ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2626/2021

Ședința publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

- clauzele privind dreptul pârâtei de a modifica unilateral rata dobânzii prin modificarea marjei Băncii (Spread) în cele două contracte de credit, respectiv art. IV din Contractele de credit nr. 13 din 30.05.2006 și nr. 64 din 11.12.2007;

- clauzele referitoare la comisioane, respectiv art. V din Contractul de credit nr. x/30.05.2006 privind comisionul de analiză, de gestiune, de risc, de neutilizare, de rambursare anticipată, de înscriere-radiere gaj și de elaborare contract de garanție imobiliară, gaj sau cesiune și art. V din Contractul de credit nr. x/11.12.2007 privind comisionul de neutilizare, de rambursare anticipată, de rambursare anticipată - finanțare de la alte bănci, de modificare credit, de elaborare contract de garanție și consultare CIP/CRB;

- clauzele referitoare la dobânzile penalizatoare aplicate în mod abuziv de bancă în cele două contracte de credit;

- clauza de risc valutar prevăzută în cele două contracte.

De asemenea, reclamanții au solicitat ca efect al admiterii primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, constatarea nulității actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii, prin modificarea marjei "Spread", emise de pârâtă, și a graficelor de rambursare aferente acestor acte unilaterale, obligarea pârâtei la indicarea marjei dobânzii inclusă în rata dobânzii aplicate în cele două contracte de credit față de prevederile contradictorii din Contractul de garanție reală imobiliară nr. 64.1/11.12.2007 autentificat sub nr. x/11.12.200, la restituirea sumelor plătite nedatorat de către împrumutați, cu titlu de dobânzi și comisioane în temeiul clauzelor contractuale abuzive de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, la "înghețarea"/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către Bancă pentru restituirea împrumuturilor, la valoarea cursului valabil la încheierea contractelor, precum și obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor, ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor de risc valutar;

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat de către împrumutați, cu titlu de dobânzi, comisioane, diferență de curs, începând cu data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă iar, în ipoteza respingerii petitului având că obiect stabilizarea ("înghețarea") cursului de schimb RON/EUR de la momentul semnării contractelor, solicită adaptarea contractelor de credit, în sensul ca toate sumele datorate de reclamanți în temeiul convențiilor de credit să fie calculate la o valoare a cursului de schimb Euro egală cu jumătate din diferența dintre cursul EUR de la momentul plății și valoarea EUR de la momentul contractării, la care se va adăuga valoarea EUR de la momentul contractării și, pe cale de consecință, restituirea de către pârâtă a sumelor încasate excedentar.

Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată, în temeiul prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În drept, au invocat art. 194 C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010 și C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2008 din 21.06.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost anulat ca netimbrat capătul de cerere privind impreviziunea și s-a admis în parte cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta, fiind constatate nule absolut: clauza de la art. IV din contactele de credit nr. 13 din 30.05.2006 și nr. 64 din 11.12.2007 doar în ce privește dreptul băncii de a modifica în mod unilateral nivelul spread; clauza de la art. V din contractul de credit nr. x/2006 doar în ce privește comisionul de risc; clauza de la art. art. VI paragraful 1 și 2 din contractul de credit nr. x/2006 doar în ce privește lit. d) și clauza de la art. VI paragraful 1 și 2 din contractul de credit nr. x/11.12.2007, doar în ce privește lit. e).

Totodată, pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a sumelor plătite în temeiul clauzelor declarate nule precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată de la data pății efectuate de reclamanți și până la data efectivă a plății, fiind respinsă în rest cererea, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 2104 din 11.07.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 2008 din 21.06.2018, formulată de reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 901A din 23 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței atacate, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva aceleiași sentințe, a schimbat-o în parte în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. VI lit. c) din contractul de credit nr. x/2006 și a clauzei de la art. VI lit. d) din contractul de credit nr. x/2007 și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele achitate în temeiul clauzelor constatate nule, precum și dobânda legală aferentă calculată de la data încasării și până la data efectivă a plății.

Au fost menținute în rest celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost obligată intimata pârâtă D. să plătească apelanților intimați suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Recurenta a susținut că instanța de apel a realizat o aplicare greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, subliniază recurenta că prevederile art. 1 pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 impun comerciantului numai obligația de a specifica în contract motivul pentru care operează schimbarea termenilor contractului, iar nu și a tuturor circumstanțelor în care aceasta se realizează. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta precizează că variația dobânzii este cauzată de costurile resurselor de creditare, pe care banca nu le poate anticipa și pe care, de asemenea, nu le poate influenta în nicio formă.

