ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2207/2020

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 29 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (1)-(3), Directiva nr. 93/13/CEE, art. 4 alin. (2) și art. 194 C. proc. civ.

Prin cererea depusă la 15 mai 2015, reclamantul A. a completat acțiunea introductivă de instanță în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la recalcularea ratei creditului la cursul CHF-leu de la data încheierii contractului de credit.

Prin cererea depusă la 8 iunie 2015, reclamantul a precizat că a chemat în judecată doi pârâți, respectiv B. S.A. și C., în calitate de mandatar al B. S.A.

Prin sentința civilă nr. 8452 din 27 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 6 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 18 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

Prin cererea depusă la 25 ianuarie 2016, reclamantul A. a renunțat la capătul de cerere privitor la constatarea nulității absolute a clauzei stipulate la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 103089/14.12.2007.

Prin cererea depusă la 6 aprilie 2016, reclamantul A. a precizat că valoarea comisionului de administrare instituit de art. 5.1. c) din contractul de credit este de 34.735,02 CHF (148.190 RON), iar valoarea diferenței de curs valutar este de 427.986,94 RON .

Prin încheierea din 15 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a luat act de restrângerea cadrului procesual pasiv în sensul chemării în judecată doar a pârâtei B. S.A. și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei cu privire la sumele achitate ulterior datei de 31 martie 2009.

Prin sentința civilă nr. 2712 din 29 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a constatat nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5.1. b) și art. 5.1. c) din contractul de credit nr. x/14.12.2007; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.352,04 CHF (în echivalent RON la data plății) reprezentând comision de acordare și a sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de administrare, precum și la plata dobânzilor legale de la data plății comisioanelor până la data restituirii; a respins în rest pretențiile reclamantului ca neîntemeiate; a dispus restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.294,5 RON.

Prin sentința civilă nr. 7209 din 11 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de pârâta B. S.A. privind completarea dispozitivului sentinței primei instanțe în sensul că a obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.340 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 2712 din 29 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea în parte a sentinței atacate și admiterea în tot a acțiunii introductive.

Împotriva sentinței civile nr. 7209 din 11 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamantul A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea sentinței atacate și respingerea ca neîntemeiată a cererii de completare a dispozitivului sentinței primei instanțe.

Împotriva sentinței civile nr. 2712 din 29 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2712 din 29 aprilie 2016 și a sentinței civile nr. 7209 din 11 noiembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2712 din 29 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a respins ca nefondate capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b) din contractul de credit) și capătul de cerere privind plata de către pârâtă a dobânzii legale în cuantum de 2.350,04 CHF; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate; a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 290 RON.

1.1. La 5 februarie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva încheierii din 15 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a deciziei civile nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că prima instanță a reținut în mod greșit că s-a renunțat la judecata acțiunii introductive în contradictoriu cu pârâta C., în condițiile în care această parte a fost chemată în judecată atât în calitate de pârâtă, cât și în calitate de mandatară a pârâtei B. S.A.

Totodată, renunțarea la judecată în privința unei părți constituie un act de dispoziție care trebuie să fie cuprins într-un mandat special în măsura în care este făcută prin reprezentantul convențional. Or, la dosarul primei instanțe nu exista un mandat special care să-i confere apărătorului reclamantului prerogativa renunțării la judecată.

Cu privire la soluția dată asupra fondului litigiului, recurentul-reclamant a arătat că prin hotărârea CJUE din 22 septembrie 2017, s-a statuat că instituțiile de credit trebuie să menționeze în cuprinsul contractelor de credit toate consecințele posibile în funcție de care prețul plătit de consumator poate varia, cum ar fi riscul de curs valutar.

Or, contractul de credit dedus judecății nu cuprinde o astfel de clauză, riscul aferent hipervalorizării CHF fiind suportat integral de către recurentul-reclamant.

De asemenea, banca nu a informat consumatorul cu privire la riscul la care se expune ca urmare a încheierii unui contract de credit într-o monedă străină.

Or, prin creșterea cursului valutar CHF-leu s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorului.

Cu privire la comisionul de acordare a creditului, recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că acest comision nu are caracter abuziv, în condițiile în care contractul de credit nu cuprinde informații cu privire la perceperea acestui comision.

