ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1174/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București –Secția a II-a Civilă la 27.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv și să dispună anularea art. 5 pct. 5.2 lit. a), art. 5 pct. 5.1 și a art. 4 pct. 4.1, raportat la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit nr. x/19.06.2008, modificat prin actul adițional din 27.04.2014 și să oblige pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și dobânda achitată în plus față de dobânda stabilită inițial în contract și la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente debitului și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1978/28.03.2018, Judecătoria Sectorului 1 București – secția a II-a Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 3268/30.10.2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 5.1 lit. a) și a) art. 5.2 lit. a) din contractul de facilitate de credit nr. x/19.06.2008 și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumelor achitate cu titlu de dobândă peste valoarea de 7,9%/an de la 19.06.2009 și până la data rămânerii definitive a hotărârii și cu titlu de comision de administrare, a dobânzii legale aferente acestor sume de la data plății fiecăreia până la achitarea integrală a debitului; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva acestei sentințe civile, toate părțile au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 178/02.03.2020, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii civile, toate părțile au declarat recurs.

În motivare, recurenții-reclamanți au arătat că motivarea instanței de prim control judiciar este sumară, aceasta rezumându-se la aspecte generale, fără a avea în vedere particularitățile cauzei, în ce privește clauza de risc valutar și restituirea sumelor percepute cu titlu de diferență de curs valutar, din perspectiva caracterului abuziv.

Sub acest aspect, au relevat că instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a clauzei de risc valutar, subliniind modul succint și incomplet în care a fost motivată decizia, în care nu se face o analiză suficientă a probatoriului, prin prisma prevederilor legale invocate.

Au mai susținut că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, întrucât sunt îndeplinite cerințele de la art. 4 din actul normativ enunțat, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

După prezentarea parcursului judiciar, au relevat că în opinia instanțelor de fond, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluționată pe calea unor acțiuni întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator, nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contract, ci este consecința nominalismului consacrat de lege.

În continuare, au evocat art. 1 alin. (1)-(3), art. 4 alin. (1) și (2) și art. 6 din Legea nr. 193/2000, definiția dată consumatorului în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și decizia preliminară dată în cauza C-240/98 și au susținut că au semnat un contract de adeziune, fără a avea posibilitatea de a negocia clauzele contractului, acestea fiind stabilite în mod unilateral de către bancă.

Pornind de la aceste repere, au relevat că rolul instanței este de a pune în balanță, pe de o parte, principiul forței obligatorii a contractului, iar pe de altă parte, principiul bunei-credințe și cel al protecției consumatorilor. Astfel, atunci când justul echilibru dintre aceste principii este rupt, instanța este datoare să intervină, nu doar în temeiul dispozițiilor legale existente de lege lata, atât în dreptul intern, cât și în cel comunitar, ci și pentru a asigura respectarea principiului echității.

În continuare, au afirmat că este abuzivă clauza de risc valutar, întrucât nu au avut posibilitatea de a influența natura acesteia, fapt ce determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecințele negative asupra posibilității de respectare a obligațiilor contractuale.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care și le asumă la contractarea unui asemenea produs, context în care au făcut trimitere la obligația de transparență și la art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Potrivit recurenților-reclamanți, instanța de fond trebuia să aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei proporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți. Or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligațional prin îngreunarea excesivă a situației consumatorului, conferind băncii un avantaj economic vădit disproporționat.

Invocând art. 970 alin. (1) C. civ., au arătat că nu erau în măsură să evalueze de la bun început consecințele economice ale semnării contractului de credit și să înțeleagă că restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat presupune procurarea sumelor necesare în respectiva monedă și deci suportarea costurilor generate de variația cursului de schimb.

Au mai susținut că nu au fost respectate dispozițiile din O.G. nr. 21/1992, în ce privește obligația băncii de informare a clientului sub aspectul posibilității deprecierii ori aprecierii unei monede străine.