Din analiza dispozițiilor art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, a arătat recurenta că se poate observa că nu sunt abuzive clauzele din contractele de credit referitoare la dobândă, acestea fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

Referitor la variabilitatea dobânzii, recurenta a susținut că modificarea dobânzii poate fi realizată, câtă vreme consumatorului îi este conferită posibilitatea de reziliere a contractului de credit, împrumutatul este informat cu privire la caracterul variabil și cu privire la modificarea cuantumului dobânzii și, nu în ultimul rând, câtă vreme există un criteriu clar și neinfluențabil de către bancă în raport de care survine modificarea cuantumului.

Recurenta a susținut că motivarea instanței de apel, potrivit căreia în cadrul contractului de credit nu sunt stipulate condiții contractuale care să conțină o descriere suficient de cuprinzătoare a motivelor temeinice, pentru care banca este îndreptățită să procedeze modificarea ratei dobânzii și că nu se poate deduce mecanismul în funcție de care poate evolua dobânda, este complinită prin libertatea deplină recunoscută consumatorului de a denunța unilateral contractul de credit pe calea mecanismului rambursării anticipate.

Potrivit recurentei, la data încheierii contractului, consumatorul a optat pentru o dobândă variabilă, dându-și acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de dobândă, nemaifiind vorba de o modificare unilaterală, abuzivă în sensul reglementat de Legea nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat în acest sens la semnarea contractului.

Contrar celor reținute de instanța de apel, clauza contestată a fost exprimată în termeni simpli, obișnuiți astfel încât o persoană cu un minim de pregătire și interes își putea face o reprezentare a efectelor contractului pe care și-l asumă sub semnătură și despre care declară că i-a fost explicat și a fost înțeles, mai ales în contextul în care ar fi avut și opțiunea stabilirii unei dobânzi fixe pe întreaga perioadă de creditare sau a unei dobânzi variabile stabilite exclusiv în funcție de dobânda de referință a BNR.

Recurenta a mai susținut că, tot în mod greșit, a reținut instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și faptul că respectivele clauze nu au fost negociate.

În acest sens, s-a arătat că instanța trebuie să aibă în vedere și principiul ofertării și contraofertării, potrivit căruia, la momentul încheierii contractului de credit, banca a emis o ofertă cu privire la condițiile de creditare iar consumatorul avea posibilitatea de a emite o contraofertă, pe care banca trebuia să o analizeze și să dispună în consecință. Având în vedere că banca nu a primit nicio contraofertă nu se poate susține că nu a avut loc o negociere cu consumatorul potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, întrucât aceasta a dat posibilitatea influențării naturii clauzelor.

Așadar, în lipsa emiterii unei contraoferte de către consumator, se prezumă că împrumutatul a acceptat oferta Băncii care conținea condițiile de creditare ce au format obiectul contractului de credit supus analizei.

Față de argumentul expus de către instanța de apel, recurenta a solicitat să se aibă în vedere Cauza C-621/17, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea Supremă din Ungaria.

Potrivit recurentei, instanța de prim control judiciar a reținut caracterul abuziv al comisionului de risc, fără însă a expune considerentele pentru care a apreciat în acest sens. Totodată, recurenta a susținut că există motive contradictorii privind constatarea abuzivă a comisionului de risc.

În ceea ce privește soluția instanței de apel referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale reglementate prin dispozițiile art. VI lit. c) și d), recurenta a arătat că respectivele clauze au fost stipulate în baza dispozițiilor legale din C. civ. din 1864, care reglementează daunele-interese moratorii, precum și a celor referitoare la clauza penală, devenind aplicabile dispozițiile legale de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, " clauzele contractuale prevăzute in temeiul altor acte normative in vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

De asemenea, a susținut recurenta, perceperea unei penalități pentru întârzierea la plată nu este exclusă nici de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului care, la art. 117 alin. (2), face referire la penalități stipulate în contract. Totodată, nici O.U.G. nr. 50/2010 nu exclude dobânda penalizatoare, la art. 25 lit. j) fiind enumerate informațiile obligatorii a fi aduse la cunoștință consumatorului și rata dobânzii aplicabilă în cazul ratelor întârziate ori, după caz, orice penalități plătibile în caz de neplată.

Astfel, potrivit susținerilor recurentei, clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă întrucât, dacă s-ar considera în sens contrar, s-ar ajunge la lipsirea de eficiență a normelor legale. Mai mult decât atât, clauza referitoare la dobânda penalizatoare produce efecte doar în situația în care împrumutatul nu plătește ratele de credit la scadențele convenite, deci atunci când se află în culpă. Prin urmare, ceea ce urmărește, în realitate, reclamantul, este înlăturarea din contract a unei sancțiuni, permisă de lege, în cazul în care acesta nu-și îndeplinește obligațiile contractuale.

La 16 februarie 2021, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, iar, în subsidiar, respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 octombrie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtă și a stabilit termen de judecată la data de 7 decembrie 2021, când a fost respinsă excepția nulității recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Motivul de casare invocat de recurentă privind încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat.