Recurentul-reclamant a criticat și soluția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, cu motivarea că partea adversă a căzut în pretenții ca urmare a admiterii de către prima instanță a două din trei capete de cerere.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a menționat că este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care va fi declarat admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte B. S.A. și C. la 13 martie 2018 .

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare la cererea de recurs.

La 15 februarie 2018, pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că decizia recurată nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a argumentat de ce a apreciat că prevederile contractuale criticate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfel încât să fie exceptate de la analiza din perspectiva caracterului abuziv.

De asemenea, instanța de apel a înlăturat motivele invocate prin cererea de apel, fără să argumenteze înlăturarea lor, hotărârea pronunțată devenind astfel arbitrară și nepermițând exercitarea controlului judiciar.

Recurenta-pârâtă a arătat că prevederile referitoare la comisioane și celelalte costuri aferente contractului de credit reprezintă elemente ale obiectului principal al contractului, motiv pentru care prevederile respective nu puteau fi verificate de către instanța de judecată din perspectiva caracterului abuziv.

Mai mult decât atât, clauza privitoare la comisionul de administrare a fost redactată într-o manieră transparentă, astfel încât consumatorul să cunoască întinderea obligațiilor asumate.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că obligația de a defini fiecare cost al contractului a fost stabilită în mod arbitrar de către instanța de apel, în condițiile în care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu instituie o astfel de obligație.

Având în vedere că acest comision a fost perceput pentru operațiunile băncii de acordare, utilizare și administrare a creditului rezultă că nu se poate pune în discuție lipsa unei contraprestații din partea băncii și nici existența unui dezechilibru semnificativ în drepturile și obligațiile părților.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a menționat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care va fi declarat admisibil .

Cererea de recurs a fost comunicată reclamantului A. și pârâtei C. la 21 martie 2018 .

Reclamantul A. a depus întâmpinare la 26 martie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte B. S.A. la 4 mai 2018 .

Recurenta-pârâta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Recursul declarat de recurentul-reclamant este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin încheierea din 15.04.2016 pronunțată de Tribunalul București s-a consemnat că "reclamantul prin apărător înțelege să se judece numai cu pârâta B. S.A." și, față de această solicitare, Tribunalul a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv în sensul restrângerii acestuia.

Recurentul-reclamant a declarat recurs împotriva încheierii din 15.04.2016 pronunțată de Tribunal, fără să o atace și cu apel, astfel cum impun dispozițiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., conform cărora, "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel". În aceste condiții, devin incidente dispozițiile art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ., potrivit cărora, "în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil".

Prin urmare, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 15 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă este inadmisibil.

Susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia, prin cererea precizatoare formulată pe parcursul judecării apelului, a făcut trimitere la ședința din 15.04.2016 și, implicit la încheierea pronunțată de instanța de fond la acea dată, nu poate fi primită. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că reclamantul a prezentat motive noi de apel, prin precizările depuse pe parcursul judecării apelului, cu depășirea limitelor procedurale determinate de împlinirea termenului în interiorul căruia trebuia motivat apelul, aplicându-se sancțiunea decăderii în privința motivelor suplimentare cuprinse în precizările formulate.

Decizia instanței de apel, în raport cu statuările legate de tardivitatea formulării motivelor suplimentare de apel și de aplicarea sancțiunii decăderii, nu este criticată prin cererea de recurs, situație în care considerentele instanței de apel au dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia pronunțată de instanța de apel sub aspectul dispoziției de păstrarea a hotărârii Tribunalului, în privința respingerii cererii de înghețare a cursului de schimb valutar CHF-leu la valoarea de la data încheierii contractului de credit nr. x/14.12.2007, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii contractului de credit, restituirea sumelor achitate peste această limită.

Criticile redate de recurent pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. din 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susține că nu a solicitat a se constata caracterul abuziv al clauzei art. 6.1 din contractul de credit, ci a făcut referire la riscul contractual specific întregului contract de creditare și care a fost suportat integral de recurent, în calitate de consumator. Recurentul solicită instanței de recurs să aibă în vedere că prin contractul de creditare și garanție nr. 103089 din 14.12.2007 nu s-a menționat că achitarea ratelor în vederea rambursării se va efectua la un curs majorat față de cel al încheierii contractului, pârâtele instituind obligativitatea achitării ratelor la un curs valutar CHF-Leu de la data achitării ratelor.