Totodată, au dezvoltat pe larg argumente referitoare la îndeplinirea condițiilor de la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, referitoare la lipsa negocierii clauzei și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților creat în detrimentul lor, cu reaua-credință a părții adverse, în ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Evocând prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, art. 3 și art. 4 din Directiva 93/13/CEE și decizia preliminară dată în cauza C-186/16 a C.J.U.E., au subliniat că revine instanței de trimitere sarcina să evalueze posibilele variații ale cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existența unui eventual dezechilibru.

Au mai afirmat că hiper-valorizarea monedei euro constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

În continuare, au evocat art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004, Norma B.N.R. nr. 17/2003, art. 969 C. civ. și jurisprudența C.J.U.E și au subliniat că se impune revizuirea efectelor contractului.

În drept, au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin memoriul său de recurs, a invocat nelegalitatea deciziei recurate, susținând că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, în condițiile în care reclamanții nu au înțeles să denunțe clauza de la art. 10 pct. 10.2 din contractul de credit.

Evocând art. 397 alin. (1) C. proc. civ., a afirmat că instanța trebuia să observe că, deși partea adversă nu a învestit instanța de judecată cu analizarea acestei clauze, au fost încălcate limitele învestirii, fapt ce a condus la aplicarea greșită a legii prin dezvoltarea unor raționamente străine cauzei, cu ignorarea unor clauze ale contractului care trebuie să își producă efectele conform înțelegerii părților.

Potrivit recurentei, nelegalitatea hotărârii reiese din aplicarea greșită a legii, a jurisprudenței comunitare și a instanței supreme.

A mai relevat că părțile adverse puteau refuza semnarea contractului sau preciza că nu își însușesc anumite mențiuni din convenție pentru simplul fapt că nu acoperă o realitate. Or, se tinde a se face o gravă confuzie între dreptul la informare și negocierea contractului.

În continuare, a arătat că a făcut dovada caracterului negociat al clauzelor și că nu poate fi primită teza evocată de instanța de apel, potrivit căreia aceasta clauză a fost preformulată. Mai mult, clauza de la pct. 9.2 din contract reflectă concluzia la care au ajuns părțile contractante, după ce inițial consumatorului i-au fost puse la dispoziție informațiile necesare, iar ulterior părțile au procedat la negocierea acestora.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a evocat art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și jurisprudența C.J.U.E. și a afirmat că legiuitorul european și cel național au prevăzut o interdicție în ceea ce privește evaluarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, atunci când aceasta se referă la obiectul principal sau la prețul ori obligațiile de plată rezultate din contract.

Invocând alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000, a subliniat că și în ipoteza în care contractul de credit ar fi preformulat, nu înseamnă că s-ar aduce atingere Legii nr. 193/2000.

În acest sens, a făcut trimitere la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 193/2000 și ale alin. (1) lit. b) din Anexa la Lege nr. 193/2000 și a subliniat că, în condițiile în care clauzele au fost redactate într-un limbaj ușor inteligibil, s-a prevăzut cuantumul lor și scopul pentru care sunt percepute, rezultă că nu poate fi reținută o eventuală rea-credință a băncii, care să conducă la un dezechilibru semnificativ suferit de părțile adverse.

În continuare, referitor la cerința limbajului clar și inteligibil a arătat că reclamanții nu au înțeles să denunțe clauza de la pct. 10.2 din contract și că motivarea hotărârii sub acest aspect este lipsită de logică juridică, întrucât considerentele, potrivit cărora clauza nu a fost negociată direct cu consumatorii, tind să conducă la o situație de fapt străină cauzei.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel nu a motivat hotărârea, în raport cu alte contracte încheiate de către bancă cu alte persoane care să creeze convingerea că sunt predefinite clauzele contractuale și nici în raport cu caracterul echivoc și neclar al clauzei, de natură a conduce la concluzia unui dezechilibru pentru consumator, și să rezulte că reclamanții nu au putut lua cunoștință efectiv de conținutul acesteia.