Critica recurentei privind aplicarea greșită art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la clauza care dă dreptul băncii de a modifica nivelul "Spread", element de calcul al dobânzii variabile, prevăzute la art. IV din contractele de credit, întrucât sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este nefondată.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Prin urmare, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, examenul caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibil în cauză, în măsura în care acestea nu întrunesc cerința de a fi exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Așadar, "motivele întemeiate" prevăzute la art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv.

Totodată, în Cauza CJUE Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența, dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica unilateral dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive, referitoare la nivelul "Spread" al dobânzii, sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate, care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Contrar susținerilor recurentei, costul resurselor de creditare nu reprezintă un motiv întemeiat pentru modificarea unilaterală a dobânzii în sensul prevăzut de legiutor la art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un criteriu neindicat în contract, așadar prevăzut într-un mod netransparent.

Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar în mod corect a reținut că această clauză nu respectă condiția de transparență, respectiv de redactare clară și inteligibilă, în ceea ce privește posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica nivelul dobânzii, întrucât examinând cuprinsul clauzei, practic se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără a se identifica costurile aferente resurselor băncii și fără a fi prevăzute criterii obiective, verificabile ale majorării dobânzii, rezultând că aceste aspecte sunt lăsate exclusiv la latitudinea băncii, nefiind cunoscute consumatorului.

Prin urmare, deși art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În ipoteza unui contract de credit, anularea cu consecința declarării scadenței anticipate a creditului nu constituie o măsură în favoarea consumatorului, sancțiunea dictată de legislația de protecție a consumatorului urmărind descurajarea profesionistului de a introduce clauze abuzive în contractele încheiate.

Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește, or contractele de credit supuse analizei în cauză nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual pentru debitorul consumator.

În consecință, în mod judicios instanța de apel a reținut că aceste clauze referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral nivelul dobânzii sunt abuzive, confirmând soluția primei instanțe.

Critica recurentei privind incidența în cauză a art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor nu poate fi reținută.

Înalta Curte constată că art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008, începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractelor de credit, 2006-2007, și având în vedere principiul neretroactivității legii, această dispoziție legală nu este incidentă în cauză.

Critica recurentei privind legalitatea dobânzii variabile în considerarea dreptului consumatorului de reziliere a contractului de credit nu este fondată, întrucât caracterul abuziv al clauzei este analizat din perspectiva condițiilor existente la data încheierii contractului, moment la care dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul dobânzii, nu respectă condiția transparenței și caracterul clar și inteligibil pentru consumator al clauzei.

De asemenea, critica recurentei privind caracterul negociat al clauzelor, având în vedere că reclamanții nu au transmis o contraofertă băncii în perioada precontractuală, considerând astfel, acceptată oferta transmisă de către bancă, va fi înlăturată.

Instanța de apel a reținut corect lipsa unei negocieri individuale a clauzei, mecanismul descris de recurentă fiind unul tipic redactării "în prealabil" a clauzei, în cadrul unui contract de adeziune, nefiind demonstrată posibilitatea concretă a debitorului de a negocia clauzele.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a arătat argumentele pentru care a reținut caracterul abuziv al comisionului de risc, respectiv pentru faptul că în convențiile de credit deduse judecății în cauză nu există o definiție a "riscului" acoperit, nu se prevede nicio contraprestație în schimbul încasării comisionului, clauza este redactată imprecis, neclar, deficitar și creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, argumente de fond care nu sunt combătute în recurs.

Instanța a reținut corect afectarea în mod defavorabil a poziției juridice a debitorului, analiza fiind circumscrisă în mod legal criteriilor descrise prin decizia din cauza C-621/2017 a CJUE, iar restul argumentelor privind indicarea eronată a unor date legate de modul de executare a obligației de plată a comisionului fiind circumscrise unei erori materiale, nu pot fi de natură să conducă la casarea hotărârii.

Critica recurentei privind perceperea în mod legal a unei dobânzi penalizatoare pentru întârzierea la plată sub forma daunelor moratorii, respectiv a clauzei penale, permise prin art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, art. 25 lit. j) din O.U.G. nr. 50/2010 și C. civ., și exceptarea de la analiză, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, va fi înlăturată întrucât nu vizează argumentele instanței de apel pentru care a considerat clauzele ca fiind nule.

Instanța de prim control judiciar a reținut că aceste clauze sunt lovite de nulitate întrucât majorările pentru întârziere la plată depășesc cu mai mult de 50% pe an nivelul dobânzii legale, fiind încălcate dispozițiile art. 5 din O.G nr. 9/2000 și art. 3 pct. 2 din O.G. nr. 13/2011, nulitatea nefiind motivată în temeiul dispozițiilor speciale privind protecția consumatorilor din Legea nr. 193/2000, ci a celor de drept comun, astfel încât nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 901A din 23 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 901A din 23 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2021.