Sub acest aspect, instanța de recurs subliniază că prin art. 6.1 din contractul de credit, împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF. Suportarea riscului valutar de către recurentul-reclamant, în măsura devalorizării monedei naționale, operează în baza art. 6.1 din contract, potrivit cu care "rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul".

Această clauză reprezintă o transpunere în convenția părților a principiului nominalismului monetar reglementat la art. 1578 C. civ. de la 1864, potrivit cu care " obligația ce rezulta dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată si nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

În virtutea principiului nominalismului monetar consacrat prin aceste dispoziții legale, debitorul obligației de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumație, având ca obiect o sumă de bani, va fi liberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenție, indiferent de fluctuațiile monedei convenite.

Norma legală analizată are caracter supletiv, fiind permis părților să deroge de la aceasta. Instanța de recurs reține că, în contractul de credit, nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii, devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, transpusă în clauza cuprinsă la art. 6.1 din contractul de credit.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În categoria clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege intră și dispozițiile legale supletive.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest aspect rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu Iegea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest considerent se regăsește în Decizia preliminară pronunțată de CJUE în cauza C-92/11, prin care s-a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Decizia preliminară din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței anterioare, considerente suplimentare, stabilindu-se că nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze. O astfel de verificare nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Directivei (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă, din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme, că o clauză contractuală care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul său de aplicare, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală de la art. 6.1 din contractul de credit reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, are putere de lege între părțile contractante în temeiul art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

În temeiul principiului nominalismului monetar, aplicabil potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Într-o atare situație, rezultă că împrumutatul și-a asumat riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie.

Recurentul-pârât a mai făcut referire la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 privind regimul valutar. Prin art. 3 alin. (1) din acest act normativ s-a stabilit că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională, cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 " Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută. Acordarea de credite în valută și efectuarea plăților asumate prin convenții de credit în valută este permisă așadar în temeiul prevederilor de excepție cuprinse în anexa 2, dar și în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea creditului.

A mai motivat recurentul-pârât că nu a fost informat cu privire la implicațiile economice pe care le presupune încheierea contractului de creditare în CHF, contractul fiind unul standard, recurentul neavând posibilitatea de a modifica acest contract. Astfel de susțineri nu se constituie în critici de nelegalitate, fiind împrejurări de fapt care excedează analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

În ceea ce privește decizia instanței de apel privind admiterea apelului declarat de pârâtă, cu consecința reformării hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii, ca nefondat, a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, cuprinsă la art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, recurentul a susținut că s-au încălcat prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurentul a motivat, în esență, că, atât timp cât clauza pe care o conține art. 5.1 lit. b) din contractul de credit nu a fost negociată, nu cuprinde informații cu privire la perceperea comisionului de acordare, a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, fiind aplicabile prevederile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Motivarea astfel prezentată, prin care se reia situația de fapt din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu poate fi calificată ca o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dezvoltarea motivului de recurs la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să conțină critici care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Susținerea privind lipsa negocierii este o chestiune de fapt, analizată prin decizia pronunțată instanța de apel, reținându-se că se prezumă a fi nenegociat contractul de credit, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, câtă vreme profesionistul nu a adus dovezi concrete în sprijinul unei negocieri individuale a contractului. De asemenea, aspectele legate de informarea consumatorului și afirmarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța supremă reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legi, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Ca atare, criticile referitoare la soluția de reformare a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu conțin argumente de nelegalitate care să vizeze încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cât privește cheltuielile de judecată, recurentul reclamant a reluat critica din apel potrivit căreia, în mod greșit, instanța de fond l-a obligat să plătească jumătate din onorariul de avocat achitat de intimate. În această privință, se constată că instanța de apel a motivat că onorariul de avocat a fost redus la jumătate și a acordat cheltuieli de judecată reduse, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acțiunea a fost admisă în parte.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată pentru faza procesuală a apelului, se motivează că apelul intimatelor a fost admis în parte și cu toate acestea a fost obligat să plătească cheltuielile de judecată în favoarea intimatelor, iar cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în apel nu au fost acordate.