Recurenta-pârâtă a mai invocat nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în ce privește clauzele din contract referitoare la costuri, plată, comisioane, susținând că instanța avea posibilitatea aplicării art. 250 C. proc. civ. și că sunt incidente prevederile art. 328 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, a susținut că legea în materia protecției consumatorului face distincția între dobândă și comision, acestea fiind prevăzute în mod diferit.

Sub acest aspect, a subliniat că instanța de apel a calificat comisionul de administrare ca fiind tot o dobândă, ce reprezintă un cost asupra căruia instanța de apel nu avea dreptul să se pronunțe din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, a invocat jurisprudența C.J.U.E., respectiv deciziile preliminare pronunțate în cauzele C-621/17, C-483/13, C-484/13, C-485/13 și C-487/13, C-26/13, C-106/77 și jurisprudența instanței supreme, cu referire la decizia nr. 916/2019, și a afirmat că există o contraprestație aferentă comisionului de administrare, că a fost arătată modalitatea de calcul și că această clauză este redactată într-un limbaj clar, fără echivoc, ușor de înțeles.

Totodată, a evidențiat că justificarea perceperii comisionului este dată de criteriul economic și că întinderea acestuia a fost precizată cu exactitate, fiind îndeplinită cerința de transparență.

Recurenta a mai relevat că posibilitatea perceperii comisionului de administrare este prevăzută de art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, iar cuantumul acestuia nu relevă un dezechilibru vădit între prestațiile părților, contrar bunei-credințe; în acest sens, a făcut trimitere la art. 24 din O.G. nr. 21/1992 și practica judiciară.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 16.03.2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile, a stabilit termen în ședință publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum și atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris primului motiv de nelegalitate, autorii căii de atac au susținut că, motivarea instanței de prim control judiciar a fost sumară, aceasta rezumându-se la aspecte generale, fără a se avea în vedere particularitățile cauzei, în ce privește clauza de risc valutar și restituirea sumelor percepute cu titlu de diferență de curs valutar, din perspectiva caracterului abuziv.

În subsecvența acestei critici, au mai relevat că instanța de apel nu a realizat o analiză efectivă a clauzei de risc valutar, subliniind modul succint și incomplet în care a fost motivată decizia, în care nu se face o analiză insuficientă a probatoriului, prin prisma prevederilor legale invocate.

Însă analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel, în prezentarea raționamentului juridic care a condus la soluția dată asupra clauzei de risc valutar, inserată la art. 4.1, rap. la art. 4.2 din contract, a prezentat argumentat motivele pentru care nu poate fi analizat caracterul abuziv al respectivei clauze, întrucât principiul nominalismului monetar se aplică și contractului de împrumut acordat în valută, cum este cazul în speță și pentru care acesta se reflectă în clauza de risc valutar, oferind o motivare de substanță în acest sens.

Așadar, nu se poate reține că analiza devolutivă a fost sumară, în măsura în care decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, hotărârea atacată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Următoarele chestiuni criticate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita aplicare, în calea de atac devolutivă, a normelor de drept material în materia protecției consumatorului și a hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, în ce privește clauza de risc valutar.

Riscul valutar ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele B.N.R. nr. 17/2003 și în Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar.

În cauză, contractul de facilitate de credit a fost încheiat 19.06.2008, astfel că este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de Legea nr. 193/2000.

Totodată, în completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. din 1864, privind împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Articolul 1578 C. civ. din 1864 prevede că "(...) debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Din interpretarea normei legale enunțate rezultă că un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulație contrară, în aceeași monedă, indiferent de fluctuațiile pe care le-ar putea suferi moneda respectivă pe piața valutară.

Astfel, prin art. 1578 C. civ. din 1864 legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut, potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeași valoare așadar, indiferent de evoluția cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziție cu caracter general, fără a exista o reglementare diferită în legea specială, în sensul că legiuitorul nu a nuanțat acest principiu când în discuție apar consumatorii în raporturile cu profesioniștii.

Clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (EUR) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impunea analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință, pe care le invocă recurenții-reclamanți.

Referitor la obligația de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, Înalta Curte notează că profesionistul are o obligație de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă băncii anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp, ca urmare a unor factori pe care nu îi poate controla ori influența.

Prin urmare, invocarea prevederilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2003 referitoare la nerespectarea obligației de informare și avertizare privind riscul hipervalorizării monedei euro nu conduce la concluzia, potrivit căreia aceste situații sunt suficiente, prin ele însele, pentru a determina nulitatea clauzelor referitoare la moneda de restituire a creditului.

De aceea, criticile referitoare la soluția dată asupra clauzei de risc valutar vor fi respinse.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți nu fundamentează casarea deciziei atacate, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă reține următoarele:

Astfel cum s-a reținut în etapele devolutive ale procesului, prezentul litigiu derivă din contractul de facilitate de credit nr. x/19.06.2008, în temeiul căruia recurenta-pârâtă s-a obligat să acorde recurenților-reclamanți un împrumut de 312.120 euro pentru acoperirea unor nevoi personale.

Pentru creditul acordat, recurenții-reclamanți s-au obligat să plătească recurentei-pârâte o dobândă curentă fixă pentru primul an de creditare și o dobândă curentă revizuibilă începând cu cel de-al doilea an de creditare, recurenta-pârâtă putând modifica, potrivit art. 5.1 lit. a) din contract, valoarea acesteia în funcție de condițiile dominante ale pieței sau a modificărilor circumstanțelor în care aceasta a fost inițial stabilită, precum și în raport cu politicile de creditare ale băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii.

Conform art. 5.2 lit. a) din contract "Împrumutatul/Co-debitorul va plăti Băncii un comision de administrare reprezentând 2% din valoarea facilității, acoperind cheltuielile băncii pentru administrarea și monitorizarea facilității (...)".

Totodată, referitor la restituirea creditului și moneda în care se vor efectua plățile, conform art. 4.1, raportat la art. 4.4 din contract, reclamanții au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar.

Apreciind că inserarea prevederilor contractuale sus-enunțate s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, recurenții-reclamanți au inițiat prezentul demers judiciar, solicitând instanței să constate caracterul abuziv al acestora, să dispună obligarea recuremtei-pârâte la restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor, la care se va adăuga dobânda legală.

Prima instanță a admis în parte acțiunea, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor privind mecanismul de calcul al dobânzii și comisionul de administrare, respingând în rest acțiunea cu privire la clauza de risc valutar.

Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursurilor de față.

Prin recursul declarat, recurenta-pârâtă invocă nelegalitatea hotărârii recurate, în ceea ce privește menținerea dispoziției date asupra clauzei privind comisionul de administrare, susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

Un prim set de critici vizează modalitatea în care instanța de prim control judiciar a apreciat asupra îndeplinirii primei condiții instituite de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cea legată de lipsa negocierii clauzelor contractuale.

În acest sens, subliniază că instanța de apel trebuia să observe că tipul contractului semnat este cel cadru negociat, iar recurenții-reclamanți au avut posibilitatea de a denunța clauza de la art. 10 pct. 10.2 din contract, potrivit căreia banca le-a furnizat anterior încheierii contractului toate informațiile și documentele necesare și că aceștia s-au prezentat de bunăvoie la sediul băncii și au solicitat acordarea unui credit de nevoi personale, alegerea finală aparținându-le în totalitate. În acest context, arată că au făcut dovada caracterului negociat al clauzelor și că pct. 9.2 din contract reflectă concluzia la care au ajuns părțile, consumatorul fiind informat anterior negocierii purtate.

Referitor la condiția negocierii directe a clauzelor contractuale, instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv."

