ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2226/2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 28.07.2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 4.7 teza a II-a, art. 4.11, art. 6.2, art. 8.1 și art. 11.1 din contractul de credit nr. x/14.03.2008, art. 2.3.5, art. 2.3.6, art. 2.3.7 și art. 2.3.8 din condițiile generale, să constate intervenită teoria impreviziunii, iar în subsidiar adaptarea contractului, precum și repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumelor încasate în mod nelegal în temeiul clauzelor contractuale abuzive, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării de către pârâtă a fiecărei sume de bani până la data restituirii acestora. La 15.02.2016 reclamanții și-au modificat acțiunea, solicitând și constatarea caracterului abuziv și anularea clauzei inserate la art. 1.1 lit. b), art. 5.1, rap. la art. 5.4. teza finală din condițiile generale și să dispună stabilizarea cursului de schimb franc elvețian-leu la momentul semnării contractului, pentru întreaga perioadă de derulare a acestuia și restituirea sumelor achitate excedentar, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării de către pârâtă a fiecărei sume de bani până la data restituirii acestora. Prin sentința civilă nr. 1037/27.03.2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea modificată, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.7 teza II-a, art. 6 pct. 2, art. 11.1 și art. 1.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/14.03.2008 și a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de procesare și comision de administrare, la care se adaugă și dobânda legală aferentă debitului; a respins în rest acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel. Prin decizia civilă nr. 1350A/22.06.2018, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, cu unanimitate, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor inserate la art. 4.7 teza a II-a, art. 6 pct. 2, art. 1.1 lit. b) din contractul de credit nr. x/14.03.2008 și capătul privind restituirea sumelor percepute de către pârâtă în baza clauzelor enunțate; a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei inserate la art. 2.3.5 din condițiile generale; a menținut în rest dispozițiile sentinței și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 837 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. În complet de divergență, cu opinie majoritară, a admis apelul reclamanților și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei de la de 4.11 din contract, în ceea ce privește sintagma "conform deciziei interne a băncii".

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. Prin decizia nr. 1017/15.04.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâtă, numai în ceea ce privește comisionul de administrare și comisionul de procesare; a menținut în rest celelalte dispoziții.

În rejudecare, prin decizia nr. 1493A/08.10.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a menținut din sentința apelată și dispozițiile referitoare la constatarea caracterului abuziv și anularea clauzelor privind comisionul de administrare și comisionul de procesare, precum și dispoziția de restituire a sumelor percepute de către pârâtă, cu titlu de comisioane de procesare și de administrare, la care se adaugă și dobânda legală aferentă, calculată de la datele încasării și până la data restituirii efective. A obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, C. S.A. solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Recurenta a arătat că decizia recurată nu este motivată corespunzător criticilor pe care le-a învederat și nici nu sunt aduse argumente proprii în afara celor preluate din decizia de trimitere, ceea ce echivalează practic cu o lipsă a motivării. A susținut că îndrumările date prin decizia de casare au fost clare, în sensul de a se verifica care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul celor două comisioane, să identifice motivele perceperii lor și să analizeze dacă aceste comisioane au corespondent în realitate. Or, o astfel de examinare nu a avut loc, ci instanța de prim control judiciar doar a preluat motivarea instanței supreme, concluzionând ca sentința tribunalului este legală și temeinică. Potrivit recurentei, instanța de apel a răspuns doar motivului de apel referitor la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu referire la includerea celor două comisioane în obiectul principal al contractului și excluderea acestora de la control, restul motivelor vizând condiția caracterului clar și inteligibil, respectiv dezechilibrul semnificativ au rămas neanalizate. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile prevăzute art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, cu ignorarea jurisprudenței comunitare. În acest sens, a relevat că în mod greșit s-a apreciat că aceste comisioane nu fac parte din obiectul contractului, având în vedere conținutul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 3 lit. g) și i) din Directiva 48/2008, dar și jurisprudența instanței supreme. Evocând art. 501 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a subliniat că instanța de apel, în rejudecare, a fost învestită să verifice care sunt serviciile pentru care s-a stipulat în contract perceperea celor două comisioane și dacă acestea au corespondent în realitate. Astfel, dacă s-ar fi reanalizat probele în raport cu reperele stabilite prin decizia de casare, instanța de apel ar fi avut toate elementele necesare pentru a reține că dispozițiile contractuale privind cele două comisioane sunt clare și inteligibile, atât sub aspectul cuantumului, cât și al naturii contraprestațiilor, nefiind utilizați termeni de o tehnicitate deosebită, fiind facil pentru un consumator mediu și avizat să înțeleagă din chiar denumirea acestora, ca și din celelalte clauze ale contractului, care sunt prestațiile echivalente ale părților, chiar dacă operațiunile nu au fost descrise exhaustiv. În continuare, a făcut trimitere la cauza C-621/17, cu precizarea că instanța de apel a ignorat-o, deși trebuia să facă aplicarea dreptului european și a deciziilor preliminare, care au caracter obligatoriu, conform art. 148 alin. (2) din Constituție, subliniind că arătarea în contract a cuantumului comisionului, a metodei de calcul și a datei scadente, sunt condiții suficiente pentru a constata că această clauză nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind necesară o detaliere a activităților prestate de bancă în cadrul clauzei respective. Potrivit recurentei, toate aceste condiții sunt îndeplinite, întrucât cuantumul, metoda de calcul și data scadenței a comisionului de administrare a fost arătat în graficul de rambursare, iar, în privința celui de acordare la art. 1.1. lit. b) din contract a fost precizat cuantumul acestuia. A mai susținut că, la încheierea contractului intimații-reclamanți au fost în măsură să aprecieze pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice rezultate din contract. De altfel, nu a fost dovedit nici dezechilibrul semnificativ între prestațiile dintre părți și nici reaua-credință a băncii. De asemenea a invocat jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu referire la cauzele C-415/11, C-224/19 și C-259/19, prin prisma cărora evidențiază că a făcut dovada serviciilor furnizate, a întocmit oferta și dosarul de creditare, a verificat informațiile furnizate de consumatori, garanțiile, iar pe parcursul derulării contractului a calculat dobânzile, a înștiințat intimații cu privire la valoarea prestațiilor lunare, a verificat plățile, a încheiat acte adiționale și a emis înștiințări referitoare la derularea contractului. Astfel, nici din perspectiva prestațiilor efective furnizate de banca nu se identifică un dezechilibru între prestațiile corelative ale părților. Intimații nu au depus întâmpinare. În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului care a fost redactat și comunicat părților, însă nicio parte nu a prezentat punctul de vedere. Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele: Reținând întrunite exigențele art. 4 din Legea nr. 193/2000, în rejudecare, instanța de apel a menținut din sentința apelată și dispozițiile referitoare la constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor vizând comisioanele de procesare și de administrare inserate în contractul de credit nr. x/14.03.2008, precum și dispoziția de restituire a sumelor de bani percepute în baza acestora, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării până la data restituirii efective. Criticând hotărârea recurată, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu a expus propriul său raționament în motivarea deciziei pronunțate, ci doar a preluat motivarea instanței supreme, concluzionând că sentința tribunalului este legală și temeinică. Analiza deciziei recurate relevă că instanța de apel, în prezentarea raționamentului său juridic, a determinat, prioritar, în ce măsură sunt aplicabile clauzelor privind comisioanele de procesare și administrare prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, prin raportare la decizia preliminară dată în cauza C-143/13 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, reținând că respectivele clauze nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convențiilor de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu. În funcție de aceste repere, în acord cu limitele din decizia de casare, instanța de apel a examinat cauza, sens în care a prezentat argumentat motivele pentru care a reținut că sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privința comisioanelor de procesare și de administrare. Așadar, nu se poate reține că analiza devolutivă a fost sumară sau că s-a limitat doar a constata că sentința apelată este temeinică și legală, în condițiile în care decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Următoarele chestiuni criticate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greșita