Instanța de recurs reține că fundamentul cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală. Apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, reclamantul fiind partea care se află în culpă procesuală pentru că a pierdut procesul, nu este îndreptățit la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu propriul apel. De asemenea, reclamantul este partea care a pierdut procesul în raport cu apelanta pârâtă căreia i s-a admis apelul formulat împotriva sentinței pronunțate de tribunal. Calea de atac are caracter unitar, iar susținerea reclamantului că apelul a fost admis în parte este nefondată, fiind infirmată de dispozițiile pe care le cuprinde dispozitivul deciziei pronunțate în apel. Prin admiterea apelului declarat de pârâtă, recurentul-reclamant se află în culpă procesuală potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., fiind legală dispoziția de obligare la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Recursul declarat de pârâtă B. S.A.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel sub aspectul dispoziției de păstrare a sentinței Tribunalului în privința admiterii capătului de cerere de constatare a caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionului de administrare credit prevăzută de art. 5 lit. c) din contractul de credit.

Recurenta a invocat în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., mai multe deficiențe în motivarea deciziei pronunțate de instanța de apel, arătând că hotărârea nu este motivată în privința criticilor prin care a invocat că, în cauză, sunt incidente prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în temeiul cărora clauza privind comisionul de administrare este exceptată de la analiza îndeplinirii condițiilor cerute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Recurenta-pârâtă a explicat că excepția reglementată de prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 impietează și face inutilă respingerea pe fond a pretențiilor reclamanților, fiind esențial ca judecătorul cauzei să acorde importanța cuvenită acestei excepții și să motiveze corespunzător soluția pe care o adoptă.

Verificând decizia supusă recursului, sub aspectul criticii invocate, rezultă că instanța de apel nu a prezentat motive suficiente pentru care a apreciat că prevederile contractuale analizate nu se asociază cu obiectul principal al contractului, astfel încât să fie exceptate de la analiza lor din perspectiva caracterului abuziv.

Argumentul instanței de apel că această clauză vizează o prestație accesorie este insuficient, astfel încât nici instanța de control judiciar și nici părțile nu pot verifica/înțelege raționamentul avut în vedere de instanță pentru a putea confirma sau infirma argumentele reținute de aceasta. Simpla referire că această clauză vizează o prestație accesorie nu poate fi asimilată unei motivări, chiar și succinte, deoarece nu este suficient de clară, convingătoare și pertinent argumentată.

Recurenta-pârâtă a mai invocat că instanța de apel a reținut în mod nelegal caracterul abuziv al clauzei privind comisionului de administrare adăugând la lege o obligație pe care art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu o prevede, aceea de a defini fiecare cost, în totală contradicție cu cele statuate în privința comisionului de acordare credit. Susține recurenta-pârâtă că lipsa definirii comisionului de administrare în cuprinsul contractului de credit reprezintă o condiție statuată în mod arbitrar de Curtea de apel și fără temei legal, clauza care cuprinde comisionul de administrare fiind redactată în mod clar și inteligibil, mecanismul de calcul a fost transparent.

Instanța de recurs reține, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil. Astfel, analiza s-a limitat doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă nu sunt descrise în cuprinsul contractului și s-a conchis că exprimarea într-un procent din soldul lunar al creditului ar disimula o dobândă mascată, fără a reține motive concludente care să contureze perspectiva că acesta comision s-ar identifica, de fapt, cu dobânda percepută ca preț al împrumutului.

În Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a condițiilor prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

În cauză, devine incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a epuizat analiza tuturor condițiilor specifice prevăzute de art. 4 alin. (6) și, ulterior, ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, atât timp cât nu au fost avute în vedere toate criteriile constituite în elemente de fapt necesare pentru analiza caracterului clar și inteligibil al clauzei care conține comisionul de administrare și, subsecvent, pentru verificarea caracterului abuziv.

Pe cale de consecință, față de considerentele ce preced, se impune admiterea recursului declarat de pârâtă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., casarea deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată în limitele arătate.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de CJUE prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în cadrul verificării caracterului abuziv al clauzei care conține reglementarea comisionului de administrare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 15 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1594A/2017 din 6 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată la aceeași instanță, cu privire la apelul pârâtei.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 10 noiembrie 2020.