuri de comisioane au fost percepute de bancă în strictă legătură cu acordarea/administrarea creditului, iar contraprestația există chiar dacă nu este definită în mod expres în contract.

Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale defăimate. Valoarea comisioanelor și metoda de calcul rezultă din stipulațiile contractuale, recurentul-reclamant fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îl privește.

Înalta Curte reamintește că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din aceeași lege.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din contractul de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

Prin această hotărâre au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza precizată anterior, Curtea de la Luxembourg a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva D. S.A. și, respectiv LG, PK împotriva E. S.A., la data de 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Instanța de apel a examinat aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și pe cel de administrare, reținând că acestea sunt clare, inclusiv din perspectiva modalității de calcul, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate, iar reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite, astfel încât a fost în măsură să facă o alegere conformă cu interesele sale.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin rațiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoștință de cauză de consumator, care a avut reprezentarea acestor costuri, precum și faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea lor.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) din același cod, urmează a obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1.725,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 16 din 14 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 1.725,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 mai 2021.