Din această perspectivă, opțiunea consumatorului de a încheia contractul nu înlătură caracterul lui abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiția inexistenței unei opțiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancționează legea este că, în măsura în care consumatorul dorește să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condițiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauze prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunțe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Pornind de la prezumția că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, legiuitorul a impus profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul negocierii. Împrejurarea că recurenților-reclamanți le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esențiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenței unei negocieri, ci doar în acela că i-au fost aduse la cunoștință condițiile contractuale practicate de bancă.

Astfel, în măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Or, în lipsa probelor privind negocierea, contractul de credit este unul standard, preformulat, consumatorul putând doar să adere sau nu la el, nu și să intervină pentru a-i schimba conținutul.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză temeinică și legală a existenței negocierii în privința clauzelor contractuale raportat la elementele cauzei, reținând că în speță contractul este unul de adeziune, fiind lipsite de relevanță susținerile referitoare la procedurile interne ale recurentei-reclamante, existența clauzei privind însușirea clauzelor contractuale de intimatul-reclamant, posibilitatea acestuia de a negocia, nefructificată, acceptarea fără obiecțiuni de către acesta a ofertei de creditare, în lipsa unor probe care să facă dovada existenței unei negocieri efective.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu este vorba despre o pronunțare extra petita a instanței de apel, în raport cu clauza inserată la art. 10 pct. 10.2 din contract, ci de constatarea îndeplinirii condiției privind lipsa negocierii, față de absența unor dovezi pe baza cărora să se poată reține că a existat o negociere directă cu consumatorul a conținutului clauzelor contractuale și să se răstoarne, astfel, prezumția relativă a lipsei negocierii, instituită de lege.

Un alt set de critici vizează modul în care au fost analizat dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, respectiv cerința caracterului clar și inteligibil, din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin care se afirmă că justificarea perceperii comisionului de administrare este dată de criteriul economic și că întinderea acestuia a fost precizată cu exactitate, fiind arătată modalitatea de calcul și că este îndeplinită cerința de transparență.

Examinarea deciziei recurate conduce Înalta Curte la concluzia că instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală, pentru a se putea constatat caracterul abuziv al acesteia, cu referire la clauza privind comisionul de administrare, critica recurentei fiind fondată.

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din aceeași lege.

Se impune precizarea că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist, în raport cu consumatorul, și nu deschiderea unei căi acestuia din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, în privința constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare, instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar și inteligibil, aceasta rezumându-se să rețină că acesta este perceput sub forma unei dobânzi, pentru a doua oară, pentru servicii prestate de bancă a căror evaluare este inclusă și în conținutul prețului contractului, și că valoarea comisionului este deloc neglijabilă.

În acest sens, Înalta Curte reține efectul obligatoriu al interpretării realizat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia dată în cauza C-621/17. Prin aceasta, au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din prezenta cauză, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare, statuându-se că "Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speță, analiza realizată de instanța de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare a creditului s-a limitat la împrejurarea că recurenții-reclamanți nu au avut posibilitatea de a verifica consecințele economice și efectele acesteia, context în care a apreciat că se încalcă principiul bunei-credințe, creându-se în detrimentul lor un dezechilibru semnificativ.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Totodată, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte notează că instanța de apel nu a examinat toate elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare a creditului și, cu toate acestea, a reținut caracterul abuziv al acestei clauze, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința bunei-credințe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision.

De altfel, obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de plata dobânzii, tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Astfel, întrucât instanța de apel nu a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte sub acest aspect.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea și aplicarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de administrare.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, instanța de apel va reanaliza și solicitările reclamanților de restituire a sumelor achitate cu acest titlu.

În consecință, în considerarea art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamanților și, reținând că sunt fondate, în limitele descrise de prezenta decizie, criticile de nelegalitate invocate de pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul pârâtei, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, instanței de apel, numai în ceea ce privește apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3268 din 30 octombrie 2018 a Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 178/2020 din 2 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 178/2020 din 2 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanței spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3268 din 30 octombrie 2018 a Tribunalului București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2022.