aplicare, în calea de atac devolutivă, a dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (6) din Legea nr. 193/2000, în ce privește cele două clauze, cu ignorarea jurisprudenței comunitare. În acest sens, recurenta-pârâtă a afirmat că cele două comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind exprimate clar și inteligibil, astfel că sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, în conformitate cu art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a stabilit în mod just că aceste comisioane referitoare la perceperea comisioanelor de procesare și de administrare nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind aplicabil nici alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Astfel, instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că se circumscriu noțiunii de obiect principal al contractului, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului. De aceea, critica recurentei nu poate fi primită, în condițiile în care clauzele în discuție nu pot fi asimilate obiectului principal al contractului, nefiind o prestație esențială a convențiilor de credit, ci o prestație cu caracter accesoriu. În subsecvența acestei critici, recurenta a mai relevat că, instanța de apel nu a examinat elementele specifice pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, astfel cum au fost clarificate prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, în raport cu dezlegările date prin decizia de casare. Conform recurentei aceste clauze stabilesc în mod neîndoielnic scopul perceperii comisioanelor, metoda de calcul și scadența fiind evidentă funcționarea concretă a mecanismului în cuprinsul contractului. Înalta Curte notează că, în primul ciclu procesual, a fost pronunțată decizia nr. 1017/15.04.2021, prin care instanța supremă a constatat că la art. 6.1 și art. 6.2 din contract au fost înserate clauze care nu au fost negociate cu consumatorul, iar în cuprinsul contractului nu au fost specificate elementele care ar fi justificat rațiunea stabilirii comisioanelor de procesare și de administrare, lipsa contraprestațiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorilor, care nu au avut posibilitatea de a cunoaște serviciile prestate de bancă în schimbul perceperii lor, clauzele având un caracter preformulat. Totodată, s-a arătat că aceste două clauze nu respectă exigențele bunei-credințe și vatămă interesele patrimoniale ale reclamanților, astfel că au caracter abuziv, având în vedere că motivația perceperii lor nu rezultă și nici este justificată în cuprinsul contractului. În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu respectarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". Astfel, în rejudecare, instanța de apel a reiterat problemele de drept dezlegate prin decizia de casare, evidențiindu-le pe cele intrate în puterea lucrului judecat, respectiv chestiunile referitoare la cerința caracterului clar și inteligibil a clauzelor, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerinței bunei-credințe, având în vedere perceperea comisioanelor de procesare și de administrare pentru activități pe care banca oricum trebuie să le presteze în cazul oricărui contract, în condițiile în care încasează și prețul acestuia respectiv dobânda. În acest context, al stabilirii, cu caracter obligatoriu, a îndeplinirii condițiilor dezechilibrului semnificativ și lipsei bunei-credințe, reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, a reținut legalitatea sentinței apelate, în privința constatării caracterului abuziv al clauzelor aflate în discuție. Raportând criticile recurentei la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel s-a conformat îndrumărilor obligatorii și dezlegărilor în drept ale instanței de recurs, cu respectarea art. 501 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia "După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". Înalta Curte notează că, instanța de apel, fiind ținută de dezlegările date prin decizia de casare, a reiterat considerentele relevante în combaterea criticilor formulate de pârâtă cu privire la modalitatea de redactare a clauzelor și presupusele contraprestații ale sale, în justificarea perceperii comisioanelor. De aceea, argumentele recurentei-pârâte privind modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate, în raport cu elementele specifice clarificate în decizia preliminară dată în cauza C-621/17 – cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitate ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său – vor fi înlăturate, deoarece instanța de apel a avut în vedere caracterul obligatoriu a deciziei de casare, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra îndeplinirii cerințelor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Cererea intimaților de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca neîntemeiată, în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., având în vedere lipsa dovezilor privind efectuarea acestor cheltuieli.